TABLOUL

Mă uit la tine, femeie, ca la un tablou! De te-aș privi, ți-aș adora chipul angelic! De te-aș plăcea, ar fi ca și cum mi-aș bucura sufletul! De te-aș atinge, ar fi sublim! De te-aș îmbrățișa, ar fi înălțător! De te-aș iubi, ar fi ultima frontieră! Să te iau acasă, să te șterg din nou de praf cu cârpa mea roșie de catifea, cu grijă să nu-ți deranjez finul ten greu încercat în timp și spațiu, ca pe un tablou uitat de vreme în expoziția vieții noastre? Mă gândesc... Peretele meu are atâtea spații libere ce așteaptă să fie ocupate de prezența ta! Dar, oare, mi-aș putea eu permite să licitez o sumă atât de mare pentru neprețuita valoare pe care tu o ai? Mă gândesc și la asta! Până atunci, te admir de la distanță, bat drumul mereu către expoziție, tot sperând că nu se va găsi un altul care să te cumpere cu minciuni ieftine. Îmi limitez trăirile spunându-mi că încă mai este timp. Tablourile sunt create de mâna unor artiști cu har, pentru cei care au ochi să le admire. Tu ești zămislită din coasta lui Adam, probabil... Creatorul tău ne-a lăsat pe noi să alegem rama potrivită pentru tabloul tău. Eu te-aș colora în fel și chip, ți-aș adăuga flori culese de propriile mele mâini. Uneori, aș lăsa și spinii trandafirilor în rama tabloului tău pentru momentele când frumusețea ta doare. Știi bine că lași în urma ta multă durere, poate la fel de multă pe cât binețe, dragoste și plăcere la un loc! Am fost cu tine o scurtă bucată din drumul vieții mele pentru că te-am dorit. Și mai mult decât dorința a cântărit fructul tău, dulce și amar. M-ai cucerit, după care m-ai dat afară din lumea ta. M-ai lăsat în lacrimi, pentru o vreme, și m-ai făcut să nu mai cred în tine. Dar realitatea e alta. Pașii tăi frumoși, fini și modelați, umblă nestingheriți pe străzile ce ne înconjoară, iar eu nu mă mai satur să te privesc! Chipul tău senin aruncă deseori zâmbete încărcate de pasiune, de dorința de a te revedea și de a mă trezi pe aceeași pernă cu tine. Deși îmbătrânim, tinerețea ta strălucește mai tare, iar peretele meu este neîncăpător pentru toate tablourile cu tine. Încă nu te-am pus în ramă...

Până la următoarea revedere ești un tablou...

DRAGĂ ROMÂNIE... TRISTĂ ZI!

Acolo, undeva, este țara mea! Posibil, nu mai sunt sigur, ce și cât o mai fi rămas din ea neîmpărțit marilor companii internaționale... Acolo, oriunde, este țara mea! O pot găsi de câte ori vreau, în adâncul sufletului meu... Bătăile inimii mele, atunci când îi pronunț numele, îmi amintesc mereu de ea. Numai că intensitatea lor a scăzut, țara mea nu mai e acolo unde o simțeam odată, țara mi-a fost furată, puțin câte puțin. La început am refuzat să cred, mințindu-mă că cei care o spun sunt mult prea înverșunați în privința popularizării unui naționalism luat în derâdere. Acum, cu tristețe constat că devine din ce în ce mai adevărat, mai acut, ca un cuțit înfipt în inima mea ce îmi reduce bătăile până la nesimțire. Mă doare, mă doare cumplit!
Astăzi, ca în fiecare an, ar trebui să te sărbătoresc, de ziua ta... Nu simt! Ar trebui să-ți fredonez deșteptarea din somnul cel de moarte, toată ziua... Nu mai găsesc tonul! Ar trebui să îți dedic doar rânduri alese, versuri chiar... Mi-a dispărut muza! Ar trebui să-ți ofer buchete de flori la monumentele înălțate pentru cinstirea bravilor eroi care s-au sacrificat pentru tine... Nu mă simt confortabil, însă, văzând fățărnicia celor care o fac, așa-ziși politicieni, și care se prefac că te comemorează acoperindu-și inima cu mâna dreaptă! Asta dacă nu e an electoral. Altfel, ei mint mult mai mult de-atât! Ei nu se satură niciodată! Ei se înmulțesc! Sunt cancerul ce te-a cuprins, boală din care se moare. Deja sunt zeci de ani în care te-ai lăsat condusă de oamenii în costume cumpărate din banii noștri, sute de luni de zile în care speranța mea a fost lăsată, prin propria mea voință, să moară ultima, nenumărate ore în care oameni ca mine au trăit suferind în tăcere, pios și civilizat, în numele aceleiași speranțe. Din cauza lor, a oamenilor în costume bugetate, milioane de români te-au părăsit! Vocea lor a devenit, din ce în ce mai mult, mai puternică, de la un an la altul. Sper că îi auzi și poate te doare... Ei te iubesc în continuare, dar feedback-ul tău îi face să rămână departe de tine și să se înmulțească în afara casei tale, acolo unde poate s-au născut. Tragic, nu, acest "poate"...? Mulți dintre ei nici măcar nu se mai nasc în sânul tău, au ales o mamă adoptivă, ei nici măcar nu te cunosc, dragă Românie! Ei nici măcar nu știu dacă vor avea vreodată nevoie de tine, iar asta este și mai dramatic! Te simt părăsită, iar cuțitul ăla înfipt în inima mea intră acum mai adânc, nu îl pot opri...
Îmi pare rău pentru tot și îmi pare rău pentru că astăzi te voi sărbători în tăcere! Departe de gălăgia făcută de cimpanzeii în costume mincinoase, așezați confortabil în fotoliile parlamentului și ale televiziunilor patronate tot de ei sau aflați în fața camerelor foto încercând să ne mintă cu coroane de flori, promisiuni electorale de tot rahatul, pentru încă patru ani. Astăzi simt că vreau să dispar din viața ta! Chiar dacă te iubesc în continuare, aștept să mă iubești și tu, din nou!
P. S. Îți mulțumesc, dragă Românie, pentru că exiști în viața mea, încă din clipa în care m-am născut! Îți mulțumesc pentru că mi-ai oferit educația de care sunt mândru peste tot pe unde pășesc! Îți mulțumesc, dar nu e îndeajuns!