În așteptarea îmbrățișării vieții mele

Îți mai amintești acea zi de vară târzie, septembrie 4? Trebuie! Nici măcar nu m-ai privit, însă eu te-am plăcut din prima clipă. Erai cu spatele la mine și erai frumoasă. Părul tău lung, buclat, aluneca pe corpul tău voluptuos și am știut că trebuie să te am. Nu te-ai uitat la mine...normal, doreai să te cuceresc, probabil. Hm, pentru prima oară în viața mea eram nevoit să câștig bunăvoința unei femei de a se îndrăgosti de mine! Vocea ta îmi răsună și acum în minte, povesteai, erai sexy așa. Am ieșit la un suc cu colegii și apoi totul a fost atât de ușor, atât de frumos. Nopțile se metamorfozaseră în dimineți, iar corpurile noastre nu se mai săturau... Erau sleite de atâta pasiune, de atâta dezmierdare, mă răsfățai. Îți mai aduci aminte? Nimeni, până atunci, nu mă iubise așa cum o făceai tu, eram copleșit și nu mai zăream nimic în afară de mângâierile tale și săruturile parfumate. Mă trezeam cu tine, erai lângă mine și totul părea așa de simplu încât viața mea de până atunci era o glumă bună de ascuns. Noiembrie ne-a găsit la tine, în patul tău și începusem să cred că voi îmbătrâni lângă tine. Ce vis frumos era familia pe care mi-am dorit-o mereu! Câteva luni au fost suficiente pentru a ne jura unul celuilalt iubire veșnică. Acum însuși Dumnezeu era martor la iubirea noastră.
Se spune că după doi, trei ani plini de pasiune, flacăra iubirii începe ușor, ușor să se stingă și e nevoie de unul dintre noi pentru a o reaprinde. De ce trebuie să se întâmple așa? De ce nu rămâne totul ca la început? Oare am greşit atunci când m-am îndrăgostit? Oare viața a fost înșelată și atunci ea ne pedepsește numaidecât? Sau inima nu mai face față arderilor intense și spune "stop joc"? Nu am fost suficient de pasional? Nu am fost suficient de sincer?
Ceea ce era firesc să se întâmple s-a întâmplat, iar dragostea noastră a zămislit un înger cu chip de om, un înger pe care mi l-am dorit mai mult decât orice. Datele problemei erau însă deja altele... Nopțile metamorfozate în dimineți dispăruseră. Nici măcar minute de amor nu mai reușeam să furăm din orizontul vieții în doi. Tu nu mai erai în stare, tot tu erai veşnic epuizată, eu nu mai reușeam să fiu convingător, noi nu mai eram, iar Cupidon intrase în concediu prelungit. Cine să mă ajute să te recâștig? Familia la care renunțasem pentru dorința supremă de a avea propria mea familie? Prietenii care nu mă mai găseau nici pe Facebook? Cunoștințele cărora le întorceam spatele pe stradă pentru că trebuia să ajung mereu la tine? Ai tăi care și-așa făceau parte zilnic din viața noastră fără de care nu reușeam să ne facem propriul nostru plan de vacanță? Divinitatea? Eram singur și neînțeles în acele momente de luptă interioară, singur dar îndrăgostit mereu de tine și de îngerul din viața noastră.






Nu voi permite niciodată regretelor să pună stăpânire pe mintea și sufletul meu, nu vreau decât să rămâi pentru totdeauna mama iubitei mele, a micuţei gărgăriţe inocente care acum nu mă mai dorește în viața sa. Cum de am lăsat ca această fatalitate să se întâmple? Cum de n-am fost în stare să rezist până la capăt? Știu, devenisem prizonierul vieții altora, iar pofta mea de viață, cea care mi-a îndrumat pașii către tine, mă părăsise. Îți mai aduci aminte? Mă refuzai mereu, iar eu mă agățam cu toată ființa de ea, inocenta copilă de lângă care nu doream să plec.
A fost mult, a fost puțin sau ce a fost? Toată viața mea am alergat după o îmbrățișare sinceră și tânjesc în continuare. Sunt foarte sigur atunci când spun că o voi aștepta mereu cu sau fără voia cuiva.
E din nou toamnă. Începutul s-a transformat în sfârșit. Noi am devenit doi străini deși nu mi-am dorit acest lucru. Tu ai lângă tine un înger. Eu sunt înconjurat de adevărați prieteni. Mă simt atât de binecuvântat pentru faptul că oamenii nu m-au părăsit. Mă simt atât de bine pentru faptul că pot să mă bucur de lucrurile mărunte, cele care îți fac viața mai ușoară, lingurițe de miere în cafeaua dimineților mele.



Totul este trecător...însă eu voi aştepta mereu îmbrăţişarea vieţii mele!

Incredibila lume în care trăim

Incredibila lume în care trăim este, în profunzimea sa, departe de cea pe care o ştim. Ne trăim viaţa înconjuraţi de nevăzut, de organisme şi vieţuitoare nedescoperite încă, invizibile ochiului nostru, poate aflate chiar pe ori în corpul nostru. Planeta se află într-o permanentă mişcare, trăieşte şi respiră ca un adevărat organism singular exact la fel cum facem şi noi, însă la o scară infinit mai mică. Toate acestea pot fi explorate mai clar prin ochiul unui fotograf-cameraman atât de profesionist încât să te lase cu gura căscată. Câţi dintre noi ne-am gândit că atunci când ne mănâncă pielea, în sensul cel mai propriu, de fapt suntem gâdilaţi de o vietate neştiută şi nedescoperită, poate microscopică de-a dreptul şi care din când în când mai are şi tupeul să iasă la suprafaţa epidermei pentru a lua o gură de aer ?

Cel căruia îi datorez minunatele fotografii din acest articol este Louis Schwartzberg, cunoscut şi ca Louie Schwartzberg, un regizor şi producător american în vârstă de 64 de ani, un adevărat pionier în domeniul filmării lente (time-lapse). El este, de altfel, ţineţi-vă bine, singurul operator de imagine din lume care filmează astfel 24 de ore din 24, 7 zile din 7 de mai bine de trei decenii. Asta înseamnă că este un meseriaş în domeniu şi un îndrăgostit de ceea ce face. El este un notoriu colaborator al studiourilor National Geographic şi Discovery Channel, având în CV-ul său o filmografie întinsă pe durata a 38 de ani (1977-2014). Evident că atunci când ai o astfel de activitate prodigioasă vin şi recunoaşterile meritelor pe tărâmul filmului documentar, din 1989 până în 2013 neexistând practic doi ani parcurşi fără să nu fie recompensat cu un premiu în domeniu. Amintesc doar premiul Emmy (1992) obţinut pentru documentarul "Oceans of air" realizat în colaborare cu Discovery Channel şi AwareGuide Editor's Choice for Top Transformational Film of year obţinut pentru documentarul "Wings of life". Recunosc că nu am mereu răbdarea necesară vizionării unui documentar până la capăt, mă pierd deseori în preocupările vieţii cotidiene sau prefer să defavorizez filmul documentar în faţa unui film artistic de calitate până la urmă. Suntem atât de limitaţi atunci când vine vorba de gestionarea timpului care ne subjugă viaţa încât pierdem de multe ori adevăratul sens al lumii înconjurătoare în care trăim, cel care ne face să respirăm, să mâncăm, să iubim. 

Suntem creaţia acestei lumi sau noi înşine o construim pe  zi ce trece? De unde venim, totuşi, şi unde mergem? Suntem stăpâni pe propria viaţă sau ne scapă printre degete ca într-un deja-vu plictisitor care ne ţine prizonieri în loc exact ca într-o buclă a timpului? These are the questions care ar trebui să nu lipsească din interogatoriul nostru zilnic adresat eului atât de încercat.

Cu toate acestea mi-am făcut răgaz pentru a urmări cu atenţie ce are de spus aceată somitate, prin intermediul site-ului TED.com pe care vi-l recomand cu cea mai mare căldură şi la care sunt abonat. Găsiţi aici tot felul de studii de specialitate, adevărate potenţiale răspunsuri la multe dintre întrebările la care fac referire.

Dincolo de serviciul la care alergăm în fiecare zi ca nişte roboţi metodic programaţi, de sentimentele de dragoste pe care le nutrim pentru persoana iubită şi de simţul estetic care ar trebui să zacă în fiecare locuitor al acestei planete atunci când s-ar cuveni să se privească dimineaţa în oglindă şi seara înainte de culcare, cred că am putea să ne mai îmbogăţim cunoştinţele despre Pământul pe care păşim în tot acest timp. Acest Pământ, iubita noastră Terra musteşte de secrete care, probabil, nu vor fi descoperite niciodată. Această planetă ne-a dăruit bucuria vieţii şi speranţa zilei de mâine. Din păcate, o rănim cu o încăpăţânare greu de înţeles şi o batjocorim fără sens. Suntem, în aceste momente, nişte infractori demni de a fi pedepsiţi pentru faptele noastre aşa cum netrebnicul care înjoseşte o femeie frumoasă (considerând că toate femeile sunt frumoase) merită să zacă în cea mai întunecată închisoare construită special undeva departe în galaxie.

Haideţi să păstrăm Pământul şi pentru generaţiile care vor urma şi să îl călcăm mai cu blândeţe! În spinarea lui trăim cu toţii!

Povestea unui copil

A fost odată un copil, un copil frumos. Și nu pentru că era al lui, pur și simplu era frumos. Și nu pentru că era copil ca toți copiii, pur și simplu era frumos. A fost odată un copil, zămislit din dragostea lui, cel care și l-a dorit cu toată ființa sa, acea dragoste care îi amintea de tatăl său, un iubitor declarat al frumosului, al feminității regăsite pe chipurile tuturor femeilor care trec pe lângă noi pe stradă. "Mi-aș dori să fie băiat, dar până la urmă să fie un copil sănătos", ar fi zis mama iubitoare de altfel, însă dorința lui era mult prea mare, cu mult mai puternică decât a tuturor. Cineva, acolo sus, se îngrijea ca această dorință să răzbată. Ecografele și toată tehnologia secolului nostru nu au făcut altceva decât să confirme evidența: micuța prințesă venise pe lume. El nu s-a putut bucura de acest moment pentru că cineva a avut grijă să îi fure picătura de fericire, cineva a considerat că nu trebuie. Ce poate fi mai dureros decât răpirea sentimentului provocat de nașterea propriului copil? A trecut peste acest prim moment trist din viața sa de tată pentru că nu exista altă cale. Copila creștea sub privirile lui și-i umplea sufletul de sentimente înălțătoare. Emoția acea a strângerii la piept a unui nou-născut a resimțit-o până în picioare și dincolo de ele. După această îmbrățișare a tânjit mereu pentru că el, tatăl, trebuia să muncească enorm de mult, să lipsească și mai mult, pentru o familie pe care și-a dorit-o până la sfârșit. "Tati, ce mi-ai adus?" sau "Tati, tati, te joci cu mine?" Însă el era prea epuizat pentru bucuria ei... Timpul a trecut, iar domnișoara care s-a născut odată cu copila a început să-și ceară drepturile. O ruptură s-a produs, acea ruptură care desparte copii de părinți. O ruptură care trebuie să fie urmată de o nouă apropiere. Plânge sufletul în el... A fost odată un copil, un copil care poate fi al tău. El încă mai este și va fi la nesfârșit...

Acces permis din Google Keep

Posted via Blogaway

Vreau să mă exprim (justificare...just in case)

Fiecare dintre noi avem câte o muză. Că suntem poeţi, că nu suntem, că ne jucăm de-a poezia sau chiar scriem pentru că aşa simţim, oricum ar fi avem nevoie de ceva, de un "trigger", poate de o divinitate. Acum câţiva ani cineva, nu oricine, a apăsat trăgaciul meu interior şi m-a inspirat în aşa fel încât sufletul meu a început să vorbească. L-am lăsat să vorbească pentru că nu mă mai înţelegeam cu el. Însă am făcut-o discret, numai eu am ştiut, nu am avut curaj pentru mai mult. Şi a vorbit până când distanţa a intervenit ca o brută, îndepărtându-mi sufletul de zeiţa poeziei. Anii au trecut, distanţa a rămas constantă, ca o căpoasă, până acum recent când lucrurile au scăpat de sub control. O avalanşă de gânduri şi sentimente s-au prăvălit la vale... Dă-o-ncolo de discreţie, trebuie să mă exprim! Simt nevoia să vorbesc! NU POT SĂ TAC! Din acest război interior s-a născut acest jurnal pentru că momentele astea din viață te surprind mereu, orice ai face. Prezentul este atât de efemer încât ai senzația că după Paște vine Crăciunul, iar timpul, nici măcar el, nu mai este ce a fost, ba mai mult, s-a dat cu dușmanii... Te ajută să îmbătrânești mai repede. Pe unii îi ajută să îmbătrânească și mai frumos, iar eu vreau să mă număr printre ei. Așa că mă gândesc la un viitor cum nu credeam că va veni și vreau să mă înarmez cu un car de răbdare necesar viitoarelor momente frumoase din viața mea. Voi avea cu siguranță și asta nu pentru că nu am avut până acum, dar dați-mi voie să mă ghidez după sentimentele care mă încearcă de o bună vreme încoace. Pe de altă parte, știu persoane care ar zâmbi la citirea acestor rânduri, dar who cares? Nu pot în acest caz decât să simt exact ceea ce simte un drapel în bătaia vântului. Mulți mă întreabă de unde atâta răbdare pe capul meu?! Habar n-am, nici eu nu știu! Ce doream să spun de fapt? Mă voi gândi și vă voi spune, să fiţi convinşi!!! Până atunci, nu pot decât să mă bucur din plin de fiecare minut care se scurge, de fiecare gură de cafea, de fiecare rază de soare, chiar și de fiecare picătură de ploaie, de fiecare gust care îmi invadează cavitatea bucală, de fiecare persoană prezentă sau nu din viața mea, fostă, actuală sau viitoare, de mine, de tine, prietene real sau virtual, de natură, de voi toți și de voi toate. Şi pentru că acest prim episod este de fapt prima mea întâlnire cu tine, jurnalule, îţi dedic ţie şi nu numai următoarele gânduri transpuse în versurile scrise de mine acum exact doisprezece ani şi patru zile după ce am aflat că "plăcerea dragostei constă în faptul că iubeşti" (La Rochefoucauld):



Pe 5 iulie, pe o plajă,

Te-am văzut, ce cruntă vrajă
M-a cuprins atunci subit!
De ce-ai stat şi n-ai fugit?
Ştiu! Cred că m-am îndrăgostit!

Tot pe plajă, prima seară:
Te sărut, e rece afară!
Te strâng în braţe, mă săruţi
N-aş vrea, te rog, să mă uiţi!

Când la tine mă gândesc
Ştiu ce mult eu te iubesc
De ce mă îndepărtezi?
Mă răneşti cumplit, nu crezi?