Veghează semeț deasupra ei, cu aripile larg deschise, într-un mod protectiv, pentru a arăta lumii că aici se află cetatea nemuritoare. Începând cu 1714, vulturul negru transmitea un mesaj de prestigiu, stabilitate și putere economică.
Aici și acum, față de București, totul se întâmplă lent, precum legenda ardelenească, ca și cum bihorenii trăiesc în altă epocă. Am intrat să iau niște țigări și am așteptat 10 minute doar pentru că fătuca ardeleancă și cu clientul din față abia au completat o factură fiscală înainte să înceapă să aranjeze o vitrină stricată tot de ea. În cel mai pur stil oltenesc importat și în capitală i-am spus că nu-i normal să stau atâta timp cu o sticlă de 5 litri de apă în mână, dar mi-a replicat calm că nu poate lăsa vitrina nearanjată. Cu acest calm nu mă obișnuiesc acum. Până și tramvaiul vine mult mai rar.
În prima zi m-am simțit străin aici, în propria țară, din cauza fundalului sonor din jurul meu. Limba maghiară rostită excesiv de mult, scrisă peste tot. În alt magazin am simțit puternic că nu sunt binevenit în țara mea deoarece vânzătoarea a fost atât de rece și de nepoliticoasă încât să înțeleg că românul n-are ce căuta aici. De ce sunt ei atât de întorși împotriva noastră? De ce trebuie să fim tot noi atât de înțelegători?
Orașul este curat, vibe-ul este același ca aproape oriunde de la Sibiu în sus, lăsându-ți impresia de altă țară într-o țară. Însă nu până la capăt, pentru că și aici se claxonează în spatele tău, chiar și aici poți nimeri o mâncare gătită prost din produse vechi și de proastă calitate (adică evită Piața 9), iar la cazare nu ești primit cu același entuziasm pe care-l simți în afară. Tot ce înseamnă utilarea locuinței în care am stat am învățat să folosesc singur, cu ajutorul AI-ului și al capacității mele intuitive. Am dibuit până și termostatul conectat la încălzire, ale cărui baterii le-am schimbat pentru că proprietarul habar n-avea.
E frumos aici, e liniște, e aer curat, dar parcă senzația românească de lucru neterminat până la capăt tot există. Nu am putut face un abonament turistic pentru 3-4 zile, fiind nevoit să plătesc 4 lei biletul fiecărei călătorii, la The Dock pe malul Crișului, cu Piața Alba Iulia lângă noi, am băut cel mai prost aperol din viața mea, într-un loc dichisit și foarte instagramabil, lumea e politicoasă, dar nu peste tot, clădirile sunt renovate, dar strălucesc doar în poze pentru că noi vrem să le facem așa, în realitate existând sentimentul lucrului nefinalizat și străzi în șantier exact când ți-e lumea mai dragă. Mai mult, nu-i un oraș în care să vrei să-ți petreci mai mult de un weekend ca turist la fel cum mi se întâmplă când trec granița, scuze. După ce îi înveți punctele de reper, faci câteva fotografii și constați că deja începi să revii în aceleași locuri în care nu se întâmplă mare lucru, parcă vrei să pleci.
Recunosc că n-aș fi venit aici curând, dar statul român a ținut neapărat să vizitez Oradea obligatoriu ca să îi consum tichetele de vacanță rămase de anul trecut. Statul român te obligă să-ți vizitezi țara chiar dacă nu ești tratat cum se cuvine și chiar dacă te simți din ce în ce mai prost în ea, la fel cum te obligă să suporți acel funcționar prost educat de la ghișeu. Sentimentul simțit puternic este acela de "lasă, să mănânce toată lumea chiar dacă ne prefacem că suntem bine". Ce mi-a plăcut mult, însă, a fost zborul făcut cu compania românească Animawings, cu un model nou de avion, mult mai spațios și mai confortabil, cu un echipaj surprinzător de politicos și dispus să ajute, cu preț imbatabil pentru circa 40 de minute în care am zburat efectiv. Am fost în avion chiar cu Flick Domnul Rimă care s-a ținut tare pe picioare când i-am oferit locul meu în autobuzul ce ne-a transportat de la terminal la avion. M-a refuzat și n-o să-l uit niciodată. Data viitoare îl rog în versuri.
E frumos aici, mai frumos și mai liniștit decât în multe locuri din București, nu neapărat mai frumos decât în Craiova, Brașov sau Timișoara, însă nu atât de frumos și de tentant pentru sufletul meu încât să mai revin curând. Poate sunt prea subiectiv, dar sentimentul de "țară frumoasă", pe care încă încercăm să-l promovăm, moare în mine într-un ritm pe care nici măcar nu mai vreau să-l controlez. Apropos, comparația Oradei cu Viena este total exagerată și cred că nu face cinste capitalei Austriei. Începem lucruri ce vor să fie frumoase, dar nu le terminăm niciodată. În plus, le facem prost ca și cum asta ar fi definiția noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu