Vreau să mă exprim (justificare...just in case)

Fiecare dintre noi avem câte o muză. Că suntem poeţi, că nu suntem, că ne jucăm de-a poezia sau chiar scriem pentru că aşa simţim, oricum ar fi avem nevoie de ceva, de un "trigger", poate de o divinitate. Acum câţiva ani cineva, nu oricine, a apăsat trăgaciul meu interior şi m-a inspirat în aşa fel încât sufletul meu a început să vorbească. L-am lăsat să vorbească pentru că nu mă mai înţelegeam cu el. Însă am făcut-o discret, numai eu am ştiut, nu am avut curaj pentru mai mult. Şi a vorbit până când distanţa a intervenit ca o brută, îndepărtându-mi sufletul de zeiţa poeziei. Anii au trecut, distanţa a rămas constantă, ca o căpoasă, până acum recent când lucrurile au scăpat de sub control. O avalanşă de gânduri şi sentimente s-au prăvălit la vale... Dă-o-ncolo de discreţie, trebuie să mă exprim! Simt nevoia să vorbesc! NU POT SĂ TAC! Din acest război interior s-a născut acest jurnal pentru că momentele astea din viață te surprind mereu, orice ai face. Prezentul este atât de efemer încât ai senzația că după Paște vine Crăciunul, iar timpul, nici măcar el, nu mai este ce a fost, ba mai mult, s-a dat cu dușmanii... Te ajută să îmbătrânești mai repede. Pe unii îi ajută să îmbătrânească și mai frumos, iar eu vreau să mă număr printre ei. Așa că mă gândesc la un viitor cum nu credeam că va veni și vreau să mă înarmez cu un car de răbdare necesar viitoarelor momente frumoase din viața mea. Voi avea cu siguranță și asta nu pentru că nu am avut până acum, dar dați-mi voie să mă ghidez după sentimentele care mă încearcă de o bună vreme încoace. Pe de altă parte, știu persoane care ar zâmbi la citirea acestor rânduri, dar who cares? Nu pot în acest caz decât să simt exact ceea ce simte un drapel în bătaia vântului. Mulți mă întreabă de unde atâta răbdare pe capul meu?! Habar n-am, nici eu nu știu! Ce doream să spun de fapt? Mă voi gândi și vă voi spune, să fiţi convinşi!!! Până atunci, nu pot decât să mă bucur din plin de fiecare minut care se scurge, de fiecare gură de cafea, de fiecare rază de soare, chiar și de fiecare picătură de ploaie, de fiecare gust care îmi invadează cavitatea bucală, de fiecare persoană prezentă sau nu din viața mea, fostă, actuală sau viitoare, de mine, de tine, prietene real sau virtual, de natură, de voi toți și de voi toate. Şi pentru că acest prim episod este de fapt prima mea întâlnire cu tine, jurnalule, îţi dedic ţie şi nu numai următoarele gânduri transpuse în versurile scrise de mine acum exact doisprezece ani şi patru zile după ce am aflat că "plăcerea dragostei constă în faptul că iubeşti" (La Rochefoucauld):



Pe 5 iulie, pe o plajă,

Te-am văzut, ce cruntă vrajă
M-a cuprins atunci subit!
De ce-ai stat şi n-ai fugit?
Ştiu! Cred că m-am îndrăgostit!

Tot pe plajă, prima seară:
Te sărut, e rece afară!
Te strâng în braţe, mă săruţi
N-aş vrea, te rog, să mă uiţi!

Când la tine mă gândesc
Ştiu ce mult eu te iubesc
De ce mă îndepărtezi?
Mă răneşti cumplit, nu crezi?