MI-AM ALES DIN NOU MOMENTUL PROST

Există acum această repulsie față de profesorul care face grevă pentru un salariu mai mare. Se întărește din nou ideea potrivit căreia "nu ne mai ajung banii pe care oricum îi avem din belșug". Iar suntem arătați cu degetul pentru că destabilizăm țara și nu ne vedem lungul nasului. În 23 de ani câți am reușit să strâng la catedră nu-mi amintesc să fi deranjat vreodată statul prin solicitări exagerate sau prin valuri de proteste violente cum vedem pe la alții care se iau la trântă cu forțele de ordine. Îmi amintesc doar că, de fiecare dată când am protestat, am auzit aceleași vorbe: "nu este momentul acum", "trebuie să mai așteptați", "pregătim un proiect de lege pentru profesori și va fi bine", "voi trebuie să fiți un exemplu", "copiii și familiile lor au nevoie de voi", "faceți atâția bani din meditații".

Orice doar ca restul populației, celelalte categorii sociale, să ne fie împotrivă, să ne arate cu degetul, să ne disprețuiască și să ne trateze mereu cu un respect pe care unii dintre noi nu l-am trăit niciodată atât de jos.

Trecem peste banala certitudine potrivit căreia începând cu lucrătorul comercial de la magazinul din colțul străzii și terminând cu președintele țării, toți au avut în spate cel puțin un părinte în afara celui care i-a dat viață, au avut părinții de la școală, pe profesorii care i-au învățat cum să se comporte, să vorbească, să socotească, să înțeleagă tainele vieții. Ne place sau nu să admitem, asta este o axiomă a vieții, la fel cum avem nevoie și de doctorii din spitale, fără îndoială. Culmea ironiei românești este că președintele din celălalt capăt al exemplului anterior este tot un profesor care se va întoarce la catedră în curând, într-o cancelarie în care se mai află alte câteva zeci de profesori care au stat și înghițit alte decenii de nemulțumiri.

"Nu este momentul acum" pentru că nu a fost niciodată un moment pentru noi, profesorii. Am fost tratați mereu ca unii care știu să aștepte și să lase capul plecat în așteptarea unor "vremuri mai bune" în care să se găsească acele resurse bugetare necesare. De fiecare dată ne-am nimerit într-un moment prost, de ce trebuie să ne nimerim și acum? De ce trebuie să ne retragem din nou cu coada între picioare?

"Trebuie să mai așteptați" probabil că vor auzi și liderii sindicatelor care vor participa la negocierile din aceste zile cu reprezentanții guvernului. Li se va propune, probabil, o aplicare a unei legi existente deja, dar din toamnă. Sau de la anul, moment în care iar vom auzi că "nu sunt bani". Așa s-a întâmplat de când mă știu eu profesor și am așteptat de fiecare dată precum elevul acela care are 10 la purtare. Eu n-aș mai vrea să aștept pentru că alții au așteptat mai puțin sau nu au mai așteptat deloc.

"Pregătim un proiect de lege pentru profesori și va fi bine" mai auzim. Trebuia să-l pregătiți de fiecare dată când v-ați acordat măriri sau să puneți în aplicare ceea ce ne-ați promis în numele priorității pe care educația trebuie să o aibă. Așa ne-ați zis mereu, așa ne-ați promis cu toții că va fi de fiecare dată când ne-ați chemat la vot. Și v-am votat. Ce regret! 

"Voi trebuie să fiți un exemplu" ni se mai spune. Și de ce nu suntem un exemplu? Doar pentru că unii dintre noi nu-și fac treaba și suntem criticați cu toții pentru asta? Nu e ca și cum ați fi impus niște standarde și niște controale care să îi cearnă pe cei "buni" de cei care "nu corespund" meseriei, este vorba despre faptul că ați obligat niște oameni să muncească pe niște bani puțini până când ei s-au săturat încă de la începutul carierei și au părăsit sistemul pentru bani mai mulți renunțând la anii în care s-au pregătit învățând. Dacă veți continua cu aceeași atitudine lipsită de interes, atunci nepoții voștri vor ajunge să aibă profesori slab pregătiți sau necalificați pentru că în viitorul apropiat chiar că nu va mai accepta nimeni să muncească pe 10 mese la un restaurant.

"Copiii și familiile lor au nevoie de voi" știm și am fost conștienți mereu că așa este. Dar aceeași copii se regăsesc și printre ai noștri în momentul în care ajungem în situația în care trebuie să protestăm mai ferm. Puțină mobilizare și înțelegere nu strică în aceste zile în care tragem încă un semnal de alarmă. Mai bine înțelegem cu toții problema preț de câteva zile și săptămâni pentru ca lucrurile să nu meargă prost încă alți ani de acum înainte. Ce mesaj credeți că vor primi colegii care vor să intre în sistem sau care au petrecut deja 2-3 ani în el trăindu-și viața ajutați de părinți când le veți spune că salariul lor va rămâne tot la nivelul celor 10 mese la restaurant? Gândiți-vă că a pleca va fi opțiunea primordială, iar "a pleca" poate însemna chiar și peste graniță. Sau poate nu interesează pe nimeni.

"Faceți atâția bani din meditații" să i-o spuneți celui care nu are nevoie de asta într-o viață pe care trebuie să o trăiască mâncând, plătind întrețineri, plimbându-se măcar prin oraș, tratându-se pe la doctori sau cumpărându-și materiale, instrumente moderne și cursuri de perfecționare pentru a fi mai bun la clasă și permanent sănătos. Ne-ați fiscalizat, ne-am conformat, așa și trebuie, prin urmare subiectul nu mai este de actualitate.

Nici nu am curaj să mă gândesc la pensia mea sau cine va mai ajunge să contribuie la ea peste vreo 20 de ani din moment ce numărul românilor cu o educație foarte proastă este în creștere anuală precum cursul euro. Există pensii de toate felurile, dar pentru buzunarul profesorului nu se găsește niciuna care să nu-l bage în fibrilații.

Rămân în continuare mândru de meseria mea, dar mândria asta trebuie susținută și de satisfacția profesională adusă de o recompensă materială cuvenită și adaptată vremurilor. Poate că nici măcar eu nu aș mai fi fost aici astăzi dacă ar fi trebuit să îmi încep acum cariera, dar cu siguranță acum este momentul în care trebuie să fim ascultați cum nu am fost niciodată.

FENOMENUL "NU AM ÎNȚELES"

"Nu am înțeles" aud din ce în ce mai des în ultimul timp. E ca un mare făcut după 22 de ani în care credeam că elevii mei mă înțeleg, că explic detaliat, că parcurg toți pașii rezolvării unei probleme, că temele sunt compuse din aplicații ale noțiunilor predate în clasă, asemănătoare cu problemele făcute în clasă, astfel încât dacă stai cu caietul de clasă deschis în fața caietului de teme îți este cumva la îndemână să parcurgi și tu la temă aceiași pași parcurși în clasă. Apropos, de câte ori ai tratat o lecție nouă la matematică fix ca pe ultima lecție predată la biologie, de exemplu? De câte ori ai învățat lecția la matematică înainte de a îți face tema sau înainte de următoarea oră? 

Acest "nu am înțeles" este ca și cum în 22 de ani nu mi-aș fi desăvârșit felul în care explic. Îl aud din ce în ce mai des. Accentuez: din ce în ce mai des.

Okaaay, nu ai înțeles. Nimic rău în asta. Dar haide să vedem de ce nu ai înțeles? Ții ritmul cu ce predau, cu ce explic, îți iei notițele în timp util? Nu cumva rămâi veșnic "în urmă"? Nu ai cum să înțelegi ce explic dacă nici măcar a doua oară când explic nu ai terminat de luat notițe. Nu ai cum să înțelegi dacă pe la jumătatea rezolvării problemei de geometrie tu încă desenezi triunghiul. Nu ai cum să înțelegi dacă atunci când eu explic ce pași urmează să parcurgem în rezolvare tu îți cauți pixul prin toată clasa, instrumente de geometrie în ghiozdan sau la colegii pe care îi ții în loc în înțelegerea lor.

Atunci când "nu ai înțeles" trebuie să te întrebi dacă pe toată durata orei nu cumva te uitai pe geam să vezi dacă mai mișcă frunzele, dacă în spatele meu nu ai răspuns colegului la o întrebare care n-are nicio legătură cu patrulaterul convex de pe tablă (gen "cât e ceasu'") sau dacă nu ai făcut chiar tu o glumă inocentă cu alt coleg care te-a ținut departe de explicațiile pe care nu le-ai înțeles. Nu te mai gândi că ai râs doar câteva secunde fără să te văd sau că ai privit frunzele doar un minut sau că ai răspuns colegului la o întrebare pe care nu ți-am adresat-o eu preț de alte câteva secunde. Contează doar că în acele momente "s-a rupt filmul" la care ești obligat să participi ca elev, la care ești dator să-ți iei notițe. Practic, e ca și cum ațipești în sala de cinema, iar după ce deschizi ochii îți întrebi prietenul din dreapta "cine e ăla și ce a făcut?".

Ok, admit de-a dreptul că nu ai înțeles, prin asta acceptând că chiar te-ai străduit, dar nu s-a prins nimic de tine. Mă opresc să-ți mai explic o dată, timp în care restul clasei așteaptă. Sau, mă rog, mai înțelege o dată în plus. Și îți explic 2-3 minute, chiar 5 dacă mă gândesc că ai nevoie să înțelegi bine. Pentru o oră de matematică asta înseamnă prelungirea timpului alocat ei, adică recuperarea timpului în pauză și în orele următoare. Timpii aceștia se acumulează. Apoi se întâmplă des că nu a mai înțeles nici alt coleg. Hai să mai explicăm încă o dată, deci urmează alte 2-5 minute pe care eu nu le-am planificat. Știai că am pauze consecutive în care nici nu ajung să mă ușurez sau să mă hidratez? 

Ai înțeles cum e cu "nu am înțeles"?

Iar dacă chiar nu ai înțeles trebuie să știi și tu și părinții tăi că matematica este acea disciplină care există doar pentru cei care ajung să o înțeleagă. Trebuie să știți că nu toată lumea ajunge să înțeleagă cea mai realistă disciplină, cea mai plină de raționamente, cea care necesită cea mai mare atenție, cel mai limpede cap, unul foarte înzestrat și cea care necesită cele mai lungi și dese perioade de antrenament, de exercițiu. Nu toată lumea e construită pentru matematică. Matematica nu e ca mersul pe bicicletă pe care ți-l amintești și după ce te urci pe bicla nouă la un an după ce ai vândut-o pe anterioara. Matematica e ca mașina aia nouă pe care ai ținut-o în garaj versus mașina second hand pe care ai forjat-o zilnic și merge la prima cheie. Adică matematica are nevoie de rotițele care se învârt permanent, fără să ruginească. E pretențioasă și te înșală dacă o dezamăgești. Așa e ea. E regina. Scuze dacă sunt prea categoric. 

Și da, nu este nicio supărare dacă nu o înțelegi sau dacă nu o înțelegi pe toată pentru că poate nu ești făcut pentru ea, nu ești atras de ea, nu ai răbdare să asculți toate explicațiile și lungile raționamente, să înveți toate formulele. Nu este nicio tragedie că nu ai înțeles matematica pentru că poți înțelege alte subiecte care te pot dezvolta frumos pe alte direcții. Tot ce trebuie să faci este să îți fixezi interesele și să rămâi cu acelea pe care le poți aprofunda. Nu-i un capăt de țară că nu înțelegi matematica. Până la urmă, există câte un loc sub soare pentru fiecare după cum ajungem să înțelegem ce studiem. 

Hai să nu facem din "nu am înțeles" o scuză demnă de a blama pe cel care chiar se străduie să îți explice și îți prezintă toate conținuturile la timp. Hai să nu mai punem presiune pe profesor într-un sistem în care planul cadru este plin de discipline la care vrem să excelăm doar cu 10, indiferent de nivelul de înțelegere și de pregătire, și care este supraîncărcat de programe ale căror conținuturi nu îți oferă prea mult timp alocat fiecăruia în parte. Este acel sistem în care evaluarea se face prin note de la 1 la 10, ceea ce reprezintă din start o presiune. Trebuie să înțelegem că "nu am înțeles" nu este sfârșitul. Este o realitate ce trebuie acceptată.

MAI SINCER DE ATÂT NU EXISTĂ (30 DE MOTIVE)

1. Uneori nici nu mă obosesc să ofer explicații suplimentare pentru că știu că am oricum dreptate și nu simt nevoia să o dovedesc.

2. Rămân tăcut de multe ori pentru că știu că vorbele mele sunt tăioase precum un cuțit.      

3. Dacă sunt nevoit să repet o informație devin iritat și contrariat pentru că am zis-o deja explicit.           

4. Obișnuiesc să răscolesc mult pentru a descoperi ceea ce mi-am propus să aflu. 

5. Decât să sufoc pe cineva cu problemele mele, aleg să mă prefac că totul merge bine. De fapt, mă descurc cum doar eu știu mai bine. Și știu. 

6. Nu suport persoanele iresponsabile și am măcar o problemă cu cele care ocolesc regulile. Despre principii nu mai amintesc pentru că doare.

7. Atunci când iubesc o fac cu adevărat, asumat. Îți dau tot ce am.                                        

8. Nu stă în natura mea să încerc să manipulez pe cineva. Îți voi da câteva lecții, dar să profit de cineva nu e stilul meu.

9. Pun totul la suflet, așa că ai grijă ce îmi spui. Empatizez cu tine, dar și tu trebuie să o faci concret, nu declarativ. Pot fi cel mai bun ascultător, dar trebuie să mă captezi.                                         

10. În ciuda realismului pe care-l ador atrăgându-mi antipatii, îmi place povestea de dragoste ca în filme. Nu e punctul meu slab, e doar felul în care realitatea mea se răsfață. 

11. Știu multe lucruri, având dreptate în proporție covârșitoare, așa că mă contrazic cu tine până voi avea ultimul cuvânt. Partea nasoală e că deși tu știi că am dreptate, nu vrei să recunoști că am.

12. Dacă îți par distant este pentru că mă străduiesc să clarific lucrurile în mintea mea înainte de a face următoarea mișcare. Așa că la mine se lasă cu to be continued. 

13. Cel mai rău sentiment pe care îl pot avea este atunci când mă simt neajutorat sau marginalizat știind că am dreptate. Partea bună e că sunt obișnuit cu asta pentru că există mereu o majoritate care nu crede, nu vrea, ocolește și renunță crezând că e mai simplu așa. Pentru mine trebuie să fie corect, chiar dacă este și greu.

14. Voi pune sub semnul întrebării orice lucru care nu pare în regulă pentru mine.        

15. Mă voi gândi mereu cum aș fi făcut lucrurile altfel, ce aș fi putut să fac și ce ar fi trebuit să fac diferit. Voi fi plin de îndoieli, dar la final aleg drept.

16. Nimeni nu poate păstra un secret mai bine decât mine.                                            

17. Îmi place ca partenera mea să fie pasională și romantică, dar și cea mai bună și sinceră prietenă.

18. E posibil să ți se pară că sunt răutăcios, însă acesta este felul meu de a fi. Te voi critica chiar și dacă te apreciez sau te iubesc, nu din ură.                   

19. Să te cerți cu mine e ca și cum ai fi arestat. Orice ai face și ai spune va fi folosit împotriva ta.                 

20. Mă simt mai bine atunci când ofer decât atunci când primesc. Fericirea mea îi face și pe alții fericiți.                                                   

21. Mă voi simți iritat dacă mă forțezi să comunic într-o zi în care chiar nu am chef să fac asta sau nu vreau. Dacă mă nimerești așa înseamnă că e mai bine să mă lași în pace, îmi revin deseori singur. Am multe zile așa, dar trec repede.                                

22. Nu pot suporta persoanele delăsătoare și prefăcute.                                           

23. După ce găsesc iubirea adevărată îi voi fi loial toată viața.                                                       

24. Dacă îți pare că am probleme în a-mi exprima gândurile foarte coerent, atunci înseamnă că am mult prea multe.       

25. Atunci când simți că totul se destramă în jurul tău, caută-mă. Eu sunt soluția pentru că am soluții.

26. Sunt conștient că nu pot schimba oamenii din jurul meu, prin urmare prefer să îmi schimb modul de a reacționa la răutățile altora. Uneori doare.

27. Nu sunt deloc ușor de înțeles. Asta mă ajută, mă întristează pe alocuri, dar mă face și să mă disting. Nu-mi place banalul. Nu-mi place să pun în scenă ceea ce se joacă mereu. 

28. Niciodată nu mă mulțumesc cu puțin, știind cât de mult merit. Sunt dispus și la compromisuri pentru persoana iubită când realizez că ea merită efortul.

29. Mă îngrijorez foarte mult chiar dacă știu că nu este cazul. Știu să glumesc foarte copios, dar totul e serios. 

30. Văd lucrurile exact așa cum sunt și nu cum și-ar dori alții să fie! Asta face diferența dintre mine și restul. 

DECIZIILE DE ACUM SUNT ECOUL GENERAȚIILOR URMĂTOARE

Nu vom fi niciodată în rândul lumii pe care o vizităm vara în vacanțe sau de sărbători. Nu vom avea niciodată o societate pe care să ne bazăm că alege să fie călăuzită de oameni dispuși să legifereze în numele cetățeanului și să ducă la îndeplinire aplicarea legilor în interesul lui și doar al lui. Unul ca mine (și ca tine, dacă mă placi) nu va putea niciodată spera că această țară va avea un viitor (apropiat sau nu) în care să ne regăsim plimbându-ne pe trotuare curate, pe autostrăzi asfaltate, printre oameni care nu fură, nu înșală și nu așteaptă cu mâna întinsă să li se dea degeaba, care nu te opresc în trafic să te bată și care nu încearcă să obțină drepturi care nu li se cuvin. Probabil că nu le vom avea niciodată pe toate sau poate că le vom avea doar atunci când până și generația de după noi va pieri. Pare o exagerare, dar întâmplările cotidiene conturează o realitate irefutabilă.

Cum să crezi într-o țară dacă atunci când te întorci din alta, cu cele mai frumoase amintiri în bagajul de cală, tot ceea ce vezi în jurul tău este o amăgire?

Posibil ca totul să înceapă din sala de clasă, locul în care părintele care nu a fost educat în familia lui este din ce în ce mai prezent în colectiv. Sistemul i-a creat toate condițiile pentru a se dezvolta. El își trimite copilul la școală pentru a pleca de acasă și a se întoarce de unde a plecat fără să fi învățat mare lucru. Educația mersului la școală este absentă în această familie. Mai mult, copilul vine la școală pentru bursa socială, un mic șantaj emoțional pentru profesorii care nu evaluează corect comportamentul elevului. Așa că intervine conștient lipsa implicării, a luării deciziilor șovăielnice sau, dimpotrivă, a deciziilor curajoase și drepte. E adevărat, statul nu te ajută atunci când îi spui că nu poți disciplina în sala de clasă, de unul singur, nici măcar un elev aflat într-o situație de risc și nu-l poți învăța doar tu matematică, română sau educație civică. Dacă ai doi sau mai mulți elevi ca el, situația devine de-a dreptul imposibilă, se destabilizează atmosfera întregii clase, iar asta implică timp mai puțin destinat elevilor care chiar vin la școală să învețe, să asculte. Rămâi de unul singur, tu - profesor care trebuie să fii cadru didactic și bun pedagog, în fața tuturor problemelor ivite în clasă: indisciplină, absenteism nemotivat, violență verbală și fizică, bullying la orice pas, refuzul de a învăța chiar și de la profesorii dedicați, cu har, care își pregătesc ora din timp compunând materiale și scenarii didactice adaptate nivelului clasei, absența legăturii cu școala și a implicării în viața școlară a elevului din partea părintelui despre care vorbeam.

Apoi intervine eroarea care strică tot sistemul de operare, adică greșeala care scoate de pe băncile școlilor oameni care nu vor putea niciodată să facă o țară frumoasă altfel decât prin prisma peisajelor instagramabile. Nu putem spune că suntem susținuți în activitatea profesională de un stat incapabil să ofere fondurile necesare dezvoltării sistemului de învățământ și pregătirii temeinice de specialitate pentru a fi 

un cadru didactic exemplar așa cum ne amintim că erau toți profesorii noștri. Însă acest inconvenient nu trebuie să-l oprească pe profesor să fie cel care impune corectitudinea, respectarea regulamentelor existente, așa cum sunt ele, upgradabile și adaptabile.

Faptul că statul nu îl ajută și nu îl susține oferindu-i exemple în care justiția nu diferențiază o faptă penală minoră de una gravă nu înseamnă că profesorul din tine trebuie să închidă ochii la abaterile disciplinare ale unor elevi care destabilizează permanent desfășurarea procesului de predare-învățare. Nu înseamnă că trebuie să perpetuezi o stare în care și elevul bun și elevul slab promovează la fel, o stare în care toți sunt premianți, o stare în care cel care lovește, minte, jignește, chiulește și destabilizează mereu procesul de învățare este tratat cu blândețe față de cel lovit, jignit, deranjat. Este exact situația în care actuala societatea se află acum, în care oamenii nu respectă reguli, creează haos fără să fie pedepsiți (ca și cum ei știu dinainte că legea nu va fi aspră), omoară alți oameni, votează legi preferențiale, votează alți oameni la fel ca ei. Aici ne aflăm. 

Dar, deși lucrurile despre care ți-am vorbit se întâmplă, partea bună este că poți alege tabăra care ți se potrivește și turma în care toți cântă la fel, pe aceeași voce. Și poți rămâne acolo, de unde să susții aceleași comportamente dubioase, să votezi aceiași oameni care ne mențin în coada tuturor clasamentelor.

Poți evalua cu 4 un elev care nu a rezolvat nicio cerință (care "nu a făcut nimic") ca și cum ar fi acumulat 3 puncte din neant.

Poți promova pe alții doar pentru că vin la școală, stau în bancă și nu îi auzi.

Poți acorda notele în care crezi, dar fii convins de ele.

Poți fi iresponsabil crezând că nu afectezi nimic.

Și da, poți chiar crede că 60 este egal cu 30, la fel cum nota 4 poate fi și nota 7. 

Dar nu poți să mă combați spunându-mi că e normal să promovezi non valori ascunzând faptul că nu ai curajul să separi binele de rău. Nu ai cum să-mi reproșezi fapte pe care mi le asum și pe care le argumentez atunci când tu le ascunzi pe ale tale. De fapt, nu ai de ce să mă contrazici din poziția celui care nu are de partea lui rezultatele evaluării corecte.

Până la urmă nu ești în poziția în care să fii ironic din umbră și să tratezi superficial situația doar pentru că mă străduiesc să fiu corect. Nu sunt eu cel care să regleze situația, dar nici tu nu ești cel care să-mi spună asta.

NU LUCREZ ÎN WEEKEND!

"Creştinii sărbătoresc <Ziua Domnului> duminica, o zi nelucrătoare, o zi în care lumea se opreşte atât din treburile casnice, cât şi din responsabilităţile care le revin la serviciu. Conform Bibliei, Dumnezeu a făcut lumea în şase zile, iar în cea de-a şaptea zi <Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale în ziua a şaptea pe care a sfinţit-o şi a binecuvântat-o>. Cea de a şaptea zi este sâmbăta, prima zi a săptămânii fiind duminica. Aşadar, crearea lumii este unul dintre principalele argumente ale cultelor care susţin că sâmbăta este <Ziua Domnului> (în special adventiştii de ziua a şaptea).

(Călin Gavrilaș în ziarul Adevărul, 17.06.18)

Weekendul (sfârșitul săptămânii), așa cum s-a născut el la americani în 1926, promovat de Henry Ford pentru angajații lui, a fost apoi preluat ca model standard de viață de către Marea Britanie, Canada, SUA până în 1955. Până în 1970 aproape nicio țară europeană nu mai depășea 40 de ore de lucru săptămânal. În zilele noastre miliarde de oameni îmbrățișează această decizie luată în urmă cu peste un secol.

Și uite așa mă chinui și eu să fiu printre acești OAMENI și este normal să fie așa. Când spun OAMENI accentuez latura noastră umană, înțelegătoare, responsabilă pentru propria sănătate, nu roboți subjugați de problemele serviciului, sclavi ai profesiei și ai ocupației cotidiene din restul săptămânii.

Marea provocare este că încă nu reușesc până la capăt pentru că sunt lucruri care se întâmplă împotriva voinței mele. Nu reușesc mereu să mă dedic în totalitate timpului meu exclusiv liber acordat inclusiv celor dragi mie, adică acelor OAMENI pe care îi neglijez în restul săptămânii.

De la un an la altul, de la o lună la alta, ba chiar de la o săptămână la alta problemele de serviciu se prelungesc enervant de mult și după ziua de vineri. Și asta nu ar fi nimic, mai ales că am ajuns să rezolv sarcinile jobului și ale pregătirii mele profesionale de luni până vineri, până târziu în noapte, tocmai pentru a îmi câștiga dreptul meu legitim de a avea weekendul doar pentru mine și pentru cine vreau eu.

Adevărata problemă este că nu toți gândim la fel, iar aici nu găsesc explicații raționale inteligenței mele. Deși sunt fanul declarat și fără ezitare al tehnologiei descopăr că problemele de serviciu se prelungesc și în weekend grație WhatsApp ului, de exemplu. Adică vreau să mă amuz cu cel mai bun prieten al meu vizionând o glumiță online sau să mă conversez cu sora pe care nu o văd cu anii și mă împiedic fără să vreau de documente profesionale care au termene la termene peste termene modificate la alte termene sau de nesfârșite chestiuni care, din nou, au legătură direct sau indirect cu serviciul. Nu ar fi nimic că se mai întâmplă asta, totuși, și în weekend, dar sunt n momente în care vreau să închid ochii în fața lor și nu pot. Nu pot pentru că dacă vreau să îi vorbesc prietenului meu dau de 2-3 mesaje de la școală. Și nu ar fi nimic nici asta, dar s-a mierlit toată ziua mea din acel minut, gândul meu este amestecat din nou cu probleme interminabile și ajung să fiu întrebat în casă "ce ai?", "iar te gândești la școală?"...

Iertare celor care mă iubesc chiar și așa! 🙏

Nu am înțeles niciodată de ce trebuie să acceptăm ca atunci când ni se cere să efectuăm sarcini profesionale cu un termen inițial trebuie să acceptăm și termenul care modifică termenul inițial "de azi pe mâine". Înțeleg că în România se lucrează pompieristic pentru că cei aflați în birouri ministeriale și cei aflați în imediata lor subordine funcționează mai întâi politic, apoi în numele imaginii lor personale pe care superiorii trebuie să o perceapă bine și abia mai apoi funcționează omenește.

Dar nu voi accepta deloc ca EU să fiu la fel, în detrimentul liniștii mele personale şi a propriei sănătăți. EU nu am probleme de imagine decât în raport cu elevii mei, nu intenționez să dau bine nicăieri în afara sălii de clasă, a matematicii pe care am ales-o în numele tatălui meu și a persoanelor dragi mie. Ei bine, aici trebuie să precizez (se pare că e necesar) că dragii mei sunt cei pentru care sunt activ și în weekend. Nu mă interesează promovarea profesională, nu intenționez să punctez pentru dosare ce îmi oferă merite, nu vreau să dovedesc că sunt mai mult decât sunt deja cunoscut, prin urmare nu lucrez în weekend!

Nu lucrez în weekend decât dacă este, într-adevăr, urgent și o fac programat. Dacă cineva dorește eficiență din partea mea și colaborare fructuoasă, atunci trebuie să existe o prenotare, nu un mesaj de azi pe mâine pentru o sarcină ce avea un alt termen. Nu mă formez profesional în weekend pentru că sunt un autodidact desăvârșit și pentru că pot face asta decât dacă eu consider că mai este necesar, fără să mi se impună. Nu consider că trebuie să îmi justific programul, timpul liber și ora de la care vreau să iau pauză. Aceste aspecte sunt de bun simț și trebuie anticipate. Nu caut pe nimeni seara târziu sau în weekend din motive profesionale decât dacă arde focul muncii. Îmi permit să fac asta doar cu cei dragi, care îmi lipsesc mereu. Pentru că tot suntem în era prelungită a tehnologiei îmi notez o alarmă care să-mi spună începând de luni că trebuie să îndeplinesc sarcini de serviciu. Aaa, și dacă aș avea o putere magică aș interzice prin lege orice acțiune profesională săvârșită în weekend. Apropos, când e cruce roșie sau vreo mare sărbătoare în calendarul ortodox, nu spălăm, nu facem treburi, dar muncim pentru serviciu, de la biroul din casă și avem pretenția ca și alții să facă asta.

EGOISM ȘI INDIFERENȚĂ VERSUS SPERANȚE DEȘARTE, ASTA SUNTEM ❕

Este un moment foarte impresionant acela în care un copil aflat la început de drum al învățării, la o lună de la redeschiderea școlii, după ce abia și-a cunoscut noii colegi de clasă, a prins drag de ei și de următoarea zi în care aștepta să se așeze din nou în bancă, să afle că "doamna învățătoare" nu va putea să fie împreună cu ei în bănci în următoarele două săptămâni pentru că este bolnavă. Adică urmează două săptămâni de învățare online.

Este impresionant să-l vezi pe copilul care abia a început școala cum se întristează instantaneu la aflarea veștii, să vezi lacrimi dezamăgitoare. "Plâng pentru că de acum înainte nu o să mai învăț la fel de bine ca la școală și pentru că o să stau mai puțin la calculator decât în clasă". Acestea sunt cuvintele unui preșcolar care a realizat cu puterea minții lui că învățarea este foarte importantă și care nu înțelege de ce în țara lui nu poate merge fizic la școală, fără întreruperi. Sunt cuvintele unui copil care a realizat instantaneu, fără explicațiile unui adult, că îi este refuzată nevoia de cunoaștere și bucuria de zi cu zi. 

Suntem într-o pandemie mondială în care da, nu murim la fel de mult ca în cazul altor boli, dar murim în chinuri, afectăm și pe alții și, mai mult decât atât, avem leac. Poate că leacul a apărut prea repede, după unii, dar asta nu ne poate împiedica să fim responsabili. Suficient de responsabili încât să dăm exemple bune. Poate că nu ne interesează prea mult că trăim puțin, dar cu siguranță afectăm alte persoane prin alegerile pe care nu le cântărim rațional, persoane în care spunem că avem încredere și la care declarativ ținem. "Atât cât am trăit e bine, prefer să mor neînțepat", am auzit recent. Mă depășește ideea. Mă îngrijorează situația. 

Există oameni angajați în domenii esențiale, mult prea mulți, care au ales să nu se imunizeze prin vaccinare. Există medici, profesori, pompieri și polițiști care nu doar că nu s-au vaccinat, dar care chiar susțin nevaccinarea, trăgând după ei și alți oameni incapabili să sorteze informațiile, într-o mișcare ce face mai mult rău decât bine. Încerc să îi înțeleg până la un punct, dintr-un bun simț desuet, deși cunosc oameni mult mai simpli decât un profesor licențiat într-un domeniu, oameni care urmează să-și facă a treia doză, oameni cu boli complicate. 

Nu suntem capabili și nu avem voință să urmăm exemplele țărilor care au devenit verzi și care sunt mult înaintea noastră în aproape toate domeniile. Sunt din ce în ce mai multe țări în care oameni ca noi, cu aceleași cunoștințe generale ca și noi, care au înțeles că viața trebuie să meargă înainte prin imunizarea dată de vaccin. Noi mai așteptăm, așa cum am făcut mereu în istorie, poate, poate vom scăpa de pandemie pe cale naturală, fără să gândim o clipă în plus că această cale ne va încetini dezvoltarea, va priva de servicii medicale pe cei care înțeleg să nu pună presiune pe spitale vaccinați fiind. Noi așteptăm să ne ajute aceeași divinitate care trebuie să ne salveze și de seceta din fiecare an, ceea ce este deja o sfidare a realității și o întoarcere în timp. 

Revenind la școală și la copiii care încă își mai doresc să învețe, care încă se bucură de colegii și de profesorii lor, consider că este total incalificabilă politica unui guvern care nu a încercat să fie ferm în privința modalității prin care școala să aibă continuitate, să nu se mai întoarcă în online: vaccinarea masivă. Foarte mulți oameni blamează decizia guvernului italian de a obliga medicii și profesorii să se vaccineze, fără să pună în balanță câștigul oferit elevilor: învățarea continuă prin prezență fizică în sala de clasă, fără întreruperi. Da, sunt fanul învățării online, mi-am găsit singur resursele și modelele, mi-a plăcut să răscolesc internetul pentru mine, pentru a învăța mai mult și pentru elevii mei de care sunt responsabil pentru învățarea oferită. Dar asta nu înseamnă că sunt împotriva prezenței la clasă. După ce că nu avem dotările necesare unei învățări online, nici acasă, nici în școli, unde doar dotarea cu un videoproiector impune multe aprobări și ezitări, bani care nu se doresc investiți, suntem și iresponsabili lăsând boala să țină profesorii acasă. Străinii au și dotările actualizate vremurilor trăite, au și continuitatea învățării fizice la clasă pentru că aproape toți profesorii lor s-au imunizat (încerc să evit cuvântul "vaccinat" care, scuze, deranjează inexplicabil), au tot. Ei ar fi putut să fie relaxați și să mai aștepte pentru că ei chiar por face online cum trebuie, dar nu, ei s-au vaccinat. Noi de ce nu vrem? Noi de ce ținem copiii acasă pentru că profesorul e bolnav și pentru că statul nu poate să asigure înlocuitor? Noi de ce nu înțelegem că restul Europei nu se mai gândește la închiderea școlilor, la trimiterea elevilor în sistem online, pentru că oamenii din sistemele lor s-au imunizat? Oare de ce conducătorii noștri nu au curajul să ia deciziile colegilor din alte țări, de cine și de ce le este teamă?

Profesorii și elevii din afara României se gândesc cu bucurie la școală pentru că au admis soluția imunizării prin vaccinare. Noi nu. Aud zilnic și săptămânal de școli care se închid, de clase care nu mai vin la școala așa cum era odată, de elevi care se infectează și trebuie să rămână acasă luând cu ei o clasă întreagă, de profesori care lipsesc pentru că se îmbolnăvesc. Nu știu alții cum simt, dar pentru mine este o grijă personală suplimentară, chiar dacă în ochii multora sunt exagerat. 

Refuz să înțeleg până la capăt cum noi ne permiten să ținem școala pe loc, să o menținem la același nivel regăsit cu ani în urmă și să nu ne dorim să oferim calitate și continuitate atât prin infrastructură cât și la nivelul resursei umane! Mi se pare incredibil cum un guvern al unei țări europene nu vrea să bată cu pumnul în masă și să își îndrume populația aflată în domeniile de maximă importanță să se vaccineze, cum refuză să închidă canalele de dezinformare care ne bombardează! Mi se pare iresponsabil din partea unui stat să lase pandemia să-și facă de cap crezând că ea va înceta pe cale naturală! La fel de iresponsabil cum alții iau exemplul prost și îl dau ca bun exemplu. Aici mă abțin să insist. Poate că se va întâmpla și naturalul, poate că cei care sunt contra și conspiraționiștii își vor dovedi dreptatea, dar până atunci vom fi acumulat ani de suferință, ani în care copiii noștri nu vor fi mers la școală, ani în care spitalele au fost sufocate, iar pacienții au rămas fără tratamente, ani în care am stat pe loc. Egoism versus speranțe deșarte, asta suntem. 

P.S. Portugalia este cea mai imunizată națiune de pe glob. În același timp, în România este din nou coadă la niște moaște într-unul dintre cele mai mari orașe din țară, într-o adevărată capitală a nord-estului țării. Românii preferă în continuare să stea la rând să pupe un sicriu pe când portughezii s-au încolonat câteva luni pentru a se imuniza în masă, fără să uite de credința lor. Pe scurt, suntem acolo unde comportamentul ne-a adus. Al meu nu. 

NU, MULȚUMESC! NU VREAU DIRECTOR

Directorul de școală, gimnazială, cu atât mai mult liceu...

Este persoana de care depinde bunăstarea și confortul tuturor celor care intră pe poarta școlii și ies de acolo: elevi, părinți, profesori, personal auxiliar (personal de îngrijire, administratori, informaticieni, laboranți, secretari etc). Este cea de zâmbetul căreia se leagă bucuria sau tristețea profesorului care urmează să intre la clasă, în fața elevilor pe care trebuie (e musai!) să îi binedispună și să îi educe sănătos, dincolo de starea cu care ambii vin de acasă și pe care trebuie să o dea răului de gard, să o lase în fața porții și să se chinuie să pară că totul va fi bine.

Directorul de școală este acel om care trebuie să te asculte și când nu are chef să facă asta pentru că dacă tu ești nervos, el poate fi într-o zi mai proastă. El trebuie să aibă ușa biroului deschisă pentru tine chiar dacă tu nu meriți asta sau chiar dacă ce ai tu de spus mai poate aștepta. Tot directorul este acel conducător de școală care trebuie să ducă instituția de învățământ la un alt nivel, mai ales dacă atunci când el a preluat funcția nu exista acel nivel. Trebuie să scoată ce-i mai bun din profesorii pe care îi are la dispoziție pentru ca elevii școlii să își îmbunătățească rezultatele anterioare și să mulțumească toată cancelaria atunci când unele proceduri nu funcționează. Iar asta nu e nici măcar jumătate din tot pentru că directorul trebuie să găsească și acele modalități prin care să recompenseze pe cei care se străduiesc să facă lucrurile bine chiar dacă aluatul nu este de calitate și să amendeze pe ceilalți, știm noi care... Cei pe care sistemul îi trimite să educe fără să știe cum se educă sau fără să fie făcuți pentru a educa. Mai sunt cei care pierd vremea între pauzele din orar crezând că astfel elevii pot învăța făcând singuri rezumate. Da, avem salariul mic raportat la situația socio-economică actuală și la domeniul în care prestăm, dar profesorul trebuie să fie un etalon după care toți ceilalți să se orienteze în viață, iar directorul trebuie să îi pună în vedere acest lucru celui care pierde vremea între pauze, să îl sancționeze.

Un director de școală trebuie să fie atât de abil și de pregătit profesional încât nimeni și nimic să nu-l determine a ceda în fața oricărei încălcări regulamentare sau ale bunului simț. A nu se înțelege de aici că directorul trebuie să fie dictatorul, dar o școală nu va avea niciodată rezultate cu un conducător absent atât fizic cât și participativ. Printr-o frumoasă paralelă, directorul trebuie să se și bucure alături de colegii săi și de celelalte persoane din școală de fiecare dată când are ocazia, când ne sărbătorim, când suntem festivi sau când, pur și simplu, avem nevoie de o infuzie de fericire. Iar dacă nu există ocazia, directorul trebuie să o inventeze.

În activitatea mea profesională cu care mă mândresc, chiar dacă nu este neapărat de pus în ramă, am lucrat efectiv cu cel puțin 13 directori. Am ajuns cu brio să depășesc pragul de două decenii în postura de cadru didactic umblat prin școli gimnaziale și liceale, atât în oraș cât și în mediul rural. Am muncit efectiv și am învățat pentru a-mi găsi locul, iar pentru asta a trebuit să schimb multe unități școlare. Prin urmare, mă consider foarte câștigat pentru că am experimentat atât de multe relații cu conducerile unităților școlare prin care am predat. Sunt foarte recunoscător tuturor directorilor care și-au făcut timp pentru a mă asculta atunci când eu am avut chef. Le mulțumesc acelorași directori pentru că m-au sprijinit mereu în efortul depus la clasă pentru îmbunătățirea rezultatelor elevilor și pentru că s-au străduit să mențină în picioare principiile sănătoase, adăugând prin felul lor de a fi ceva în plus față de ceea ce eu deja știam de la cel mai bun cadru didactic mentor din viața mea - tatăl meu. Pentru cine nu știe, e bine de spus că nu este deloc ușor să faci asta. Nu voi uita niciodată colaborarea lor, felul în care am învățat de la acești directori cum să fiu eu mai bun în dreptul meu și nu numai. Sunt convins că, dincolo de timpul care ne-a îndepărtat și ne-a rupt legăturile, ne putem regăsi oricând unii cu alții și putem relua mereu discuții și colaborări care odinioară erau prezente în viețile noastre.

Acum vine partea grea a acestor rânduri, acel moment în care directorul trebuie schimbat. Cam mult "trebuie", nu-i așa? Este momentul în care un profesor ca mine își dorește ca schimbarea oricărui director care trebuie să facă cele de mai sus este total inoportună. Nu aș schimba niciunul dintre directorii care fac toate treburile bune amintite anterior. Niciodată! I-aș ține pe scaunul de conducere a școlii și aș face asta prin puterea colectivelor pe care acești directori le păstoresc. De fiecare dată când un nou guvern apare sub soare intervine și ideea schimbării directorului care face treaba bună cu unul impus despre care nu știm ce poate și nici nu cunoaștem dacă se pricepe. De ce nu putem să fim și noi profesioniști măcar o dată în 30 de ani și să păstrăm ce e bun prin votul majorității? Cine pierde dacă nu se întâmplă asta?

Cum spuneam, am avut de-a face în cel mai plăcut sens cu foarte mulți directori, și am văzut cum ei s-au străduit nu numai să păstreze ce era bun în școală, dar au depus eforturi solicitante pentru ca școala să performeze cumva, să fie mai vizibilă, mai atractivă. Puteți spune că tot acest text este o pledoarie despre directorii cu care am lucrat... Nu mă deranjează pentru că le datorez măcar un text. În fapt, este o expunere a ideii de a păstra oamenii buni, profesioniști și dedicați în funcțiile pe care sunt deja în ciuda existenței unor concursuri cu iz ciudat. Și chiar dacă admit că întotdeauna poate apărea o persoană mai pregătită decât anterioara, ca să fiu corect până la capăt, tot ar dura timp prețios până când acea persoană poate realiza niște conexiuni vitale pentru școala pe care o va conduce.

Se apropie cu pași repezi un nou concurs pentru ocuparea funcțiilor de director din școlile românești. Personal, știu ce trebuie să facă un director pentru școala lui și cunosc deja sacrificiile pe care trebuie să le accepte pentru a face, timpul liber pe care va trebui să nu-l mai aibă din momentul în care ajunge acolo. Cunosc demult compromisurile pe care trebuie să le accepte pentru ca toată lumea din jurul lui să fie satisfăcută. Aș putea și eu să fiu director cândva, de ce nu? Pentru confortul celorlalți, mă gândesc serios că nu ar fi indicat să fac asta. Pentru confortul meu, ei bine, pentru asta aș putea să nu fiu deloc director. Consider că sunt unul dintre cei mai sinceri colaboratori pe care directorii mei i-a avut vreodată și tocmai de aceea spun că în acest moment nu îmi doresc deloc să fac ceea ce ei încă mai fac, adică să conduc o școală. Este prea mult "trebuie" în discuție, la care eu nu sunt dispus. Nu, mulțumesc! Mai mult, vreau ca matematica pe care o predau să o ofer mereu elevilor și vreau să le fiu dirigintele de care au nevoie. Și mai mult, le mulțumesc din nou pentru tot ceea ce fac fiind directori de școală, gimnazială sau liceu!

SĂ NU MĂ CĂUTAȚI!

București, linia autobuzului 103. Oficial nu prezintă interes pentru bugetul local și pentru felul în care se respectă legile și normele, inclusiv cele de natură sanitară actuale, din moment ce nimeni nu verifică nimic. Sunt mai bine de 3 ani de când folosesc acest mijloc de transport, nu zilnic, dar în special vara, perioadă în care urc în el de câteva ori săptămânal. O singură dată în acești 3 ani s-a întâmplat să văd controlori verificând legitimațiile de călătorie. Atât. Vinerea trecută au urcat o dată cu mine 10 călători dintre care doar 4 au validat călătoria. E simplu de stabilit asta după bipăitul făcut de aparatele care scanează cardul de călătorie. La următoarea oprire au mai urcat circa 12 călători dintre care, hai să zicem, doar 3 au avut bunul simț să valideze. Apoi a venit finalul călătoriei, capătul de linie. Faceți un calcul, 7 pasageri din 22 au călătorit regulamentar, adică vreo 33% bani corecți la buget. De restul de 67% ne plângem că n-avem ce ne trebuie. Ce facem cu cei care merg clandestin fără să îi atingă nimeni? Pe lângă faptul că românul călător nu are nicio teamă de controale, el nici nu respectă regula purtării măștii în interiorul mijlocului de transport. La o simplă aruncare de privire, călătorii fără mască reprezentau un sfert din total. V-ați prins, e vorba de cei care nu știu ce înseamnă să plătești o călătorie. Nimeni nu zice nimic, nicio autoritate nu mișcă nimic cu adevărat, îți este și teamă ca simplu cetățean corect ce te afli să ridici problema și tonul în autobuz pentru că riști să ieși șifonat. Tot tu. Unde este siguranța cetățeanului? De ce sunt eu discriminat în favoarea celor care ocolesc legile? Nu vreți să știți ce se întâmplă dacă un individ cu o față dubioasă este prins fără bilet. Totodată, ați înțeles deja că un bun cetățean prins o dată înainte de a își valida călătoria ajunge să plătească amenda pe loc. Nu este cazul individului dubios, el - tot el - face gât și scapă, asta dacă niște controlori au curaj să se ia de el.

Nu am terminat. După ce am finalizat cursa cu 103, am urcat în 104 pentru încă 3 stații. Cam aceeași poveste, ba mai rău, din aproape 25 de călători, doar 5 au validat, adică 25%, un sfert. Mai este cazul să vă spun că aceiași lipsiți de orice te îmbrâncesc pentru a ajunge primii la un loc pe scaun? Cu sau fără mască. Am ajuns, noi cei care folosim regulamentar transportul în comun, ăla care este, vechi și murdar, să fim priviți ciudat doar pentru că atingem cardul de validator? Pe bune? "Ia uite-l și pe fraierul ăsta"...

Asta este România educată? Aceasta este țara de care erau mândri cei care au fost înainte? 

Acum câteva zile am avut nevoie și de tramvaiul 36. Nu vreți să știți. Calculul e mai rău decât anterioarele.

În concluzie, de fiecare dată în care aud vorbindu-se despre transportul bucureștean, despre proiectele ce-l vizează, modernizarea parcului auto, condițiile în care bucureștenii călătoresc, așa mă apucă o senzație de silă la adresa tuturor...! Pot fi cetățenii care trec pe lângă tine și te salută, dar râd de tine pentru că tu plătești cursa cu autobuzul, iar ei călătoresc gratis, nestingheriți... Pot fi autoritățile care îți promit că vor avea grijă de tine după ce ajung la conducere, că viața ta se va îmbunătăți.

Ei bine, (și) din cauza acestor mizerii pe care le guvernați, să nu mă căutați când aveți nevoie de mine. Să nu vă mai aud pe la știri că cetățenii distrug și murdăresc pentru că nu faceți nimic ca să îi opriți! Să nu vă mai prind lăudându-vă că modernizați până nu curățați pentru că astfel o faceți doar pentru câștigul vostru personal în dreptul imaginii și în buzunare! 

CRONICA PRIMEI ETAPE EURO 2020 (VIKINGII CARE REZISTĂ, TIK TOK ȘI GOLUL CEL MAI SCHICHK)

 A început și Euro. Nu ăla care ne mănâncă leii pentru că suntem noi impotenți, ăla de fotbal care și acum este ciudat pentru unii numindu-se 2020 deși se joacă în 2021. Suntem parte a organizării, gazonul gestionat de UEFA a făcut față inundării, ba chiar s-a prezentat mai bine decât cel de la Sevilla, iar austriecii și macedonenii sunt în extaz (cunoscut deja), cu ochii după femeile românce și berea ieftină (pentru ei). Aștept cu nerăbdare să mă înfrupt cu gunoaie, gropi și bănci rupte din pozele turiștilor ca să am parte și de ceva acțiune. Am mai reținut de la acest început de campionat european de fotbal de ce fotbalul românesc o duce atât de bine: pe scaunele alea bune de la oficială zăceau comod Orban și ai lui alături de opoziția cu care își dă la gioale în fața noastră. O imagine revoltătoare pentru mine având în vedere că Hagi era la tribuna a doua, cuminte și umil. UEFA, te-am făcut și de data asta.

Meciul de deschidere mi-a arătat o Italie mai ofensivă și mai hotărâtă să atace și niște turci cu niște nume pe la echipe mari care au zis că merge ca pe vremuri cu romanii. Adică s-au prezentat ca rahatul ăla turcesc care nu-mi place mie. Cred că este cel mai bun început de campionat de fotbal pentru italieni, care arată foarte bine. Acest campionat european de fotbal arată, în general, bine până acum, cu goluri marcate, frumoase, cu puține faulturi și cu niște organizări de luat aminte. Immobile și Insigne au confirmat și aștept duelul marcatorilor europeni.

Elvețienii au plimbat mingea mai bine decât galezii, aș zice, acesta fiind primul moment în care m-am întrebat "cât de jos suntem dacă noi nu am putut ajunge aici?"

În meciul nordicilor am pornit cu gândul că finlandezii nu pot fi mai buni decât danezii, chiar dacă se trag din același neam de luptători. Dar a venit momentul anului (probabil) în care playmaker-ul danez a căzut secerat pe gazon, fără să fie atacat nici măcar de minge. Dacă mă întrebi pe mine, dincolo de problemele ascunse de sănătate pe care le-ar putea avea, prăbușirea lui Eriksen este consecința eforturilor depuse peste limita suportabilității umane, a ritmului infernal în care ne trăim zilele muncind (mai ales de când cu pandemia) și un urlet de ajutor al corpului uman care ne spune tare că așa nu se mai poate. Apoi finlandezii m-au surprins prin simplitatea eficientă cu care au jucat, obținând victoria cu resurse puține. Nordicii rămân în fotbal niște pietre de gheață (cum altfel?), iar finlandezii nu vor să fie mai prejos decât suedezii care au smuls egalul de la spaniolii campioni chiar la Sevilla. Este de admirat cum ei reușesc mereu să facă figuri frumoase. Și suedezii au rezerve la cluburi, dar titulari la națională, ba chiar au jucători veniți de la echipe chinezești, asta ca să nu se mai întrebe în continuu unii ce au ei și nu avem noi. Ei au mândrie și prestanță, noi doar fițe și amatorism.

Rușii nu mai au nimic de speriat, chiar dacă au făcut figură la mondialul desfășurat la ei acasă (sâc!). S-au mișcat cu belgienii ca și cum și-ar fi digerat vodca îngurgitată zilele trecute. Au fost mediocri într-un meci în care Lukaku și-a început drumul spre titlul de golgheter fără să se chinuie. Ca o ironie a sorții zilelor noastre, după prima rundă, rușii, turcii și cu ungurii sunt singurii care și-au furat-o cu un 3-0 sec de la belgieni, italieni, respectiv portughezi.

Englezii au învins la ei acasă cu 1-0 sec pe croați într-un meci în care nu au arătat ca o viitoare posibilă mare campioană, mai ales că vecinii noștri estici nu și-au turat motoarele, au fost reținuți în a ne arată ce pot. Faza asta cu disputarea meciurilor de la Euro în mai multe țări le oferă posibilitatea unor echipe cu nume să își dispute meciurile pe teren propriu. Avantajul este evident și va trebui să acceptăm situația...

...Și a venit așteptatul meci găzduit de România dintre Austria și Macedonia de Nord, primul meci în care s-a marcat mai mult. N-am avut cum să fiu mândru văzând două echipe învinse de naționala lui Rădoi (aia care este) jucând la Euro în București. N-am fost mândru nici când am văzut politicieni amestecați în chip de VIP așezați în tribune deasupra marelui Hagi. Meciul nu a strălucit decât la primul gol austriac lucrat nemțește, cum nu au strălucit nici cele două echipe. Cu toate acestea, toate echipele care au pornit cu șansa a doua la acest european s-au mișcat mai bine decât o facem noi acum. Organizați, bătăioși, muncitori, ascultători. Noi încă mai căutăm jucători de selecționat, iar cei pe care îi avem nu arată nici măcar ca rezervele lui Hagi, Popescu și ai lui.

Olanda și-a marcat terenul propriu în fața Ucrainei în cel mai antrenant meci de până atunci. Au presat până au dat un gol mai mult decât adversarii, adică au făcut ce se laudă Rădoi că vrea să facă la noi, dar nu îi iese și nici nu-i pasă că nu-i iese. De când sunt mic am avut aceleași 3 preferate la orice campionat interțări: Olanda, Belgia și Portugalia. Asta și pentru că sunt niște țări mici pe hartă, dar care țin piept mereu marilor puteri cu talentele lor descoperite pe bandă rulantă. În afară de belgieni, olandezii și portughezii au presat adversarii până în ultimul minut, înscriind fiecare câte 3 goluri. Ronaldo mă impresionează mereu în goana lui după doborârea recordurilor de goluri marcate fiind preferatul meu în eternul duel de la distanță cu Messi.

Următoarele 3 meciuri nu merită tratate separat decât pentru cel mai frumos gol marcat până acum de către cehi pe terenul scoțienilor (un gol semnat Schichk), de la cea mai mare distanță înregistrată în istoria campionatelor. Scoțienii se laudă doar cu suporterii, la fotbal fiind pâinea de mâncat pentru echipele din grupa ei. Mai merită atenția și victoria slovacilor în fața polonezilor care ne-au arătat un Lewandowski fără echipă, ca un anonim, fără șanse de gol. Nu are de la cine primi pase de gol într-o echipă anostă. Marii campioni spanioli au furnizat primul meci nul, suedezii înghețând scorul, într-o lecție de fotbal defensiv, cu o echipă fără atac. Rădoi, notează! Bine, nici spaniolii nu mai au cu cine ataca, Morata fiind cel mai scump ratangiu. Să dea unii pe tine 180 de milioane și să ratezi în halul ăsta...asta înseamnă că trebuie să stai pe banca de rezerve.

Și a venit încleștarea titanilor, Franța vs Germania, meciul cu cei mai mulți jucători în teren proveniți de la preferata mea - Chelsea. M-aș fi așteptat ca francezii să atace 90 de minute... N-a fost așa pentru că Franța are probabil cel mai bun și cel mai valoros lot din toată Europa astfel încât își permite să joace oricum: defensiv cu Varane de netrecut, ofensiv cu Benzema revenit într-o formă de invidiat și contraatacând cu Mbappe care te face din glezne de nu te vezi. Doar dacă te uiți la rezerve și mai scoți încă o echipă demnă de fazele superioare. Nu știu dacă îi bate cineva la ediția asta, nu am fost niciodată fanul francezilor, dar mă uit cu admirație la Benzema și Kante. Nemții își pierd renumele în fața unei echipe mai bune și devin plictisitori prin insistența lor oarbă de a marca fără atacanții de altădată. În celălalt meci al grupei, Ronaldo nu avea cum să nu învingă maghiarii creduli. Nu ai cum să reziști în fața atacurilor repetate ale unor jucători de top, chiar dacă ești pe teren propriu. În sfârșit, UEFA ne-a făcut dreptate confundãnd Budapesta cu București, nu invers cum fac alții (sâc!). Eu cred că există și o oarecare doză de analfabetism în momentul în care tu scrii București într-un context ce se întâmplă în Ungaria. E clar că nu ai habar că București e capitala României care nu are nicio treabă cu Ungaria (mă rog, Ungaria ar cam avea treabă cu noi...).

În fine, acest Euro 2020 a început mai bine decât restul, arată mai bine decât multe și are echipe care au prezentat deja partituri serioase, au jucat fotbal și au marcat cu cap. Sunt și excepții, dar trec peste ele de dragul fotbalului. Mai rețin doar atât: Tik Tok sponsorizează Euro 2020 și ne mai mirăm de ce fac chinezii ce vor cu noi.

DE LA STUDII SUPERIOARE ÎN GEOMETRIE, ALGEBRĂ ȘI ANALIZĂ MATEMATICĂ LA COVRIGI, PLĂCINTE ȘI CROASANTE

Nu-i ușor să fii licențiat în matematică, să renunți la o pasiune pentru care te-ai pregătit vreo 12 ani, ba chiar să ajungi în nici 2 ani un profesor deja solicitat pentru că mânuiai foarte bine o știință exactă. Apoi să începi de la 0 să înveți rețete de covrigi, merdenele, plăcinte dobrogene, ștrudele, croasante, lipii umplute cu diverse ingrediente sau pateuri cu brânză. Nu e ca și cum cineva ți-ar da rețeta benevol pentru că îi place de fața ta sau pentru că îi dai o sumă frumoasă de bani... Nu există așa ceva în acest domeniu, fiecare își păstrează secretul și nu își dorește să te vadă făcând ceea ce face și el, ba chiar să te și întreacă. Poți s-o numești egoism deși cred că este un tip de concurență nescrisă. Așa că te apuci singur și scormonești internetul (la pasul 1), mai intervievezi o mamă, o bunică sau o mătușă despre cum se frământă aluatul (la pasul 2), iar la final te apuci și coci tu singur. Ajungi din nepriceput într-unul care mulțumește toți clienții de pe bulevard și începi să ții cont de gusturile și nemulțumirile lor, le zâmbești chiar dacă oboseala te răpune, trezit fiind de la 4 dimineața. Practic, realizezi că faci deja ceva bine, o activitate pentru care alții au studii superioare.
Și ca și cum toate astea nu ar fi de ajuns, după ce îți iei puțin avânt muncitoresc și capeți ceva satisfacție personală gândind că timpul tău liber ar putea reprezenta ceva mai mult decât timpul în care reușești să rupi câteva ore de somn, te apucă pandemia aia istorică pe care nu au trăit-o nici măcar străbunicii tăi, aia în care stai cu sufletul la gură ca nu care cumva să închizi frumusețe de afacere de spaima covidului. Ei bine, îți tremură oasele de teama infectării tale și a celor dragi, de grija pentru clienții care nu mai pot cumpăra așa cum o făceau pe timp de pace când nu trebuiau să-și dea masca jos pentru o gură de covrig. Și uite așa începi să-ți faci calculele, să vezi dacă și cât timp poți supraviețui în cazul în care virusul îți închide afacerea, practic începe adevărata depresie. Nu mai contează că ți-a mai căzut părul din cap și înainte de pandemie, tot ce contează este să poți continua.
Alin Meltzer, căci despre această persoană este vorba aici, a trecut peste toate aceste încercări și este în picioare. Totul a început în anii 2000, la 2 ani după ce am absolvit împreună facultatea de matematică, în timpul primei noastre perioade de început a unei prietenii fără de sfârșit. Liceul de provincie la care predam amândoi disciplina în care ne-am specializat și care ne-a ordonat rațiunea a creat în sufletele noastre primele amintiri memorabile și a fost ca o rampă de lansare în profesia noastră. Elevii încă mai puteau fi atinși prin cuvinte înălțătoare, bunul simț încă mai avea căutare, iar noi încă ne mai puteam bucura de satisfacția unei profesii pe care mulți au ajuns să o trateze nedrept. Am avut parte de un colectiv în care ne puteam consuma pauzele mereu cu zâmbetul pe buze, fără stresul enorm al stivelor de hârtii și fără presiunea unor părinți care cred că li se cuvin toate drepturile reglementate fără să aibă niciun simț al responsabilității. YouTube-ul nu avea nicio valoare atunci, Facebook-ul probabil că nu era nici măcar în stadiu de embrion, iar socializarea încă era primordial fizică, fără nebunia prezenței cu orice preț în mediul online. Eram frumoși, naivi, veșnic puși pe caterincă și serioși cât încape atunci când trebuia. Am fi putut deveni cea mai bună pereche profesională născută dintr-o prietenie sinceră.
Alin a fost mereu un spirit întreprinzător, dincolo de excelenta pricepere în tainele matematicii și a predării ei. Nu a stat mult timp pe gânduri și a profitat de ideea lui de a trece granițele continuării unei munci care nu-i oferea toată liniștea de care avea nevoie, ba chiar granițele fizice ale unor țări europene. A plecat în Italia, lăsându-mi o tristețe a despărțirii, dar și o bucurie a convingerii că el va fi bine și acolo și că va reuși. La aproape 5 ani de când a plecat din România, ne-am revăzut chiar în patria pizzei și a modei. Eram în vizită la Milano, la sora mea, moment în care l-am contactat să ne vedem. Îmi era tare dor de prietenul meu, de cel cu care făceam mereu bășcălie de nereușitele noastre. A apărut într-o decapotabilă și am înțeles deja că îi e bine. Abia am apucat să ne îmbrățișăm bărbătește, să ne emoționăm sincer și să ne mai putem oferi ceva timp de liniște până la următoarea revedere. A învățat în Italia să facă de toate, de la grădinărit și pomicultură până la prepararea cafelei așa cum o fac italienii, ajungând să prețuiască banul câștigat prin muncă. A învățat cum se naște o afacere, a pus osul la treabă și a strâns deoparte pentru vremurile în care a fost nevoit să facă el singur tot ce a văzut la profesioniști. Din mers a învățat și cum se îngrijește cel mai bun prieten al omului, câinele fiind unul dintre companionii lui și acum.
Ușor, ușor, gândul reîntoarcerii în România încolțea. În 2015 a început să testeze piața căutând o bună sursă de afacere. Așa a ajuns în lumea aluatului și a cuptoarelor în care se coc covrigi, plăcinte, cornulețe, lipii și cozonaci. Stau și acum să mă gândesc cum a ajuns profesorul de matematică pe care-l admiram în cancelarie și la catedră conducătorul unei afaceri din domeniul patiseriei? Cum a ajuns Pitagora și cu ecuațiile cu derivate parțiale să frământe aluatul bunătăților care stau aburind în vitrină? Se poate, deci, iar asta este dovada faptului că omul poate face cu capul lui tot ceea ce își propune. La Moara cu Noroc îl găsești cel puțin jumătate din zi, de luni până sâmbătă, timp în care mai are timp și de întreținerea celei mai frumoase prietenii pe care am avut-o vreodată. Zâmbește mereu la vânzare sau printre angajați deși oboseala îl poate doborî în orice clipă. Își reîncarcă bateria când își strânge juniorul în brațe după care o ia de la capăt.
Matematic vorbind, este foarte ușor să-ți găsești frecvențele ideilor cu un om ca Alin Meltzer, să-ți faci programul la minut, fără teama că nu ar ajunge la timp, în ciuda vieții ocupate pe care o are, să nu-ți fie teamă că se poate supăra pentru nu știu ce lucru neînsemnat peste care să nu poți trece. Mi-a dovedit-o de atâtea ori în 27 de ani, mai ales atunci când personal am trecut prin momente care m-au îndepărtat de el. Am trăit ani în care timpul acordat de mine prieteniei noastre a fost nul, timp în care nici măcar nu am știut unul de celălalt, dar nu a contat. În prima zi în care l-am sunat, după ani în care nici măcar nu i-am scris, s-a bucurat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A fost ca o continuare a celui mai bun film serial, ca începutul unui nou sezon, fără întrebări stânjenitoare și fără reproșuri. Așa se întâmplă într-o prietenie adevărată și mai mult decât atât. Totul pare mai simplu cu el și totul este mai ușor atunci când el este alături.
Acest articol interviu este despre el, despre Alin Meltzer, românul cu nume de austriac evreu, prietenul care contează și pe care ți-l dorești oricând în viața ta, omul care nu obosește niciodată și care îți provoacă mușchii feței în nenumărate reprize de râs și voie bună.

- Cum a ajuns un licențiat în matematică și un foarte bun profesor să conducă o afacere care produce covrigi, plăcinte și croasante?
- Încă dinainte de a începe să predau matematica am fost întotdeauna atras de lumea afacerilor, așa că a fost foarte ușor să trec de la numere la comerț. În Italia am condus o mică afacere cu cafea (care este o mare pasiune de-a mea) și apoi, înapoi în România, am pus în practică tot ce am învățat acolo, gestionând un alt tip de afacere, pe care am simțit-o ca fiind afacerea momentului - o patiserie. Mai pe scurt, cam asta ar fi mica - marea trecere de la numere la covrigi.

- Cum te-a ajutat matematica în afacerea pe care o conduci?
- Încă dinainte de a începe să predau matematica am fost întotdeauna atras de lumea afacerilor, așa că a fost foarte ușor să trec de la numere la comerț. În Italia am condus o mică afacere cu cafea (care este o mare pasiune de-a mea) și apoi, înapoi în România, am pus în practică tot ce am învățat acolo, gestionând un alt tip de afacere, pe care am simțit-o ca fiind afacerea momentului - o patiserie. Mai pe scurt, cam asta ar fi mica - marea trecere de la numere la covrigi.

- De cât timp te ocupi de această afacere și când ai absolvit facultatea de matematică?
- Am început această mică afacere în 2015. Am devenit licențiat în matematică în 1998.

- După ce ai absolvit facultatea de matematică te vedeai predând elevilor această disciplină sau știai încă de atunci că vei ajunge aici?
- Chiar înainte de a termina universitatea, am știut că am nevoie de un loc de muncă ce necesită mult mai multă mișcare și mai multă libertate financiară. Prin urmare, chiar dacă aș fi continuat să fiu profesor, tot aș fi dat drumul unei mici afaceri.

- Cum sunt clienții tăi? Spune-ne câteva profesii ale oamenilor care cumpără de la tine.
- Clienții sunt de toate felurile. Am ales zona astfel încât să pot fi abordat de toate categoriile de profesii. De la mine cumpără atât cel care curăță strada cât și medicul. Toți sunt tratați în mod egal și sunt răsfățați la fel.

- Cât de greu este să produci un covrig? Ne poți spune cum se face?
- Covrigul, la fel ca și alte produse de consum, pare un lucru banal, ușor de făcut, dar în spatele lui este întotdeauna un proces care necesită pasiune înainte de toate, mulți pași mărunți de urmat cu atenție și timpi care trebuie respectați cu rigurozitate.

- Cât de mult te-a afectat pandemia în derularea afacerii tale?
- Cred că pandemia a făcut deranj în toate tipurile de afaceri. În toți acești ani de activitate (începând din 2007) am învățat (întotdeauna ajutat de o matematică folosită cu cap) că în afaceri trebuie să ai întotdeauna ceva pus deoparte pentru momente dificile, pentru suișurile și coborâșurile pe care le întâlnim permanent în vânzările oricărei afaceri din întreaga lume. Poate că acest lucru, dar și optimismul de care trebuie să dai mereu dovadă atunci când conduci o afacere, m-au ajutat să trec destul de bine peste acest moment dificil.

- Cine te ajută în această afacere?
- Astăzi a devenit practic o afacere de familie. Revenind la numere, am făcut calculele și am ținut cont că gestionarea unei singure afaceri în familie îmi conferă mai multă liniște și siguranță. În afară de 3 angajați care au lucrat cu mine timp de 5-6 ani, eu și cu soția mea facem cea mai mare parte din treabă.

- Ce îți plăcea cel mai mult atunci când erai profesor de matematică? Mai știi cum se calculează măsura unui unghi exterior al unui triunghi?
- Când eram profesor de matematică, îmi plăcea foarte mult să predau ceea ce știam, îmi plăcea să știu că unele dintre cunoștințele mele merg mai departe. În ceea ce privește întrebarea de matematică, cred și sper că nu există un profesor actual sau un fost profesor care să nu știe răspunsul.

- Dacă ar fi să mai dai timpul înapoi ce ai alege să faci: să rămâi profesor de matematică, să faci același lucru ca acum sau să te ocupi de ceva diferit?
- Aș fi profesor, dar acel profesor care în timpul liber poate conduce și o cafenea mică, un mic bar.

Interviul a fost multe luni de zile doar o discuție între mine și Alin fără ca vreunul dintre noi să își poată face timp pentru a-l realiza. Apoi a venit acel moment în care realizezi cât de des se întâmplă coincidențe fericite în viețile noastre, când elevii mei au avut de realizat un interviu tematic despre o persoană care a cochetat cu matematica, iar acum a ajuns mai departe de sala de clasă. Totul se potrivește fericit atunci când matematica este implicată.