Educația a fost dintotdeauna baza oricărei viziuni ce a implicat procesul de învățământ. Și pentru că trebuia să fie așa, fără o educație primară a actorilor implicați procesul nu este funcțional la o capacitate ce poate genera produse potrivite pentru ca o societate să fie productivă. Acesta poate fi și un principiu nescris desprins dintr-un raționament elementar, de unde se poate continua printr-un întreg plan de măsuri. Societatea românească nu a fost niciodată o constantă demnă de a fi urmată prin exemple de către alte societăți, având permanent nevoie de modele preluate din alte țări cu experiență. Ceea ce nu a luat niciodată în considerare societatea românească este inadaptabilitatea ei la modelele educaționale împrumutate. Concret, cetățeanul român nu este prea mult educat de la începuturile vieții lui:
- să învețe din proprie inițiativă;
- să citească singur pentru a se informa;
- să muncească conștient de faptul că doar așa întreaga societate va prospera și viața lui odată cu ea;
- să îi respecte pe cei din jurul lui care au, totuși, inițiative educaționale;
- să se facă util societății din proprie inițiativă prin voluntariat;
- să fie un bun exemplu de urmat pentru cei din jur, încurajând astfel educația de valoare;
- să fie solidar cu alți cetățeni români pentru o mai bună productivitate;
- să realizeze posibilitatea dezvoltării personale prin educație.
Prin urmare, ceea ce se potrivește unor sisteme din punct de vedere educațional, nu are rezultate în sistemul nostru. Paradoxal, avem nenumărate exemple ale unor elevi de nivel cel puțin mediu în sistemul nostru care au reușit cu brio, ba chiar excelând, în alte sisteme.
Putem scrie la nesfârșit despre beneficiile unei bune educații, folosind cuvinte desprinse din cărțile unora de specialitate, cu implicații în:
- dezvoltarea economică a țării,
- culturalizarea semenilor noștri,
- stabilitatea socială care poate conduce la încrederea altor societăți în propria noastră societate,
dar nu putem aplica reguli noi ale jocului educației, reguli ce nu sunt filtrate de mentalitățile depășite de vremuri și ce nu sunt general acceptate de către cei care sunt direct implicați: cadrele didactice - creatorii produsului final (elevul).
Concret și punctual, viziunea asupra educației propusă de ministerul educației este supusă unor amenințări de care s-a ținut cont prea puțin sau deloc în timpul scurs din 1990 până în prezent. Dacă aceste amenințări nu sunt îndepărtate definitiv, nu vom avea niciodată o educație potrivită pentru o societate aflată într-o continuă degradare.
1. Școlile de masă
Conform INS, între 1992 și 2012 au dispărut 10000 de unități școlare pentru învățământul primar și gimnazial, din totalul de 14000. Pe o distanță județeană de 40-50 km există 5-6 școli gimnaziale cu personalitate juridică aflate într-un mediu rural. Aici dezbaterea este total diferită de specificul unei școli gimnaziale din mediul urban, aflată într-o locație ce oferă acces ușor la puncte de interes general. Într-o școală gimnazială rurală, ca și într-una situată la periferia unui oraș este cel mai probabil să găsim elevi proveniți din familii mai puțin privilegiate de către societate, destrămate, separate în diverse locații din afara țării, cu locuri de muncă slab plătite sau fără locuri de muncă, cu membri adulți al căror nivel de pregătire este cel mult mediu. Astfel, cadrul familial nu este propice unei dezvoltări corespunzătoare a elevului în sensul unei educații ce îi poate oferi acestuia necesarul reușitei în viață. Părinții proveniți din aceste familii sunt, de multe ori cu un nivel redus de pregătire, (semi)analfabeți, cu probleme de sănătate ce-i țin departe de un loc de muncă, asistați social sau fără loc de muncă. Elevul nu reușește să găsească în acești părinți modele demne de urmat, iar continuitatea unei educații construite în timpul în care el stă la școală este practic inexistentă. De asemenea, printre școlile enumerate anterior există un număr considerabil de elevi care abandonează școala. Unii dintre ei sunt copii de etnie romă ținuți acasă forțat datorită tradițiilor învechite în care sunt crescuți, tradiții ce le impun ca începând cu vârste fragede să nu mai socializeze des pentru a se păstra viitorului soț, iar alții nu vin la școală pentru simplul și revoltătorul fapt că refuză. Aceștia din urmă sunt crescuți în familii monoparentale sau de către unul dintre bunici, în niciunul dintre cazuri autoritatea părintească și puterea de convingere nefiind prezente hotărâtor. Mulți dintre acești copii ajunși la vârsta majoratului sau mai devreme vor crește numărul românilor plecați în străinătate, al asistaților social sau al șomerilor, problemă de a cărei rezolvare nu s-a ocupat nimeni concret până în prezent.
2. Exodul părinților
"Chiar dacă statisticile oficiale nu reușesc încă să surprindă adevărata dimensiune a fenomenului, ele indică o îmbunătățire a recunoașterii fenomenului de către autoritățile locale: astfel, datele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție au înregistrat o creștere semnificativă în ultima perioadă, de la 85.000 în decembrie 2015 la peste 94.896 în decembrie 2017. Datele obținute de Ministerul Educației de la Inspectoratele Școlare Județene au relevat, însă, un număr mult mai mare de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate, 159.038 de copii, iar aceste date nu surprind nici ele întreaga amploare a fenomenului, pentru că nu cuprind și copiii de vârstă antepreșcolară și pe cei neînscriși la școală sau în abandon școlar". Din nou, există o problemă de a cărei rezolvare nu s-a ocupat nimeni concret până în prezent.
3. Elevi "CES", clase suprapopulate, spațiu insuficient, profesori insuficient pregătiți și suprasolicitați
Elevii denumiți astfel datorită Cerințelor Educative Speciale necesare participării lor la procesul instructiv-educativ laolaltă cu ceilalți elevi sunt o altă problemă nerezolvată efectiv până acum. Ei posedă dificultăți majore și grave în învățare pentru că deficiențele mintale ori de atenție pe care le au îi fac să nu țină pasul cu restul. Mai grav este faptul că acești copii au părinți dezinteresați pentru a-i putea diagnostica într-un loc specializat. Pe de altă parte, chiar și dacă acești copii ajung să fie diagnosticați (de multe ori la insistența unității școlare), ei nu beneficiază de o pregătire recuperatorie astfel încât să se reducă decalajul educațional față de colegii lor de clasă. Ei nu reușesc pentru că un singur profesor nu este capabil în 50 de minute să se ocupe în egală măsură de toate situațiile ce apar și pentru că profesorul de sprijin există doar pe hârtie, fără ca școlile să îl poată avea concret în clasă, explicația existând la nivelul lipsei permanente de fonduri pentru plata lor. "Dacă ai deja un elev cu CES în acea clasă, te gândești de zece ori dacă să îl mai iei pe al doilea, iar un treilea nu ar trebui să existe, pentru că se pierde orice eficiență a actului didactic.” (Valentin Biro - director de succes la Școala Gimnazială Nicolae Titulescu din Buzău într-un articol semnat de Sorana Stănescu pe www.documentaria.ro în anul 2016)
Pe lângă acestea, există școli în care elevii ajung acasă la ceas de seară, de multe ori chiar târziu după ora 19 pentru că școlile la care sunt înscriși îi primesc, respectând sau nu criteriile de înscriere. "E cea mai bună școală din cartier" auzim din dorințele părinților care sunt părtași cu școala în momentul în care își impun înscrierea copiilor. Școala este mulțumită, imaginea ei este perpetuată, dar de fapt, realitatea este alta. Părinții acceptă ca elevii să studieze în clase cu câte cel puțin 30 de elevi, în care atmosfera din timpul orelor nu este mereu potrivită pentru studiu, un singur profesor experimentat sau nu nefiind capabil să strunească toate comportamentele bizare ale elevilor. Aceștia povestesc acasă despre stresul pe care sunt nevoiți să-l suporte în timpul orelor, despre jignirile dintre elevi pe care le aud (revoltător, chiar și dintre elevi și profesori), acestea neputând fi controlate de către toți profesorii. Părinții iau foarte rar poziție în astfel de situații, dintr-o teamă perpetuată în timp, din lipsa de decizii autoritare, iar dacă o fac, acțiunea lor este urmată doar de sancționarea unor elevi prin scăderea notelor la purtare, regulamentele școlare neavând prea multe opțiuni în acest sens.
O adevărată reformă a sistemului trebuie să aibă în vedere, primordial, construcțiile propriu-zise de noi clădiri pentru noi unități școlare, de noi spații care să devină alte săli de clasă astfel încât toți elevii din România să ajungă acasă la câteva ore după ora prânzului. Construim orice, dar prea puțin clădim școli, prea puțin le dotăm corespunzător confortului elevului și al profesorului deopotrivă. Nu ai cum să îi ceri plăcere unui elev pentru școală atunci când ajunge seara acasă, la ora 19.00 sau chiar mai târziu și când trebuie ca a doua zi de dimineață să se trezească foarte devreme pentru ca până la ora 12, ora plecării la școală, să-și pregătească ziua următoare de școală. Nu ai cum să ai un profesor dedicat și relaxat de fiecare dată când mâinile îi sunt murdare de cretă permanent și când pauzele lui sunt inexistente pentru că trebuie să se ocupe de toate problemele existenței sale profesionale, altele decât actul în sine al predării: consilierea zilnică a părinților cu probleme și a celor care în mod repetat nu ajung la ședințele cu părinții, efectuarea serviciului pe școală (uneori și de două ori pe săptămână), multiplicarea fișelor de lucru și a testelor (mai ales atunci când existența unui singur copiator învechit și lipsa cernelii din toner cauzate de lipsa banilor prelungește enorm de mult timpul necesar realizării), întocmirea tuturor documentelor existente în opisul unei comisii metodice (neluând în calcul faptul că în școlile mici un profesor este responsabil peste mai multe comisii metodice), pregătirea suplimentară a elevilor pentru examene și concursuri. Nu dorim să discriminăm importanța cadrele didactice care predau toate disciplinele, dar profesorii de limba română și matematică sunt în orice școală cei care au cele mai multe responsabilități, cel mai puțin timp liber, cei mai solicitați, cei cărora li se cer cele mai multe explicații și rapoarte. În general, din exterior se evaluează doar vacanța de vară ca fiind mai generoasă pentru profesori, dar prea puțini realizează din exterior că profesorii nu își termină serviciul odată cu ieșirea pe poarta școlii, ci sunt nevoiți să continue și acasă, inclusiv în weekenduri, în locuri și momente în care familia și prietenii așteaptă prezența lor.
Putem continua dezbaterea acestui capitol analizând și implicarea tuturor profesorilor în viața școlii, pregătirea lor profesională, a seriozității lor, dar pentru acestea este imperios necesar ca un minister al educației să-și rezerve mult timp, foarte mult timp pentru a ne descoperi pe toți.
4. Profesionalismul predării disciplinei
Orice domeniu de activitate are nevoie de profesioniști pentru ca activitatea să aibă rezultate finale utile societății. Domeniul educației are nevoie de oameni pregătiți pentru a profesa, mai mult decât orice alt domeniu ce depinde de educație. Profesorul aflat la catedră, într-o sală de clasă, în fața unui grup de elevi trebuie să fie capabil nu doar să îi instruiască din punct de vedere științific printr-o banală transmitere de informație, ci să poată gestiona toate problemele ce pot apărea.
În primul rând, cadrul didactic trebuie:
- să fie pregătit să capteze atenția elevului;
- să-i distragă atenția de la preocupările ce nu au legătură cu procesul de predare-învățare-evaluare;
- să gestioneze comportamentele de indisciplină de unul singur;
- să aibă o ținută exemplară;
- să prezinte în fața elevilor un posibil model de urmat, o persoană cu o conduită admisă în societate, despre care elevii să povestească acasă părinților și cunoștințelor în cel mai plăcut mod;
- să fie prezent în timpul tuturor orelor, nu doar fizic, dar și afectiv.
Fără dascăli competenți nu există educație, iar viziunea asupra ei nu poate avea efectele scontate.
5. Programe neconforme
Programa școlară stă la baza dobândirii competențelor de către beneficiarul educației - elevul. Fără o precizare clară a competențelor și doar cu documente făcute printr-o rigiditate a limbajului total nefolositoare, rămase doar la nivel teoretic, programa școlară nu va ajuta niciodată în pregătirea școlară a elevului. Ea trebuie să aibă un puternic caracter de adaptabilitate permanentă pentru a putea ține pasul cu cerințele pieței muncii. Conform unui studiu din 2016 prezentat în cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos, în 2021 o treime dintre competențele și abilitățile care sunt acum importante pe piața muncii își vor pierde din valoare, foarte multe joburi vor dispărea, în alte sectoare va fi mai mult de muncă, iar posturi inexistente vor deveni normalitate. În România, programele școlare sunt în mare măsură aceleași de cel puțin 20 de ani, efectul conservării lor cu sau fără intenție conducând în tot acest timp la o îndepărtare a elevului de procesul de învățare și o blazare explicabilă a unor profesori, mai ales dacă aceștia se apropiau de vârsta pensionării. Modificările făcute asupra programelor școlare în această perioadă nu au adus în mod categoric o altă formă sau un alt fond, ci doar au transferat câteva conținuturi de la o etapă la alta a școlarizării. În același studiu economic amintit anterior se conturează o imagine a viitoarei piețe a muncii în care slujbele care au legătură cu matematica și informatica vor fi la mare căutare, așa că o regândire a acestor discipline în sensul aplicabilității lor este foarte necesară. De asemenea, informatica nu trebuie eliminată din evaluările de la sfârșitul ciclului secundar superior de învățământ (actualul liceu) datorită importanței ei continue pe piața muncii. O programă școlară eficientă trebuie să fie un document școlar aerisit, care să dea posibilitate profesorului să aloce mult timp aplicării noilor noțiuni introduse, să poată fi adaptată pe grupuri eterogene de elevi și pe toate stilurile de învățare, să cuprindă conținuturi cu un mult mai mare grad de aplicabilitate, lipsite de reținerea mecanică a unor formule de calcul prescurtat și să facă abstracție de acele conținuturi care nu pot fi puse în practică.
6. Examinarea unitară vs examinarea diferențiată
Este salutară viziunea ministerului în privința examinării de la sfârșitului ciclului secundar inferior (actualul gimnaziu) și al ciclului secundar superior (actualul liceu). În primul caz, ministerul prevede o examinare standardizată diferențiată pe două filiere: teoretică și tehnic-profesională. Totuși, finalizarea ciclului secundar inferior trebuie să fie posibilă pentru toate categoriile de elevi. Nu este greu de constatat că nivelul de pregătire al elevilor este într-o continuă scădere de la un la altul și că un model de test la matematică (de exemplu) propus între anii 1990 și 2005 nu mai poate fi promovat în aceleași procente ca în urmă cu 20-30 de ani. Sunt foarte mulți elevi, din ce în ce mai mulți, care nu doar că nu cunosc elemente fundamentale pentru viața lor (cum ar fi banala tablă a înmulțirii), dar care nici măcar nu sunt capabili să proceseze mental instrucțiuni simple, să citească cursiv un text scurt, să construiască sau să scrie corect o propoziție simplă, să se exprime liber răspunzând la întrebări succinte. Pentru acești elevi trebuie să se construiască un viitor și trebuie să li se ofere șansa de a promova un tip de examen care să-i conducă mai târziu înspre un loc de muncă potrivit pregătirii lor și nu să fie aruncați pe drumul străinătății sau în grupul asistaților social. Ei trebuie să fie conștienți că programa școlară le poate facilita un minim pachet de cunoștințe generale și că prezența lor la școală nu este doar un simplu act de prezență.
7. Definirea și stabilirea concretă a performanței și a modurilor prin care un profesor o poate atinge
Viziunea ministerului în privința educației amintește și despre performanța profesorului în cadrul procesului instructiv-educativ, precum și despre verificarea obținerii ei, fiind posibile și eventuale măsuri de îmbunătățire. Dar ce este performanța la catedră? Cum se poate obține? Acum, mai mult ca oricând, este momentul ca performanța să primească o definiție corespunzătoare și adaptată cerințelor actuale, la fel ca și o clasificare în funcție de calitatea populației școlare pe care unitatea de învățământ o are la dispoziție, calitate condiționată de poziționarea geografică a instituției și de condițiile economice ale zonei. Nu poți evalua performanța unui profesor de la o școală rurală ce numără aproximativ 300 de elevi în funcție de participările la concursuri și olimpiade, dacă nu îi oferi posibilitatea de a se încadra la alte criterii (de exemplu aducerea unui elev de la nivelul notei 5 la cel al notei 7). În același timp, un profesor de la o școală din centrul unui oraș cu cel puțin 600 de elevi va avea mereu posibilitatea atingerii performanței la nivelul concursurilor și olimpiadelor școlare, mai ales datorită ariei mai mari de selecție și a dezvoltării zonei în care se află instituția.
Alte amenințări reale pe care educația le are din 1990 până în prezent sunt:
8. Părinți depășiți moral și profesional
Societatea românească este într-o continuă degradare morală, iar modelele existente și promovate de către mass-media nu sunt demne de urmat pentru o viață bazată pe cinste și corectitudine. Plafonarea sistemului de învățământ datorate lipsei de acțiune și de decizii noi a celor care l-au condus a făcut ca generațiile care au ieșit de pe băncile școlilor să aducă analfabetismul funcțional la un procent îngrijorător de 42% din populație în anul 2018, plasând România pe un dezonorant loc 1. Elevii care au astfel de părinți ating în general performanțe școlare modeste, slabe sau foarte slabe, fiind predispuși la eșec după terminarea şcolii.
9. Specificitatea familiilor de etnie romă și indiferența părinților față de educația copiilor
Tradiționalismul acestor familii este atât de învechit încât copiii proveniți de aici sunt privați de educația pe care o pot primi la școală. Sunt multe școli neputincioase în fața elevilor romi cărora li se impune din familii să nu vină la școală pentru că părinții au nevoie de ei acasă. Sunt și școli care se confruntă cu părinți neimplicați în viața copiilor, justificarea fiind dezinteresul și neputința. Prea des profesorii diriginți aud părinții spunând "nu am ce să-i fac" sau le consemnează absențele de la ședințele cu părinții. În fața acestor probleme, ministerul nu are momentan soluții. Situația este alarmantă pentru că drumul până la abandonul școlar este foarte scurt.
10. Salarizarea
Ultima amenințare, dar nu cea mai lipsită de importanță este felul în care cadrele didactice din actualul învățământ preuniversitar sunt plătite. Un profesor cu gradul I și cu o vechime de aproape 20 de ani nu va reuși să-și procure materiale didactice, să-și plătească utilitățile lunare, să aibă un grad satisfăcător al calității vieții și să-și ofere timp liber de calitate cu doar 3500 de lei venit net lunar.
