Acolo, undeva, este țara mea! Posibil, nu mai sunt sigur, ce și cât o mai fi rămas din ea neîmpărțit marilor companii internaționale... Acolo, oriunde, este țara mea! O pot găsi de câte ori vreau, în adâncul sufletului meu... Bătăile inimii mele, atunci când îi pronunț numele, îmi amintesc mereu de ea. Numai că intensitatea lor a scăzut, țara mea nu mai e acolo unde o simțeam odată, țara mi-a fost furată, puțin câte puțin. La început am refuzat să cred, mințindu-mă că cei care o spun sunt mult prea înverșunați în privința popularizării unui naționalism luat în derâdere. Acum, cu tristețe constat că devine din ce în ce mai adevărat, mai acut, ca un cuțit înfipt în inima mea ce îmi reduce bătăile până la nesimțire. Mă doare, mă doare cumplit!
Astăzi, ca în fiecare an, ar trebui să te sărbătoresc, de ziua ta... Nu simt! Ar trebui să-ți fredonez deșteptarea din somnul cel de moarte, toată ziua... Nu mai găsesc tonul! Ar trebui să îți dedic doar rânduri alese, versuri chiar... Mi-a dispărut muza! Ar trebui să-ți ofer buchete de flori la monumentele înălțate pentru cinstirea bravilor eroi care s-au sacrificat pentru tine... Nu mă simt confortabil, însă, văzând fățărnicia celor care o fac, așa-ziși politicieni, și care se prefac că te comemorează acoperindu-și inima cu mâna dreaptă! Asta dacă nu e an electoral. Altfel, ei mint mult mai mult de-atât! Ei nu se satură niciodată! Ei se înmulțesc! Sunt cancerul ce te-a cuprins, boală din care se moare. Deja sunt zeci de ani în care te-ai lăsat condusă de oamenii în costume cumpărate din banii noștri, sute de luni de zile în care speranța mea a fost lăsată, prin propria mea voință, să moară ultima, nenumărate ore în care oameni ca mine au trăit suferind în tăcere, pios și civilizat, în numele aceleiași speranțe. Din cauza lor, a oamenilor în costume bugetate, milioane de români te-au părăsit! Vocea lor a devenit, din ce în ce mai mult, mai puternică, de la un an la altul. Sper că îi auzi și poate te doare... Ei te iubesc în continuare, dar feedback-ul tău îi face să rămână departe de tine și să se înmulțească în afara casei tale, acolo unde poate s-au născut. Tragic, nu, acest "poate"...? Mulți dintre ei nici măcar nu se mai nasc în sânul tău, au ales o mamă adoptivă, ei nici măcar nu te cunosc, dragă Românie! Ei nici măcar nu știu dacă vor avea vreodată nevoie de tine, iar asta este și mai dramatic! Te simt părăsită, iar cuțitul ăla înfipt în inima mea intră acum mai adânc, nu îl pot opri...
Îmi pare rău pentru tot și îmi pare rău pentru că astăzi te voi sărbători în tăcere! Departe de gălăgia făcută de cimpanzeii în costume mincinoase, așezați confortabil în fotoliile parlamentului și ale televiziunilor patronate tot de ei sau aflați în fața camerelor foto încercând să ne mintă cu coroane de flori, promisiuni electorale de tot rahatul, pentru încă patru ani. Astăzi simt că vreau să dispar din viața ta! Chiar dacă te iubesc în continuare, aștept să mă iubești și tu, din nou!
P. S. Îți mulțumesc, dragă Românie, pentru că exiști în viața mea, încă din clipa în care m-am născut! Îți mulțumesc pentru că mi-ai oferit educația de care sunt mândru peste tot pe unde pășesc! Îți mulțumesc, dar nu e îndeajuns!

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu