ECHITATEA SOCIALĂ ÎN ȚARA ÎN CARE MAGISTRATUL E MAI SPECIAL DECÂT PROFESORUL CARE L-A EDUCAT

Ne spune noul nostru primar general al capitalei, care a găsit un București fără datorii, că așa se procedează în unele orașe mari după ce ninge abundent, adică nu se intervine pe străzi până nu încetează ninsoarea, ba chiar se așteaptă o zi, doo, timp în care cetățenii trebuie să înțeleagă să mai stea la casele lor, ca să aibă autoritățile lui loc să intervină, că nu are sens să intervină el și cu ai lui imediat după ce ninge, d-astea... 

Dom' primar, te auzi ce spui? Adică e ok ca tu și cu autoritățile tale să stați liniștiți în birouri și în vacanțe, iar eu - pieton să merg pe banda întâi de carosabil, aproape de mijlocul drumului circulat de mașini pentru că pe trotuar nu a intervenit nimeni? Adică cetățeanul să stea cuminte în casă în timp ce tu te gândești dacă să-ți trimiți burtoșii să deszăpezească? Adică cetățeanul să nu mai meargă la muncă, la tratamente, la lucruri esențiale, zic? Deci tu crezi că noi ne permitem să stăm în case în această economie care duduie?

A nins cam cât o zi în București și ni s-a spus că nu am mai avut de 18 ani un ditamai stratul de zăpadă, atât de mult a nins. E ceva apocaliptic dacă te iei după televiziuni, dar în realitate e doar prostie, indiferență, dezinteres și lipsă de respect pentru cetățean, ultima fiind boala cronică a celor care ne conduc de zeci de ani. Da, eu ca cetățean onorabil și mereu prezent când a fost nevoie de mine nu pot fi convins că primarul face ce trebuie pentru mine, adică să simt că trăiesc civilizat într-o capitală europeană, cu buget imens și cu posibilități uriașe de dezvoltare. Nu mă lua de prost când eu trebuie să înot pe trecerea de pietoni, să calc pe călcâie printr-o baltă a cărei adâncime nu o știu, să intru în zăpadă până la genunchi pe trotuar, să sar peste un munte de zăpadă aflat pe mijlocul drumului în timp ce traversez.

Încerc să-mi păstrez calmul în această țară din care aș evada dacă aș putea. Încerc să închid ochii de fiecare dată când mi se livrează declarații de presă și când statul îmi bagă mâna în buzunar. Mai mult de jumătate din viața mea mi s-a spus că trebuie să mă sacrific împreună cu toți românii... Încerc să nu urăsc pe nimeni. Încerc să mă prefac că îmi este bine mereu și încerc să-mi revin găsindu-mi de fiecare dată refugiu în alte locuri îndepărtate în care sunt un străin tratat bine. Încerc să uit că nu am avut niciodată satisfacție în urma alegerii unuia sau altuia la frâiele acestei țări sau în comunitate și încerc să accept că oamenii buni, drepți și corecți nu ne vor putea conduce niciodată pe aceste meleaguri.

E jale pe străzile și trotuarele Bucureștiului. Mergi ca pinguinul sau mergi în dungă după ce ninge pentru că autoritățile sunt inexistente și pentru că cetățenii au devenit prea comozi. Spiritul civic a murit și el pentru că de unde să ai dacă nu oferi? Ăștia suntem, o nație de lași care a stat mereu la mâna altora, "la mâna rezultatelor", circa 20 de milioane de oameni care au așteptat să primească ajutor din alte părți, sperând pe veci că Dumnezeu îi va ajuta. Vedem bine că tot divinitatea ne scapă și de zăpadă, adică exact ce îi place primăriei să se întâmple. Trebuie să muncesc mai mult decât o făceam, să termin ziua de lucru seara foarte târziu, ca să mă susțin financiar corespunzător visurilor mele îndreptățite, după ce am muncit deja 25 de ani cu carte și ca la carte pentru că statul pe care-l plătesc cu conștiinciozitate îmi cere mai mult și mai mult de la un an la altul. Trebuie să urlu, să mă stresez, să mă frustrez, să mă tratez prin spitale, să ies în stradă pentru drepturi ce mi se cuvin, pentru că am fost corect mereu și nu am înșelat pe nimeni. 

Este aceasta echitate socială?

Profesorul este discreditat, luat peste picior de către părinți, învățat cum să-și facă treaba de către aceștia, jignit de-a dreptul, neînțeles de către directorii care nu pricep că este o dovadă de colegialitate faptul că e suficient să-ți pregătești elevii exemplar, să-ți urmezi programa și planificarea, să respecți toate termenele, să îți faci orele în loc să stai pe lângă ele și să nu încerci să încarci mai mult un profesor care nu te-a dezamăgit, un profesor care îți spune că e prea mult, un profesor esențial. Eu sunt acel profesor, iar ca mine sunt mulți, dar tăcuți în frământările lor cotidiene.

Este aceasta țara în care sunt mulțumit că trăiesc? Eu știu răspunsul și doare.

(Late edit: CCR a reușit să admită că pensiile speciale ale magistraților sunt nesimțite deși oricum vor fi mari și în noul cuantum, pe cale de consecință trebuie să se pensioneze și magistrații mai aproape de felul în care se pensionează restul lumii. Toate acestea se întâmplă după ani în care nu a fost posibil, adică în care ni s-a spus că "nu a fost voință politică", în care nu au dorit politicienii care ne-au condus, transmițând unuia ca mine mesajul că eu nu pot fi special într-o țară în care mai întâi a fost profesorul și apoi s-a născut magistratul. Mai am încă 15 ani de muncă în această țară pe care trebuie s-o iubesc pentru această "echitate" apărută pe final de meci. Așa mi se spune indirect de către cei mai patrioți decât mine, așa cum mi se spun multe cum ar fi "totul va fi bine". Ni se spune că ne vom relansa și că vom începe să creștem economic, dar nu mi se spune și când mă mai pot eu bucura de toate aceste beneficii. Nu este nicio echitate socială atunci când unii plătesc taxe și impozite generoase pentru că aleg să respecte legea, în timp ce alții o ocolesc lejer, la fel cum nu este nicio urmă de echitate socială faptul că unii își văd de treaba lor conform fișei postului, iar alții sunt relaxați pe holuri, mai ales atunci când toți suntem arătați cu degetul la grămadă. Echitatea socială e pe hârtie, iar eu stau și mă întreb când am simțit-o ultima oară.) 

SCRISOARE CĂTRE MINISTRUL EDUCAȚIEI

Domnule Ministru al Educației, 

Între 2017 și 2022 am făcut navetă până la școală și înapoi circa 3 ore zilnic, adică cele 8 ore solicitate pentru a fi state în şcoală de la înălțimea biroului dumneavoastră și a incontestabilei pregătiri de specialitate pe care cred că o aveți, le obțineam lejer. Aici în București era bine cu metroul, mai puțin zilele în care nu se spălau toți călătorii și stăteam cu mirosul acru în nas vreo săptămână și alea în care stăteam în picioare măcar o oră și jumătate din cele 3 că doar suntem mulți oameni ai muncii pentru care mai vreți să vă plătim și taxă de solidaritate. Mai erau și zilele de dinaintea Crăciunului în care îmi cântau obligatoriu cerșetorii dubioși certați cu munca pe care nu ați fost niciodată în stare să-i introduceți undeva într-un sistem, oriunde, doar să presteze ceva legal, să producă și ei niște taxe ca noi toți - cei mulți, dar încăpățânați să fim corecți. Flooorile daaalbe, flooorile daaalbe, moș Crăciun cu plete dalbe, asta auzeam în cap în timp ce predam matematică de calitate, asta mai aud și acum, că tot veni vorba.

Când făceam naveta în mediul rural, în județul meu scump și drag Olt, adică înainte de 2017, naveta mă costa și minim 2 ore zilnic, dar și bani care nu erau mereu decontați deși aveam lege. Mă mai costa și niște mirosuri de șosete nespălate și transpirație de 3 zile, pe lângă stat în picioare înconjurat de navetiști de schimbul 3 uneori furioși pentru că "știm noi ce faceți voi profesorii, toată ziua stați la cafele". Umilință fără să fi făcut nimic, asta primeam. Cum ar fi, domnule ministru, să îmi cer tot stresul de atunci înapoi transformat în bani, stresul care acum m-a făcut un om cu o sănătate vulnerabilă și șubredă?

Cred că mai bine de jumătate din toată activitatea mea de 25 de ani la catedră am făcut naveta măsurată în ore zilnice, dar nu cu mașină personală sau cu șofer care să-mi deschidă portiera, ci cu "ia-mă nene", microbuze sicrie pe roți, trenuri antice, tramvaie, autobuze și metrouri. Dacă sunteți interesat, măcar să păreți că sunteți, vă pot face un calcul la un moment dat pentru că ar fi interesant să știu și eu câte săptămâni din viață mi-am pierdut pe drumuri. 

Și uite așa ajungeam la clasă deja excitat nervos încercând să zâmbesc elevilor, să-mi ascund neputința sau să arăt înțelegere părinților veșnic nemulțumiți. Atunci când am debutat, în 1998, aveam salariul atât de mic încât nu reușeam nici măcar să-mi asigur zilnic drumul dintre orașele Craiova și Balș, așa că mai rămâneam într-un cămin de elevi unde mă hrăneam uneori cu șuncă și ceapă tăiate pe hârtia cu care erau învelite. Iar când reușeam să fac naveta într-o "ocazie" mă simțeam rege pentru că practic mai călătoream și eu cu o mașină, fie ea și o Dacie alimentată cu gazolină turnată dintr-o sticlă de plastic sau fie ea și o second-hand în care aveam ceva teamă că poate nu ajung la destinație. Știați ce e aia o "ocazie"? 

În tot acest timp mi-am văzut de parcursul și pregătirile pedagogice, însă băgând în mine cursuri de perfecționare în vremuri în care acestea nu existau peste tot ca acum când pur și simplu suntem agasați și stresați prin școli să le facem iar și iar obsesiv, otova, că avem experiență sau că nu avem. Și am mai făcut ceva ce acum văd în jur că se neglijează de către unii colegi mai tineri: mi-am parcurs la timp toate gradele didactice. Prin urmare, sunt aici și acum, la un sfert de veac de la debut, cu gradul didactic I, dar cu un salariu care încă nu-mi ajunge pentru că a trebuit să stau cuminte în banca mea potrivit educației pe care am primit-o și nu am ieșit să fac scandal pe străzi sau prin live-uri din parlament. Din banca mea am văzut cum sunt mințit decenii la rând și cum în jurul meu cresc alte salarii, alte taxe și cum pensiile speciale sunt mai multe, mai mari și mai greu de ucis. Colac peste pupăză, trebuie să mai suport și pe unii cu 8-10 clase în parlament care îmi spun mie ce legi să respect. Câtă frustrare să mai înghită unul ca mine, domnule ministru? Cât bun simț mai vreți de la noi, unde îl mai găsiți? 

Eu sunt profesor de matematică și ar trebui să știți că noi ăștia care predăm mate, la fel ca și cei care predau limba română, muncim de ne sar capacele, suntem cei mai hărțuiți de la elevi și părinți până la directori, inspectori și, mai nou, miniștri. Noi suntem cei cărora directorii ne cer cele mai bune rezultate și cei mai puțini corigenți, ca și cum asta se face doar prin munca noastră, uitându-se felul în care elevii ajung în mâinile noastre din ciclurile inferioare. Nouă ne cer superiorii mereu să naștem olimpici din elevi mediocri în școli de cartier, fără să se străduiască măcar să înțeleagă ce presupune să faci un elev să performeze. Tot noi suntem umiliți din ce în ce mai mult în consiliile profesorale doar pentru faptul că persistăm în a evalua corect, adică de la 1 la 10, ceea ce conduce și la situații de corigență, inevitabil. Pe noi ne înjură, denigrează, hărțuiesc și amenință părinții cărora le-ați dat o putere nemeritată, fără să ne oferiți cadrul legal și pârghiile necesare pentru a fi suverani la clasă, precum arbitrul pe terenul de sport sau judecătorul la CCR. Ba chiar am ajuns să fim învățați de către părinții cu o pregătire precară și cu urme vizibile de analfabetism cum să ne desfășurăm lecțiile, ce note să dăm și în ce fel să le evaluăm copiii. Pe noi ne iau și inspectorii la întrebări dacă ceva nu merge cum trebuie, dar poate că reușiți dumneavoastră minima performanță de a reuși să aflați de ce fac ei asta și să mai diminuați din această practică, poate chiar s-o eliminați.

Cum facem, domnule ministru, să simțim și noi - cei care predăm disciplinele vitale pentru pregătirea viitorului adult - respectul de altădată din partea directorilor, inspectorilor și chiar din partea dumneavoastră? Cum facem să nu ne mai simțim tratați de sus, defavorizați în fața colegilor care sunt plătiți la fel deși se descurcă mai greu cu meseria, gestionează la fel de greu clasele de elevi, sunt certați cu completarea unui document sau cu tastatura calculatorului? (știți dumneavoastră mai bine ce vreau eu să spun aici). Apropos, dacă fac un calcul pe genunchi îmi rezultă că nu am eu zile lipsite motivat de la școală în 25 de ani câte au alții într-un an școlar. 

Cum facem să nu mai fim printre ultimii europeni care își educă copiii în 2 sau chiar 3 schimburi, uneori și până la 8 seara? 

Vreți să rămâneți pentru totdeauna în mintea și în sufletele noastre? Atunci trageți tare să construiți atât de multe noi clădiri moderne în care să funcționeze programul școlar într-un singur schimb, rezolvați situațiile descrise anterior generatoare de tensiuni și frustrări în cancelarie sau în societate și coborâți-vă și pe holurile școlilor gimnaziale de tot felul așa cum niciunul dintre înaintașii dumneavoastră nu a făcut-o, de la cele cu cretă pe pantofi și lipsa hârtiei igienice, până la cele cu elevi care primesc note mari și au părinți potenți financiar sau social (sunt sigur că înțelegeți și formularea asta).

Știu e greu de făcut, e mult de dus, nu v-ajunge un mandat, dar abia atunci vom putea discuta amical inclusiv despre cum să stăm și noi - profesorii 8 ore în școală, cu minte cu tot.

(Un profesor care a învățat meserie de la un tată tot profesor și care încă își dorește să rămână în această țară) 

SCRISOARE PENTRU VOI, CEI PENTRU CARE M-AM ALES CU O "FRACTURĂ NEURONALĂ"

M-am trezit în țara în care mi-ar fi plăcut să trăiesc de vreo 35 de ani. E prima zi de după alegerea președintelui. A durat mult, știu, dar nici noi nu suntem un popor ușor de înțeles. Este pentru prima oară în acest amar de vreme când simt că nu îmi mai e jenă în lumea largă să spun că sunt român când sunt întrebat de unde vin. În sfârșit, încep să simt și eu acea mândrie pe care o tot vedeam anunțată peste tot, de oricine, din orice, pe nedrept. La mine nu a mers așa. De acum încolo ne reprezintă unul care nu ne face să ne simțim defavorizați, de mâna a doua sau ca niște foști elevi corigenți la română, franceză, matematică sau mai știu eu ce.

Acum avem președinte un doctor în matematică școlit chiar în patria revoluției și a democrației. Ce poate fi mai frumos de atât?

A câștigat onestitatea, simplitatea, bunul simț, familia și puterea de muncă, adică am primit ceea ce cred că meritam de atâta amar de vreme, chiar dacă recunosc că nu mai speram într-o țară uitată de politicieni și chiar de noi.

Sper să ajung să spun că vom câștiga și pe cei care n-au crezut în Nicușor Dan, care l-au măscărit și comparat cu concurentul său lipsit de scrupule, de bun simț, de apropiere în special față de proprii săi simpatizanți și față de cei cărora clama că vrea să le fie președinte. A compara Nicușor Dan cu George S. e similar cu a-l pune pe elevul veșnic de 10, venit de jos și care muncește mereu pentru rezultate în aceeași poză cu elevul care dă foc la caloriferul din clasă, care înjură și dă cu pumnul la proteste și care este mereu susținut de rude prin relații pentru a obține note bune, dar mincinoase.

Dragi colegi profesori, evaluați corect elevii, lăsați-i chiar și corigenți pe bună dreptate, ca să nu mai avem acest handicap în viitor, să nu mai oferim din nou șansa unui neavenit de a visa să ne conducă!

Sunt cu atât mai exaltat și mai descătușat cu cât am trecut în ultimul an de zile, de când cu aceste alegeri electorale, prin stări pe care nu le mai credeam trăite de când părinții îmi explicau pe balcon într-a opta de ce scanda lumea pe străzi în timpul revoluției din '89. Ca un naiv, credeam că țara asta nu îmi va mai încerca libertatea, democrația și dreptul de a spune ce gândesc. Da, sunt fericit, iar eu o spun greu și doar dacă fericirea este conștientă pentru mine. 

Cei mai mulți dintre voi mă cunoașteți personal și nu cred că v-ați imaginat o altă alegere pentru mine. Cei mai puțini dintre voi ați ales, însă, exact elevul indisciplinat, mincinos și corigent în tot ce face și scoate pe gură. Așa cum voi mă cunoașteți și eu vă știu în ce situație v-ați aflat alegând contrar mie. Nu sunt orb. E ok să fim diferiți și diverși, dar atunci când diferența este atât de categorică într-o situație gravă care ne putea întoarce exact în urmă cu cel puțin 35 de ani înțelegerea mea este greu de digerat.

Sunt multe apeluri la uniune între noi peste tot, dar eu nu reușesc să trec peste faptul că persoane pe care le credeam ca mine în gândire, crescute și educate în același spirit de corectitudine, au considerat că eu greșesc, eu - cel pe care-l considerau reper de raționament și principii. Încă nu reușesc să îmi impun cu forcepsul că falsul, violența, grobianismul și nesimțirea sunt argumente mai bune decât ceea ce eu și evidența le arătam pentru cei pe care îi cunosc personal. Cum ați putut face și gândi astfel? E ca o trădare la o scară mai mică, una în sentimente și una care ne putea duce rău de tot în cap.

Pentru voi trebuia să aveți un alt președinte ca să savurați efectele grave ce ar fi urmat, să vedeți că chiar se putea și mai rău de atât. Noi, cei drepți și corecți, am fi răzbit și de data asta, dar voi? Voi ce ați fi făcut? Sper să simțiți deja efectele acestei victorii pe care și eu am ales-o, să realizați cât de mult contează un Nicușor Dan în fruntea țării, ce vorbe frumoase ne adresează cei mai importanți vecini ai noștri! Apoi, ați văzut cum a așteptat George S. sfârșitul votului? Cu mesajul "pleava societății". La cine făcea el referire vreau să-mi spuneți voi? La noi - ceilalți sau la voi? Vă spun eu, George S. ne-a făcut pe toți "pleava societății" pentru că un președinte se adresează tuturor, trebuie să fie și al nostru și al vostru. Iată pe cine ați votat voi! Dar când v-a vorbit în engleză indirect, adică prin intermediul televiziunilor străine, nu ale noastre - interzise de el și incomode lui, v-a plăcut? Cum v-ați simțit investind încrederea voastră în unul care nici măcar nu vă bagă în seamă și vă întoarce spatele? Cum ați putut lua o așa de proastă decizie? 

Este o fractură neuronală în capul meu cu atât mai mare cu cât mai sunteți pe aici și cei care v-ați justificat absența de la urne punând egalitate între Nicușor Dan și George S. în sensul în care alegerea voastră din primul tur - Crin Antonescu nu a mers mai departe și nu ați fi avut cu cine să votați. Stupefiant, din moment ce vedem cu toții cum George S. amenință votanții "care au fost de partea lui Nicușor Dan din ticăloșie, pentru bani..." și pe "cei care ne intimidează vă vom găsi și în gură de șarpe" lăudându-se cu evitarea "unei băi de sânge". Cum puteți compara setea permanentă de răzbunare, violența în limbaj și tupeul fățiș cu bunul simț, tăcerea și apelul la calm? Aici m-ați pierdut și greu mă mai recuperați. Limitele pe care le arătați sunt de necontestat în niște vremuri în care chiar trebuie să alegem ceea ce ne face bine și nu pe cel care vrea să ne conducă dintr-un bârlog din care ne trimite mesaje ostile și de dezbinare. 

Mă mai gândesc ce fac cu voi, dar fiți pe pace, nu am fost deloc altfel decât omul principiilor, însă niciodată prost între multele mele reprize de tăcere. La stația următoare nu opresc, dar s-ar putea să prindeți trenul următor, asta pentru că sunt generos. 

Bună dimineața, România! Bravo, fată, ți-ai câștigat dreptul ca de acum înainte să nu te mai rușinezi să spui că ești de aici! Nu știu voi cum sunteți, dar eu nu mă mai satur să savurez această victorie pașnică obținută cu multă frustrare.

Al vostru,

Cel care nu se schimbă

LIBERTATEA NE-A ADUS AICI

Ești nesigur pe locul tău de muncă și nu-ți oferă un venit din care să mai și mănânci ceva după ce plătești toate alea gen facturi, rate, rechizite etc. Ce faci? Te cari ca să muncești orice pe euro. Sau, mai bine, pe lire din alea sterline.

Ești relativ sigur pe jobul tău, dar tot nu îți ajunge să te descurci cu banii. Parcă tot te gândești dacă nu cumva luna următoare va trebui să strângi iar din dorsală ca să treci cu bine de ea. Și parcă mai e și ditamai stresul care te copleșește atât de mult încât au ajuns doctorii să-ți spună că e groasă, tati. Ce faci? O tai.

Să zicem că nu te încadrezi în niciuna dintre situațiile de mai sus și că îți ajung banii chiar să te mai și plimbi prin țara ta, prin orașul tău, să mai ieși o seară, două pe lună la un restaurant, să-ți faci măcar o vacanță decentă, dar fără excese, chiar și în străinătate. Ba chiar ajungi la performanța de a-ți gestiona stresul cât casa prin tot felul de exerciții de respirație și alte alea. Îți dai seama? Îți mai rămân și bani să te plimbi, de parcă asta ar fi cea mai mare realizare din viața ta. Mai rămâne o problemă, anume peisajul. Serviciile locale. Felul în care autoritățile, pe care le plătești la timp și din greu, țin la cetățean. După ce termini jobul ăla care îți satisface toată lista de preferințe, ieși pe stradă. Începe aventura. Vezi aceleași garduri ruginite din epoca de aur, aceleași trotuare îngăurite, aceeași mizerie pe străzi, aceleași autobuze dezgustătoare care vin în stație după ureche și veșnic pline, aceleași tramvaie în care poți să mori, același metrou care vine din ce în ce mai rar și în care nu vrei să te afli dacă se defectează iar, aceiași berbeci care te agresează la semafor sau pe trecerea de pietoni, același băgat în față și suflat în ceafă la orice coadă, aceeași nepăsare venită de la vârf înalt, aceleași drumuri proaste sau inexistente pe care și dacă vrei să faci pypy n-ai unde, aceleași căi ferate din anii '80 și aceleași trenuri în care nu vrei să te urci, același peisaj dezgustător, aceleași mirosuri pestilențiale peste tot pe unde pășești.

APROAPE ȘI DEPARTE DE NOI

E o constatare care se întoarce permanent pe tărâmul gândurilor mele, aceea prin care aflu mereu că existăm acolo, undeva, dar o facem doar pentru noi, ca într-un egoism involuntar care ne lovește pe nesimțite. Existăm bine, merci, pe harta lumii, la o latitudine și o longitudine eventual departe (sau aproape) de noi, dar atât. Ajungem să aflăm despre noi că avem destule în comun, ba unele chiar de pus în ramă, dar distanța ne reține, ne oprește, ne limitează. Aflăm că ne placem. 

Ca într-o simetrie de necontestat ne avem unii pe alții aici, în jurul nostru, în imediata noastră vecinătate, enervant de aproape, dar degeaba. Ne privim în ochi, ne analizăm și studiem, ne găsim tot felul de găuri în barca ce ne plimbă pe oceanul vieții și concluzionăm că nu suntem făcuți să conviețuim împreună, că nu ne potrivim, că "ni s-a urât cu binele", că e monoton să fim și aproape și compatibili, că nu ne suportăm, că nu ne coborâm noi să facem una sau alta, că e sub demnitatea noastră, că e bine să mai căutăm eventual mai departe. Și mai departe. 

Și iar căutăm... Și o luăm de la capăt. Cum de la care capăt? De la celălalt capăt, în pana mea! Și eu te găsesc pe tine, tu mă găsești pe mine, ce mai contează care pe cine găsește? Ne luăm acum din asta? Contează că ne găsim, bravo nouă, ce buni suntem noi pe găseală, mai contează că ne pomenim și cu o ditamai lista de pasiuni comune, fix ca aia în care ne punem canalele TV preferate, ne dăm la vorbă de ne dor fălcile, după care mai constatăm ceva: că mai lipsește ceva. Ceva nu merge. Ceva nu e. Sau ceva nu mai e. 

Eu m-am prins care e mersul: trăim complicat. Și nu vrem să simplificăm, fix ca elevul ăla căruia nu i-a plăcut operația de simplificare a unei fracții. Așa că amplificăm. Preluăm reguli de care nu vrem să ne debarasăm ca să nu părem mai prejos în fața celuilalt, iar dacă nu preluăm, ne impunem noi propriile reguli peste care nu trecem ca să dăm bine în poză. În care poză? Într-un selfie, eventual, că în alta se vede treaba că nu încăpem. 

Mno, mergem în continuare așa. O să cunoaștem atât de bine populația acestei planete încât o să avem impresia la un moment dat că am trăit pe toate continentele. O să avem atâtea deja-vu-uri în capul nostru încât o să ne avem ca frații. O să ne iubim platonic ca în cărțile lui Drumeș și o să ne prefacem că suntem satisfăcuți până la cer și înapoi. O să devenim experți în ale vieții încât o să vorbim doar în citatele pe care chiar noi înșine le vom scrie. O să zicem că noi n-avem nevoie de nimeni niciodată, o să și credem asta ca nu care cumva să creadă lumea că noi nu suntem în stare să punem un bec, să reparăm o priză, să batem un covor, să facem o mâncare, să ne scoatem în oraș, să ne... Ce ne trebuie nouă toate astea? Bărbosu' ne iubește oricum, că ne-a făcut pe toți din dragoste și că bla, că bla, că bla bla bla.

Și ca și cum toate astea n-ar fi îndeajuns, în fiecare dintre noi zace un ceva special. Nu știu exact ce, dar e. Realizăm asta când nu mai suntem atenți la tot și când credem că le știm pe toate. Acest ceva special poate fi un zâmbet îndrăzneț și repetat în colțul gurii, un gest din ochi care atrage, un sarcasm biunivoc acceptat, un quel que chose pe care nu-l avem nici dacă ne căutăm, o poveste care te trage puțin pe dreapta și te mai pune să recapitulezi conținuturile la care ai mai lipsit când erai mai mic, o vorbă sau mai multe pe care le asculți și te îmbeți cu ele și iar le asculți pentru că ajungi să auzi că nu te deranjează precum o fac altele, un gest pe care nu-l pot descrie acum, dar crede-mă că îți place... Și după ce te oprești la acest ceva special îți dai seama de ceva ce uitasei iar ca cel mai mare egoist din viața ta: nu sunt probleme cele pe care tu le ai, ci sunt probleme cele pe care ți le faci tu cu mintea ta. Mai aproape sau mai departe. 

O IRECONCILIABILĂ RUPTURĂ

Un divorț iremediabil este cel mai rău lucru pe care greva profesorilor din anul de tristă amintire 2023 îl va fi pierdut. Și nu este vorba doar despre ruptura pe care o vede și o simte o lume întreagă, anume cea dintre profesori și români educați, cu principii de la care nu se abat, pe de o parte și societatea guvernată de politicieni, pe de altă parte. La aceasta se adaugă falia ce se va forma între profesorul din cancelarie și conducerea școlii, acea conducere care merge pe burtă atunci când profesorul își cere drepturi binemeritate, când își strigă nemulțumiri justificate, când își spune durerea strânsă în interior atâția ani de zile.

Nu ai simțit asta până acum? Atunci ești norocos și poate că ești în locul potrivit, acolo unde ești susținut de fiecare dată, ca între colegi, de sus până jos, acolo unde simți empatia și sprijinul de care ai nevoie la greu.

Dar dacă ai simțit absența directorului tău în momentele în care profesorul care îl definește și pe conducătorul care va reveni cândva în cancelarie pe scaunul de lângă scaunul tău, atunci ăsta e semnalul pentru ca noi toți ceilalți să ne fim alături, să nu ne mai urâm, să fim cei mai buni colegi, să ținem aproape mereu și să strângem rândurile.

Rămâi în grevă drept și vertical, ține-o tot așa, dar nu te arunca în capcana reproșului către colegul care a renunțat răpus de situații pe care doar el le trăiește și cu care tot el se chinuie în fiecare lună. 

Suntem mulți, dar totuși prea puțini ca să ne învrăjbim între noi exact acum când ne este cel mai greu, atunci când cea mai mare pierdere pe care greva profesorilor din anul 2023 a furnizat-o va rămâne relația profesor - conducere.

În grevă sau nu, trebuie să rămânem mai uniți decât am fost vreodată în cel mai mare câștig al grevei noastre. Dincolo de o târzie recunoaștere a unui salariu pe care îl merităm eu vreau să cred că am câștigat unitatea grupului din cancelarie după ce am pierdut relația cu biroul directorului.

SCHIMB GREVA PE VOUCHER PENTRU DINȚI ȘI OCHELARI

Am fost mulți oameni frumoși în piață la protest, profesori cu zâmbetul pe buze. Noi așa suntem, nici nu zici că ne doare ceva, poate că și de-aia am ajuns aici, pentru că lumea a crezut atâția ani că o ducem bine. Am fost mai mult decât plăcut surprins să văd elevii din Constanța printre noi, să ne spună că și ei ne susțin.

Și totuși e puțin. Am fost mulți, dar nu suficienți. Unde sunt cei care există pe tabele, dar nu și în piață? Dacă renunțăm acum, salariul ăsta mic de acum, care a fost mic și până acum, va rămâne mic până vom muri. O spune unul care a debutat în învățământ în 1998. Greva asta nu este despre acum, este despre când copiii noștri vor constata că nu au profesori buni pentru că nu au mai vrut să stea în sistem pe banii ăia puțini ori au plecat în alte țări sau alte părți. Greva asta este despre profesorul pensionar care va trebui să muncească și după 65 de ani undeva ca să își poate duce cheltuielile.

Îmi pare rău că nici acum nu-i un moment potrivit pentru o grevă a noastră, dar nu a fost niciodată pentru că niciodată nu s-a putut ce am vrut. Niciodată nu s-a găsit ce am cerut pentru că noi am cerut cuminți, umili, organizați, rar, iar cei care ne conduc nu îi ascultă pe unii ca noi cuminți și umili, nu îi bagă în seamă la adevărata lor valoare.

Părinții nu sunt de partea noastră pentru că ei trăiesc momentul în care copiii lor trebuie să încheie un an școlar cu note bune, să dea examene, să intre la licee bune. Ce Doamne iartă-mă îi interesează pe ei de salariul unui profesor care oricum e mai bun decât al nu știu cui și oricum a zis și Dana Budeanu că nu facem nimic de ăia 7000 de lei pe care îi primim. Apropos, eu ajung la banii ăia dacă mai adaug discopatie în partea lombară și dioptrii în plus la ochelari pe banii mei câteva ore după orele de la școală. În timpul ăsta ea stă ca o divă pe canapea și mă huiduie pe mine. Așa că, uși de-aici, Dana Budeanu! Și așa ne trebuie dacă am trecut-o clasa atunci când trebuia să mai dea o tură, pe ea și pe cei care nu știu să înțeleagă ce spunem și ce scriem. I-am trecut clasa pe toți și acum ba ne conduc, ba ne trag pe dreapta, ba ne judecă, ba ne lovesc cu pietre. Pare că ne merităm soarta și da, asta e și ideea, să fim prost plătiți ca să nu ne înmulțim și să deșteaptăm lumea.

Nu renunțați acum pentru că mai târziu e chiar târziu. 

Dragi părinți, partenerii noștri, nu ne huliți, nu ne arătați cu degetul și nu ne puneți bețe-n roate! Încercați să treceți cu gândul dincolo de momentul în care ne aflăm cu toții și să vedeți un viitor în care nepoții dumneavoastră vor avea aceeași profesori lipsiți de respectul cuvenit, de statutul social la care contribuie și salariul bun pentru că acum pe noi nu ne susțineți așa cum trebuie ca să reușim ce n-am reușit în mai bine de trei decenii. Lipsa susținerii înseamnă renunțare și continuare cu aceiași profesori nemulțumiți plus mai mulți profesori necalificați. Profesorii cu licență vor renunța să mai intre în sistem și ne vor părăsi pentru că nu se mai vor simți în locul potrivit. Eu rămân în continuare pentru că am strâns 23 de ani la catedră, pentru că sunt profesor de matematică, pentru că îmi este greu să-mi găsesc un job potrivit pregătirii și vârstei mele și pentru că port cu mine moștenirea unor părinți profesori și a unor diriginți care mi-au insuflat ceea ce sunt acum. Dar eu sunt unul printre mii, cu o floare nu faci primăvara vieții.

M-am simțit atât de bine astăzi printre mii și mii de colegi profesori! Suntem chiar o gașcă frumoasă, suntem cei care i-am educat pe toți, ăștia care suntem, mai buni sau mai răi, mai olimpici sau mai slabi. Cu toate astea nu suntem suficienți pentru ca cei pe care i-am trimis să ne conducă să ne creadă, să ne ia în considerare și să ne ofere ceea ce merităm. M-am simțit important pe alocuri, ba chiar puțin respectat atunci când mașinile erau oprite forțat la semafor pentru ca eu și cu cele câteva mii de profesori să străbatem la pas o parte importantă a capitalei țării.

După grevă ajung la optometrist, doctorul ăla "de ochi" care îți măsoară și corectează defectele de vedere. Da, m-am ales cu ochelari pentru că sunt un profesor care și-a făcut treaba în pandemie și am învățat elevii matematica de care aveau nevoie, cu ochii în ecranul laptopului, ore și ore stând în scaun. Evident că mi-am rupt și spatele, la propriu, acum fiind obligat să vizitez de două ori pe an reumatologia. Știu că nu toți profesorii și-au făcut treaba ca mine în pandemie și au luat banii "degeaba", dar asta e treaba ministerului să-i descopere pe cei nevrednici de meserie și să-i pedepsească conform legilor şi contractelor în vigoare, nu să mă facă pe mine canalele de știri să mă simt în aceeași oală plină cu oameni neserioși. Ai putea spune că mă plâng, de fapt am impresia că dacă nu sunt vocal nici nu sunt luat în seamă. Deci mi-a zis optometristul că mă costă 2000 de lei să îmi îmbunătățesc vederea pentru că acum am nevoie de lentile progresive din cauză că vederea nu s-a îmbunătățit de la anteriorul control. Eu banii ăștia nu-i am, trebuie să mai muncesc pentru ei, nu eram pregătit pentru o astfel de veste. Asta n-ar fi nimic dacă nu mi-aș aminti instant că acum 2 săptămâni am fost și la o clínică dentară cu o gură a cărei reparație o tot amân de ani de zile. M-am abținut politicos să nu răbufnesc atunci când clínica mi-a estimat calculul intervențiilor medicale pentru ca gura mea să devină sănătoasă: 12315 lei. Îmi era și rușine să spun că nu pot. Doctorul a înțeles că nu vreau atunci când i-am zis și că nu sunt pregătit pentru o așa cheltuială. Trag linie să văd cât îmi trebuie să-mi repar ochii și gura ca să mă bucur și eu cât mai mult de pensia aia pe care nu știu cât de lungă sau scurtă o mai prind: minim 3 salarii de care am nevoie acum. Bine, asta dacă găsesc înțelegere la bancă să mă lase 4 luni fără să plătesc ratele, dacă în vacanța asta stau acasă să mănânc margarină pe pâine, dacă nu mai ies în oraș și stau pe canapeaua din dormitor la un pahar de sirop de coacăze cu apă de la robinet, dacă mă înțelege copilul că 4 luni de acum încolo nu mai vede niciun leu și dacă Vodafone mă lasă să vorbesc gratis la telefon, ba chiar să navighez tot moca pe internet.

Sunt singur, n-am pe nimeni "cu bani" lângă mine, mama e pensionar rezultat tot din profesor și are un trai decent doar pentru că a mai muncit niște mulți ani prin țări străine, tata ne-a părăsit pe toți acum 21 de ani tot din postura de profesor. Mare om, mare caracter, om iubit și apreciat, dar nu contează asta acum. Din păcate. 

Așa că dacă tot se aruncă în noi cu vouchere, eu renunț la grevă doar dacă primesc un voucher cu care să îmi fac lentile progresive și dantură de care să nu-mi fie rușine când deschid gura. Vreau să renunț fără să mă simt umilit și tratat ca și cum nu aș fi făcut nimic în țara asta, ca și cum aș întinde mâna după ajutoare sociale. Vreau să renunț când s-o putea și pentru noi ceva ca să nu mai stau mereu cu calculatorul după mine când trebuie să-mi cumpăr o pereche nouă de pantaloni gândind să mi-i iau pe ăia cu 80 de lei sau p-ăia de 130 sau strâng din fund și dau lovitura cu ăia de 300. Și să nu mai îmi țâțâie posteriorul de fiecare dată când mă duc la doctor și mi se spune că mai trebuie să mai fac și nu știu ce tratament pe bani. Și eu care credeam că vara asta mă plimb mai mult prin lume... 

MI-AM ALES DIN NOU MOMENTUL PROST

Există acum această repulsie față de profesorul care face grevă pentru un salariu mai mare. Se întărește din nou ideea potrivit căreia "nu ne mai ajung banii pe care oricum îi avem din belșug". Iar suntem arătați cu degetul pentru că destabilizăm țara și nu ne vedem lungul nasului. În 23 de ani câți am reușit să strâng la catedră nu-mi amintesc să fi deranjat vreodată statul prin solicitări exagerate sau prin valuri de proteste violente cum vedem pe la alții care se iau la trântă cu forțele de ordine. Îmi amintesc doar că, de fiecare dată când am protestat, am auzit aceleași vorbe: "nu este momentul acum", "trebuie să mai așteptați", "pregătim un proiect de lege pentru profesori și va fi bine", "voi trebuie să fiți un exemplu", "copiii și familiile lor au nevoie de voi", "faceți atâția bani din meditații".

Orice doar ca restul populației, celelalte categorii sociale, să ne fie împotrivă, să ne arate cu degetul, să ne disprețuiască și să ne trateze mereu cu un respect pe care unii dintre noi nu l-am trăit niciodată atât de jos.

Trecem peste banala certitudine potrivit căreia începând cu lucrătorul comercial de la magazinul din colțul străzii și terminând cu președintele țării, toți au avut în spate cel puțin un părinte în afara celui care i-a dat viață, au avut părinții de la școală, pe profesorii care i-au învățat cum să se comporte, să vorbească, să socotească, să înțeleagă tainele vieții. Ne place sau nu să admitem, asta este o axiomă a vieții, la fel cum avem nevoie și de doctorii din spitale, fără îndoială. Culmea ironiei românești este că președintele din celălalt capăt al exemplului anterior este tot un profesor care se va întoarce la catedră în curând, într-o cancelarie în care se mai află alte câteva zeci de profesori care au stat și înghițit alte decenii de nemulțumiri.

"Nu este momentul acum" pentru că nu a fost niciodată un moment pentru noi, profesorii. Am fost tratați mereu ca unii care știu să aștepte și să lase capul plecat în așteptarea unor "vremuri mai bune" în care să se găsească acele resurse bugetare necesare. De fiecare dată ne-am nimerit într-un moment prost, de ce trebuie să ne nimerim și acum? De ce trebuie să ne retragem din nou cu coada între picioare?

"Trebuie să mai așteptați" probabil că vor auzi și liderii sindicatelor care vor participa la negocierile din aceste zile cu reprezentanții guvernului. Li se va propune, probabil, o aplicare a unei legi existente deja, dar din toamnă. Sau de la anul, moment în care iar vom auzi că "nu sunt bani". Așa s-a întâmplat de când mă știu eu profesor și am așteptat de fiecare dată precum elevul acela care are 10 la purtare. Eu n-aș mai vrea să aștept pentru că alții au așteptat mai puțin sau nu au mai așteptat deloc.

"Pregătim un proiect de lege pentru profesori și va fi bine" mai auzim. Trebuia să-l pregătiți de fiecare dată când v-ați acordat măriri sau să puneți în aplicare ceea ce ne-ați promis în numele priorității pe care educația trebuie să o aibă. Așa ne-ați zis mereu, așa ne-ați promis cu toții că va fi de fiecare dată când ne-ați chemat la vot. Și v-am votat. Ce regret! 

"Voi trebuie să fiți un exemplu" ni se mai spune. Și de ce nu suntem un exemplu? Doar pentru că unii dintre noi nu-și fac treaba și suntem criticați cu toții pentru asta? Nu e ca și cum ați fi impus niște standarde și niște controale care să îi cearnă pe cei "buni" de cei care "nu corespund" meseriei, este vorba despre faptul că ați obligat niște oameni să muncească pe niște bani puțini până când ei s-au săturat încă de la începutul carierei și au părăsit sistemul pentru bani mai mulți renunțând la anii în care s-au pregătit învățând. Dacă veți continua cu aceeași atitudine lipsită de interes, atunci nepoții voștri vor ajunge să aibă profesori slab pregătiți sau necalificați pentru că în viitorul apropiat chiar că nu va mai accepta nimeni să muncească pe 10 mese la un restaurant.

"Copiii și familiile lor au nevoie de voi" știm și am fost conștienți mereu că așa este. Dar aceeași copii se regăsesc și printre ai noștri în momentul în care ajungem în situația în care trebuie să protestăm mai ferm. Puțină mobilizare și înțelegere nu strică în aceste zile în care tragem încă un semnal de alarmă. Mai bine înțelegem cu toții problema preț de câteva zile și săptămâni pentru ca lucrurile să nu meargă prost încă alți ani de acum înainte. Ce mesaj credeți că vor primi colegii care vor să intre în sistem sau care au petrecut deja 2-3 ani în el trăindu-și viața ajutați de părinți când le veți spune că salariul lor va rămâne tot la nivelul celor 10 mese la restaurant? Gândiți-vă că a pleca va fi opțiunea primordială, iar "a pleca" poate însemna chiar și peste graniță. Sau poate nu interesează pe nimeni.

"Faceți atâția bani din meditații" să i-o spuneți celui care nu are nevoie de asta într-o viață pe care trebuie să o trăiască mâncând, plătind întrețineri, plimbându-se măcar prin oraș, tratându-se pe la doctori sau cumpărându-și materiale, instrumente moderne și cursuri de perfecționare pentru a fi mai bun la clasă și permanent sănătos. Ne-ați fiscalizat, ne-am conformat, așa și trebuie, prin urmare subiectul nu mai este de actualitate.

Nici nu am curaj să mă gândesc la pensia mea sau cine va mai ajunge să contribuie la ea peste vreo 20 de ani din moment ce numărul românilor cu o educație foarte proastă este în creștere anuală precum cursul euro. Există pensii de toate felurile, dar pentru buzunarul profesorului nu se găsește niciuna care să nu-l bage în fibrilații.

Rămân în continuare mândru de meseria mea, dar mândria asta trebuie susținută și de satisfacția profesională adusă de o recompensă materială cuvenită și adaptată vremurilor. Poate că nici măcar eu nu aș mai fi fost aici astăzi dacă ar fi trebuit să îmi încep acum cariera, dar cu siguranță acum este momentul în care trebuie să fim ascultați cum nu am fost niciodată.

FENOMENUL "NU AM ÎNȚELES"

"Nu am înțeles" aud din ce în ce mai des în ultimul timp. E ca un mare făcut după 22 de ani în care credeam că elevii mei mă înțeleg, că explic detaliat, că parcurg toți pașii rezolvării unei probleme, că temele sunt compuse din aplicații ale noțiunilor predate în clasă, asemănătoare cu problemele făcute în clasă, astfel încât dacă stai cu caietul de clasă deschis în fața caietului de teme îți este cumva la îndemână să parcurgi și tu la temă aceiași pași parcurși în clasă. Apropos, de câte ori ai tratat o lecție nouă la matematică fix ca pe ultima lecție predată la biologie, de exemplu? De câte ori ai învățat lecția la matematică înainte de a îți face tema sau înainte de următoarea oră? 

Acest "nu am înțeles" este ca și cum în 22 de ani nu mi-aș fi desăvârșit felul în care explic. Îl aud din ce în ce mai des. Accentuez: din ce în ce mai des.

Okaaay, nu ai înțeles. Nimic rău în asta. Dar haide să vedem de ce nu ai înțeles? Ții ritmul cu ce predau, cu ce explic, îți iei notițele în timp util? Nu cumva rămâi veșnic "în urmă"? Nu ai cum să înțelegi ce explic dacă nici măcar a doua oară când explic nu ai terminat de luat notițe. Nu ai cum să înțelegi dacă pe la jumătatea rezolvării problemei de geometrie tu încă desenezi triunghiul. Nu ai cum să înțelegi dacă atunci când eu explic ce pași urmează să parcurgem în rezolvare tu îți cauți pixul prin toată clasa, instrumente de geometrie în ghiozdan sau la colegii pe care îi ții în loc în înțelegerea lor.

Atunci când "nu ai înțeles" trebuie să te întrebi dacă pe toată durata orei nu cumva te uitai pe geam să vezi dacă mai mișcă frunzele, dacă în spatele meu nu ai răspuns colegului la o întrebare care n-are nicio legătură cu patrulaterul convex de pe tablă (gen "cât e ceasu'") sau dacă nu ai făcut chiar tu o glumă inocentă cu alt coleg care te-a ținut departe de explicațiile pe care nu le-ai înțeles. Nu te mai gândi că ai râs doar câteva secunde fără să te văd sau că ai privit frunzele doar un minut sau că ai răspuns colegului la o întrebare pe care nu ți-am adresat-o eu preț de alte câteva secunde. Contează doar că în acele momente "s-a rupt filmul" la care ești obligat să participi ca elev, la care ești dator să-ți iei notițe. Practic, e ca și cum ațipești în sala de cinema, iar după ce deschizi ochii îți întrebi prietenul din dreapta "cine e ăla și ce a făcut?".

Ok, admit de-a dreptul că nu ai înțeles, prin asta acceptând că chiar te-ai străduit, dar nu s-a prins nimic de tine. Mă opresc să-ți mai explic o dată, timp în care restul clasei așteaptă. Sau, mă rog, mai înțelege o dată în plus. Și îți explic 2-3 minute, chiar 5 dacă mă gândesc că ai nevoie să înțelegi bine. Pentru o oră de matematică asta înseamnă prelungirea timpului alocat ei, adică recuperarea timpului în pauză și în orele următoare. Timpii aceștia se acumulează. Apoi se întâmplă des că nu a mai înțeles nici alt coleg. Hai să mai explicăm încă o dată, deci urmează alte 2-5 minute pe care eu nu le-am planificat. Știai că am pauze consecutive în care nici nu ajung să mă ușurez sau să mă hidratez? 

Ai înțeles cum e cu "nu am înțeles"?

Iar dacă chiar nu ai înțeles trebuie să știi și tu și părinții tăi că matematica este acea disciplină care există doar pentru cei care ajung să o înțeleagă. Trebuie să știți că nu toată lumea ajunge să înțeleagă cea mai realistă disciplină, cea mai plină de raționamente, cea care necesită cea mai mare atenție, cel mai limpede cap, unul foarte înzestrat și cea care necesită cele mai lungi și dese perioade de antrenament, de exercițiu. Nu toată lumea e construită pentru matematică. Matematica nu e ca mersul pe bicicletă pe care ți-l amintești și după ce te urci pe bicla nouă la un an după ce ai vândut-o pe anterioara. Matematica e ca mașina aia nouă pe care ai ținut-o în garaj versus mașina second hand pe care ai forjat-o zilnic și merge la prima cheie. Adică matematica are nevoie de rotițele care se învârt permanent, fără să ruginească. E pretențioasă și te înșală dacă o dezamăgești. Așa e ea. E regina. Scuze dacă sunt prea categoric. 

Și da, nu este nicio supărare dacă nu o înțelegi sau dacă nu o înțelegi pe toată pentru că poate nu ești făcut pentru ea, nu ești atras de ea, nu ai răbdare să asculți toate explicațiile și lungile raționamente, să înveți toate formulele. Nu este nicio tragedie că nu ai înțeles matematica pentru că poți înțelege alte subiecte care te pot dezvolta frumos pe alte direcții. Tot ce trebuie să faci este să îți fixezi interesele și să rămâi cu acelea pe care le poți aprofunda. Nu-i un capăt de țară că nu înțelegi matematica. Până la urmă, există câte un loc sub soare pentru fiecare după cum ajungem să înțelegem ce studiem. 

Hai să nu facem din "nu am înțeles" o scuză demnă de a blama pe cel care chiar se străduie să îți explice și îți prezintă toate conținuturile la timp. Hai să nu mai punem presiune pe profesor într-un sistem în care planul cadru este plin de discipline la care vrem să excelăm doar cu 10, indiferent de nivelul de înțelegere și de pregătire, și care este supraîncărcat de programe ale căror conținuturi nu îți oferă prea mult timp alocat fiecăruia în parte. Este acel sistem în care evaluarea se face prin note de la 1 la 10, ceea ce reprezintă din start o presiune. Trebuie să înțelegem că "nu am înțeles" nu este sfârșitul. Este o realitate ce trebuie acceptată.

MAI SINCER DE ATÂT NU EXISTĂ (30 DE MOTIVE)

1. Uneori nici nu mă obosesc să ofer explicații suplimentare pentru că știu că am oricum dreptate și nu simt nevoia să o dovedesc.

2. Rămân tăcut de multe ori pentru că știu că vorbele mele sunt tăioase precum un cuțit.      

3. Dacă sunt nevoit să repet o informație devin iritat și contrariat pentru că am zis-o deja explicit.           

4. Obișnuiesc să răscolesc mult pentru a descoperi ceea ce mi-am propus să aflu. 

5. Decât să sufoc pe cineva cu problemele mele, aleg să mă prefac că totul merge bine. De fapt, mă descurc cum doar eu știu mai bine. Și știu. 

6. Nu suport persoanele iresponsabile și am măcar o problemă cu cele care ocolesc regulile. Despre principii nu mai amintesc pentru că doare.

7. Atunci când iubesc o fac cu adevărat, asumat. Îți dau tot ce am.                                        

8. Nu stă în natura mea să încerc să manipulez pe cineva. Îți voi da câteva lecții, dar să profit de cineva nu e stilul meu.

9. Pun totul la suflet, așa că ai grijă ce îmi spui. Empatizez cu tine, dar și tu trebuie să o faci concret, nu declarativ. Pot fi cel mai bun ascultător, dar trebuie să mă captezi.                                         

10. În ciuda realismului pe care-l ador atrăgându-mi antipatii, îmi place povestea de dragoste ca în filme. Nu e punctul meu slab, e doar felul în care realitatea mea se răsfață. 

11. Știu multe lucruri, având dreptate în proporție covârșitoare, așa că mă contrazic cu tine până voi avea ultimul cuvânt. Partea nasoală e că deși tu știi că am dreptate, nu vrei să recunoști că am.

12. Dacă îți par distant este pentru că mă străduiesc să clarific lucrurile în mintea mea înainte de a face următoarea mișcare. Așa că la mine se lasă cu to be continued. 

13. Cel mai rău sentiment pe care îl pot avea este atunci când mă simt neajutorat sau marginalizat știind că am dreptate. Partea bună e că sunt obișnuit cu asta pentru că există mereu o majoritate care nu crede, nu vrea, ocolește și renunță crezând că e mai simplu așa. Pentru mine trebuie să fie corect, chiar dacă este și greu.

14. Voi pune sub semnul întrebării orice lucru care nu pare în regulă pentru mine.        

15. Mă voi gândi mereu cum aș fi făcut lucrurile altfel, ce aș fi putut să fac și ce ar fi trebuit să fac diferit. Voi fi plin de îndoieli, dar la final aleg drept.

16. Nimeni nu poate păstra un secret mai bine decât mine.                                            

17. Îmi place ca partenera mea să fie pasională și romantică, dar și cea mai bună și sinceră prietenă.

18. E posibil să ți se pară că sunt răutăcios, însă acesta este felul meu de a fi. Te voi critica chiar și dacă te apreciez sau te iubesc, nu din ură.                   

19. Să te cerți cu mine e ca și cum ai fi arestat. Orice ai face și ai spune va fi folosit împotriva ta.                 

20. Mă simt mai bine atunci când ofer decât atunci când primesc. Fericirea mea îi face și pe alții fericiți.                                                   

21. Mă voi simți iritat dacă mă forțezi să comunic într-o zi în care chiar nu am chef să fac asta sau nu vreau. Dacă mă nimerești așa înseamnă că e mai bine să mă lași în pace, îmi revin deseori singur. Am multe zile așa, dar trec repede.                                

22. Nu pot suporta persoanele delăsătoare și prefăcute.                                           

23. După ce găsesc iubirea adevărată îi voi fi loial toată viața.                                                       

24. Dacă îți pare că am probleme în a-mi exprima gândurile foarte coerent, atunci înseamnă că am mult prea multe.       

25. Atunci când simți că totul se destramă în jurul tău, caută-mă. Eu sunt soluția pentru că am soluții.

26. Sunt conștient că nu pot schimba oamenii din jurul meu, prin urmare prefer să îmi schimb modul de a reacționa la răutățile altora. Uneori doare.

27. Nu sunt deloc ușor de înțeles. Asta mă ajută, mă întristează pe alocuri, dar mă face și să mă disting. Nu-mi place banalul. Nu-mi place să pun în scenă ceea ce se joacă mereu. 

28. Niciodată nu mă mulțumesc cu puțin, știind cât de mult merit. Sunt dispus și la compromisuri pentru persoana iubită când realizez că ea merită efortul.

29. Mă îngrijorez foarte mult chiar dacă știu că nu este cazul. Știu să glumesc foarte copios, dar totul e serios. 

30. Văd lucrurile exact așa cum sunt și nu cum și-ar dori alții să fie! Asta face diferența dintre mine și restul.