luni, aprilie 13, 2020

CREDINȚA MEA


"Virusul nu ține cont de evlavia noastră sau de credința noastră".
(Francisc Doboș, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice)

Aceasta este una dintre cele mai interesante declarații care mi-a reținut atenția în ultima vreme și vine odată cu intensificarea părerilor pro și contra interzicerii autorităților de a lua Lumina Învierii direct de la biserică. Întotdeauna au fost păreri virulente din partea ambelor tabere, dar de cele mai multe ori se uită de rațiune. Personal, am născut multe intrigi în ceea ce privește unghiul din care privesc eu fondul problemei. Concret, totul se poate rezuma la nevoia de a-l căuta și găsi pe Dumnezeu, acolo unde fiecare dintre noi Îl simte și îi este mai comod să o facă. Putem vorbi chiar și în această situație despre confortul nostru personal fără să ne ferim și trebuie să-l acceptăm și de o parte și de cealaltă. Pornind din urmă cu sute sau mii de ani, acolo găsim cele mai elocvente dovezi ale locurilor în care slujitorii bisericilor Îl găseau pe El. Arsenie Boca Îl întâlnea într-o grotă strâmtă aflată la câțiva pași de actuala mănăstire Prislop, iar actuala mănăstire de la Tismana, o construcție plină de farmec și de liniște, impunătoare în felul ei, dar în limite rezonabile, este ridicată la poalele unor stânci în care preoții își găsiseră de asemenea o cavernă plină de sens și de înaltă regăsire cu Cel de Sus. De aici încolo, orice argument religios pentru susținerea unor construcții mai mult decât grandioase mă lasă fără cuvinte în fața multor alte nevoi pe care oamenii și societatea le au permanent. Printre susținători regăsim aceiași oameni care aprobă risipa de bani publici vărsați în conturile bisericilor și patriarhiilor, uitând că și ei au aceleași nevoi cu toți locuitorii planetei, fiind cumva orbiți de o credință ce poate fi întreținută oricum. Amintesc din nou de raportul biserici-spitale sau biserici-școli construite, mai ales pe meleagurile noastre. Aceste rapoarte sunt clar în favoarea bisericii de zeci sau sute de ori mai mult și totuși închidem mereu ochii atunci când avem probabil cea mai mare catedrală ortodoxă din Europa. Nu neg argumentul turistic ce poate sta în picioare în jurul acestei construcții, dar nu avem cum să întoarcem spatele următoarelor date existente: circa 82,5 milioane de euro bani publici acordați de guvern din 1996 până acum și peste 121 de milioane de euro dacă socotim și banii oferiți de către primăriile Bucureștiului pentru această construcție (potrivit adevărul.ro și nu numai). Sunt complet de acord cu o întrebare preluată de la colegul meu de bancă din liceu (da, suntem mulți, dar suntem treji 😉): cum ar fi fost ca toți acești bani să se fi dus realmente la institutul Cantacuzino?

Țin neapărat să întăresc un adevăr: nu sunt un ateu în adevăratul înțeles al credinței față de Dumnezeu, dar sunt moderat. Mă bazez foarte mult pe capacitățile mele intelectuale, atâtea câte am căpătat în viață. Aș fi putut acumula mult mai multe, dar îmi este puțin teamă să mă gândesc unde aș fi putut ajunge cu limitele gândirii mele, așa că rămân cumpătat în toate. Aceste capacități m-au ținut viu, atent la tot ce se discută în jurul meu, strâns legat de principiile pe care mi le-am construit, unele preluate de la oameni mai capabili decât mine, m-au ajutat să văd clar fără ochelari, considerându-i aici și pe cei prinși de curelele laterale ale căpețelei cailor pentru a-i împiedica să vadă lateral. Concret, am fost dus la biserică încă de mic copil, părinții mei au avut grijă și de asta. Mi-au arătat ce înseamnă o slujbă, în special înaintea marilor sărbători religioase și cu ocazia lor, m-au învățat ce înseamnă un post în care mai importante sunt respectarea unei reguli și curățarea corpului nostru. Nu am crezut, însă, niciodată în postul nerespectat care te face mai păcătos decât cei care îl țin și îl folosesc ca argument pentru a-și demonstra credința lor și existența Lui. Nu-mi amintesc decât că așteptam cu nerăbdare ultima zi a postului pentru a mă înfrupta din bunătățile și dulciurile pregătite în casă în tot acest timp și ținute în secret. Eram păcătos făcând asta? Ar trebui să mă spovedesc pentru că m-am gândit? Mă va iubi Dumnezeu mai puțin? Apoi am crescut și, fără intenție, am aflat și că realitatea este mult mai avansată decât religia. Da, religia a rămas în urmă și se încăpățânează să ne arate fața ei neschimbată la care lumea se închină uitând că știința i-a luat-o înainte și a fost mânuită de oameni care l-au întâlnit pe Dumnezeu în descoperirile lor. Dumnezeu nu s-a supărat pe ei. Totodată, nu mi-a plăcut niciodată să văd lumea îndemnând la credință prin postări și distribuiri on line ale icoanelor și rugăciunilor, eu însumi având în continuare aceeași credință: îndemnul este în noi înșine, face parte din cultura noastră și se face în taină. E mai bine de știut decât de mirat.

Revenind pe pământurile noastre natale, unde doream să ajung, mi se pare din ce în ce mai nejustificat (aș fi zis "strigător la cer", oh, daaa!) să vociferăm neîncetat pe marginea următorului fapt de netăgăduit și explicat majoritar în contextul crizei (medicale, economice, sociale, numiți-o cum doriți) care ne-a lovit: nu mai mergem la biserică de Paște. Nu mai putem lua Lumina Învierii din candela preotului aflat în curtea bisericii! Vom fi mai triști, spun cei care sunt vocali pe această temă. Cei mai mulți se vor împăca frumos și liniștit în brațele familiilor și iubiților. Apar din ce în ce mai frecvent întrebări de genul: de ce nu putem merge la biserică pe când alții merg liniștiți să muncească în străinătate sau să meargă declarat sau nu în toate direcțiile? Ba chiar există un cetățean care găsise niște idei de completare a declarației de ieșire din casă astfel încât cei mai credincioși dintre noi să formeze o mulțime de neoprit în drumul ei spre biserică. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi sesizat autoritățile și nu i-ar fi deschis dosar penal pentru instigare, dat fiind din nou contextul pandemic. Cu siguranță ar fi existat alți cetățeni care l-ar fi urmat și cărora li s-ar fi părut firesc să facă asta. Ca să nu mai spun că și acum, după amendarea faptei, mai există susținători ai celui care a fost oprit pe nedrept din drumul său către biserică. Așa ceva nu pot accepta. Să zicem că religia este singura care ne poate salva de orice, dar rațiunea este simplă: ne găsim cu toții în aceeași oală, cu aceleași reguli pe care trebuie să le respectăm. Punct. Nu-ți trebuie mult să înțelegi asta. De ce trebuie să găsim portițe de a ocoli regulile? De ce trebuie să invocăm mereu religia? Îmi place permanent să cred că mergem înainte și nu rămânem înrădăcinați în a-L invoca mereu pe El crezând că totul se rezumă la asta. Niciodată Dumnezeu nu ne-a vrut mai proști, dar dacă i-a omis pe cei care se folosesc de El de 2000 de ani încoace? Preotul este așteptat în aceste zile să intre în casele oamenilor. Am înțeles că există această posibilitate atâta timp cât el este echipat corespunzător: mănuși, botoși, mască. Eu mi-aș fi dorit din tot sufletul să îl văd pe cel mai bun prieten al meu să intre în casa mea, dar nu există opțiune pentru declarația lui astfel încât acest lucru să se întâmple, conform ordonanțelor în vigoare. Pentru preoți, însă, există. Pentru ei mereu au existat portițe, în numele bisericii, evident.

Tocmai au trecut Floriile și îmi amintesc când am fost eu ultima oară într-o biserică pentru slujba acestei sărbători. Era în 2014 și eram împreună cu nepoata mea. Eram puțin obosit, dar asta nu contează într-un astfel de moment. Am ajuns după ce slujba a început, așa că ne-am găsit ultimele locuri în picioare imediat lângă ușa de la intrarea în mănăstire. Nu am reușit să stăm unul lângă celălalt, datorită aglomerației, dar nici asta nu contează. Recunosc că această slujbă mi-a încântat auzul și simțurile atât de mult încât m-a liniștit profund. Practic închideam ochii de plăcere în picioare fiind, eram acolo și auzeam tot. Îmi plăcea mult. Printre ochii semideschiși am văzut o măicuță care îi șoptea nepoatei mele ceva. Am aflat ulterior că slujitoarea bisericii era foarte îngrijorată de faptul că soțul nepoatei mele (adică eu!) dorm în biserică și aș putea să cad din picioare. Ni s-a recomandat să ieșim pentru ca eu să nu adorm și să mă fac una cu podeaua. Am asistat la o presupunere transformată într-un păcat și anume că eu sunt soțul nepoatei mele. Mi s-a retezat pur și simplu plăcerea de a asista la o slujbă în ceas de sărbătoare chiar într-o mănăstire de către o persoană de la care nici măcar nu mă așteptam, îmbrăcată în straie bisericești. Am renunțat la a îi cere explicații și am plecat cu regretul că am crezut doar despre păcatul înfăptuit în afara bisericii și cu convingerea că Dumnezeu este exact acolo unde vreau eu. Și nici nu am nevoie de alte convingeri. Ar putea fi amuzantă întâmplarea, dar eu sunt conectat și la rațiune, mai mult decât las impresia, prin urmare e bine să reflectați.

Ce ne-a mai rămas? Probabil să credem că Raed Arafat nu ne vrea la biserică în aceste zile încărcate profund de semnificații religioase pentru că e musulman. Pentru că nu vrea ca noi, ortodocșii, să mergem în casa Domnului în timp ce ei, musulmanii, stau în casă. Pentru că nu vrea ca religia noastră să fie mai brează. Puteți râde din nou de această glumă de care sper că vă dați seama ce ascunde, dar puteți și să realizați câtă lume crede în ea. Prea multă! Vă puteți da seama de asta din numeroasele postări și distribuiri pro ale celor care cred că sirianul cu chelie e băiatul rău care ne vrea în case chiar și atunci când trebuie să fim la biserică. E trist, zău! Voi categorisi acest subiect tot în numele politicii, mai exact al politicii cu tentă religioasă. Despre politica ce ne conduce pe timp de criză, cu altă ocazie.

Până atunci "Doamne ajută!", aș zice, dar deja a devenit un fel de "Bună ziua!"...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu