CAPUL, PERNA ȘI BICICLETA

Mă uit la ceas. E 11 și 10. Hai că am destul timp. Ajung la etajul căutat al spitalului, unul de provincie, întreținut binișor de primărie. Intrare UPU europeană, uși interioare pe bază de cartele electronice pentru accesul privat al personalului medical (teoretic doar) și renunțarea la gardurile care te duceau dezolant cu gândul la comunism. Încep să simt mirosul... Un amestec cu note inițiale de aer închis, irespirabil, note de mijloc cu iz de transpirație acră și proaspătă, picioare întreținute acum două săptămâni, emanație specifică concetățenilor de care fuge toată lumea, note de vârf în urma cărora îți vine să...renunți. Mă întreb: sunt în spital sau într-o sală de așteptare de la Cuca Măcăii? 2,3,5,10,15 persoane număr la o primă aruncare a privirii mele vigilente. Așteaptă în fața ușii cu cartelă. Îmi este cam teamă pentru mine, nu mai puțin de jumătate dintre ele nu prea prezintă interes, buzunarele mele îmi caută mâinile. Până se obișnuiesc simțurile mele fine cu mirosurile și senzațiile și până mă împrietenesc din priviri cu colegii de culoar apare doamna asistentă șefă, din spatele ușii blocate medical, pe bază de cartelă. Privesc din nou ceasul, ăla primit cadou din partea "celei mai minunate" persoane din viaţa mea, EU... Mă uit din nou la ceas. E 12 fără 10. Hai că e bine, ieri am așteptat PATRU ore până să mă bage și pe mine un cadru medical în seamă. Multe cereri, dom'le, multă lume bolnavă, probabil că puțin personal calificat, dar organizarea și planificarea unde o fi?! IOC! În fine, după ce potolește 6-7 colegi de culoar, mult mai tupeiști decât mine, o abordez și eu pe asistenta șefă precum un elev umil și respectuos, în fața dirigintelui mult îndrăgit: "Sărut'mâna, am venit și eu pentru analiza aceea și pentru tratament..." "Da, sigur", spune asistenta, "așteptați să externăm și vă chem, nu durează mult. " M-am speriat puțin pentru că ieri am reușit performanța memorabilă de a face DOUĂ analize și un tratament de 30 de minute în ȘASE ore! Când am ajuns acasă mă simțeam de parcă vorbisem fără oprire, stând în picioare timp de 24 de ore. Am întrebat-o atunci pe marea asistentă șefă când fac și eu analizele alea... "Când v-oi anunța eu", a fost răspunsul categoric venit după 3 ore de așteptare. Peste 20 de minute iese din cabinet și domnul doctor, unul foarte bun și apreciat, de o calmitate enervantă, în sensul bun. Pe el, zic, e șansa mea: "Bună ziua, domnule doctor... Știți, am venit pentru analiza aceea, am vorbit ieri, vă rog..." M-a privit și analizat, a dat afirmativ din cap, după care dus a fost, înghițit de liftul care se vrea și el european. În tot acest timp, număram, adunam și scădeam numărul persoanelor care intrau și ieșeau pe ușa aceea care se dorea securizată, a celor care tot veneau și plecau fără nicio programare sau logică, vedeam Turnul Babel live! Hopa, apare la ușa tehnologizată un polițist. Adică cred că e polițist... Are cascheta sub braț, moment în care îi zăresc lipsa podoabei capilare îmbătrânite, epoleți cu formă dar fără fond cu marcajele rupte și jerpelite, per total o uniformă cum nici în garderoba din culisele scenei de la teatru nu găsești. Cred că investighează vreun caz sau are vreo rudă internată pentru că a venit și ieri. Era croit să intre, dar s-a izbit de ușa din dotarea secției! Aaa, hai că a reușit până la urmă! Odată intrat a ieșit, apoi iar a intrat și a tot ieșit și iar a intrat. Caz greu se pare că avea... Iar mă uit la ceas. E aproape 1. O femeie prezentabilă vine croită înspre ușa securizată și nu prea, bate, i se deschide și e ca și înghițită de culoarul din spatele ei. Normal, din moment ce are mâinile ocupate de plase cu prăjituri și un tort frumos ambalat. Și dacă mă mai gândesc și la ziua de 27 februarie în care mă aflu, mă luminez... Vine martie, luna în care bărbatul cinstește femeia, iar femeia se laudă pe Facebook cu cadourile primite. Surpriză... Până să mă gândesc dacă am acum o femeie pe care să o cinstesc mă cheamă asistenta să fac tratamentul. Se eliberase un pat. Intru bucuros în salon, mă preia altă asistentă și bum, mă trăznește: "De-ăla ai adus, de-ailaltă ai, de-aia ai cumpărat?" Țipătul ei m-a iritat, de-a dreptul! "Hei, alooo, nu mi-a spus nimeni ieri că trebuie să mai și cumpăr câte ceva... Sunt cadru didactic, aș fi înțeles dacă mi-ați fi spus. Nu vă uitați la mine că arăt ca un puști, lăsați tonul mai jos și ne putem înțelege! Nu am mai fost niciodată în situația asta într-un spital!"..."Aaa, mă scuzați, știți...trebuie să cumpărați...nu costă mult, dar nu am cu ce să vă fac tratamentul altfel" A fost momentul în care am realizat sărăcia sistemului sanitar după ce m-am simțit puțin ciudat pentru că am fost nevoit să îi spun asistentei că sunt profesor. M-am gândit că numai așa am șansa să port o discuție civilizată cu ea... Am cumpărat necesarul de pe listă, am făcut tratamentul mult așteptat și l-am nimerit și pe doctor disponibil. Urma restul analizei de ieri. Mă alungesc pe banca din biroul său, mă unge cu gel și mă...analizează, evident. Și cum stăteam eu așa liniștit și mulțumit că nu mai stau 6 ore ca ieri, îi sună telefonul și pleacă. Trec 5 minute, trec alte 5 minute, eu tot întins pe o bancă din cabinetul unuia dintre cei mai buni doctori din spital. Mă ridic cu grijă, în poziția șezut. O fi terminat cu mine? O fi bine că m-am ridicat? De plictiseală, lecturez titlurile cărților din biblioteca lui, lucrări de specialitate medicală, conferințe internaționale la care a participat și...apare. Dar nu singur, cu alți pacienți după el. Cică are cam 50 pe zi! Mi-am luat la revedere respectuos și dus am fost. Bine că am apucat să îl întreb... "Dom' doctor, pentru CAP ce să iau și eu de-acum încolo?... Acum că am ce am, stilul meu de viață s-a schimbat, nu mai pot dormi cu PERNA, nu mă mai pot plimba cu BICICLETA?" Evident, mi-a răspuns la toate, liniștindu-mă: "Dom' profesor, nu-i nimic grav, e bine, dormiți cu PERNA, plimbați-vă cu BICICLETA, simțiți-vă bine!" Am plecat, în sfârșit! Există, totuși, și o experiență plăcută în acest spital. Aici, am băut cea mai bună cafea, un macchiato delicios, de la dozatorul aflat la parter. Recomand cu încredere!

Posted via Blogaway

SITA VIEŢII

Atunci când susții, atunci când promovezi, când lauzi sau poate chiar când iubești o persoană ai grijă pe cine apreciezi! Este o succesiune de încercări cărora sufletul nu te lasă să nu le dai binețe. Iuda a dat tonul atunci când a înșelat, a fost semnalul pentru lume că noi, oamenii, nu știm să rămânem aproape unii de alții, nu o facem până la capăt. Trecerea timpului sapă mereu o falie monstruoasă între 2, 3 generații. Adolescenții învață încă din prima etapă că adevărul trebuie ocolit, ascuns sub preșul minciunii cu orice preț pentru că ei și-au creat propria lor lume. Este lumea guvernată de niște reguli care, practic, nu există în nicio lume paralelă, lumea care este lipsită de distincție, lumea măcinată de mascaradă și de refuzul de a spune da în fața evidenței, lumea în care cratima se află în cu totul și cu totul alt loc decât cel care îi este destinat, lumea în care ironia lovește, lumea lipsită de sens și de valoare. Părinții nu mai au timp să îi asculte, este mult mai comod pentru mulți dintre ei să lipsească afectiv atunci când, fizic, reușesc să fie lângă vlăstarul care repetă neîncetat "mamă, nu eu am spus așa ceva, știi bine că eu nu te mint!". Părinții nici nu știu... Despre bunici, tot respectul pentru rezistența în fața confruntărilor și...cam atât. Prietenia are acum o nouă accepțiune, acel sens împotriva firii. Societatea în care trăim este atât de bolnavă încât reanimarea este ocupată, iar doctorii prea puțini ca să facă față unui fenomen de o amploare fără margini. A fost odată o poveste, poveste fără sfârşit...hm, nu există așa ceva, iar "facerea de bine înseamnă..." spun cei mai bătrâni ca mine. Cu toate astea, viața este atât de frumoasă și așa va rămâne pentru că nu te lasă prins într-un moment interminabil, trece la "the next episode", lăsând în urmă exact acele caractere care nu mai au loc pe ușa ta. Ha! Nu mai au loc pentru că s-au umflat și nu mai încap, rămân în lumea regulilor nescrise și susținute cu o stupizenie incurabilă. Blank space rămâne în urma lor, sita vieții le va ține departe de tine, iar tu vei fi cel câștigat. Așa, viață, încearcă-mă, supune-mă, îmi place, te ador și te iubesc mai mult ca niciodată! Pentru tine vreau să nu mă dau înapoi pentru nici măcar un vierme nevăzător și infectat cu propria lui credință, pentru tine mă străduiesc să fii mândră de mine! Sunt un simplu profesor de matematică, algoritmic și axiomatic, născut atunci când trebuia, crescut și educat de cei în numele cărora vorbesc uneori, pildă pentru viermii nevăzători și hoții care au arestat adevărul și veșnic vertebrat. Poate că nu m-am licențiat pentru a îți scrie aceste rânduri și sper că nu te-am dezamăgit pentru că am făcut-o! Aștept cu nerăbdare următoarea ta experiență! În asta nu mă regăsesc...

MAMA SUPERIOARĂ ȘI ECUAȚIA VIEȚII

Mass-media abundă de articole înălțătoare despre mamă. Acea mamă care trece prin durerile nașterii, acea mamă care își alăptează pruncul, acea mamă care îl creşte înconjurat de iubirea sa eternă, acea mamă care îl învață tainele vieții, acea mamă care îl educă la școală, acea mamă care îl strânge la pieptul ei atunci când el suferă, acea mamă care este mai presus decât orice ființă de pe această planetă. Toate bune și frumoase, meritul unei astfel de mame îl recunoaștem cu toții și înțelegem cât de greu poate fi să aduci pe lume o ființă, un pui de om, un înger zămislit din tine, o continuare a ta pe acest pământ.
Avem, însă, în această ecuație, fie că ne place sau nu și un tată. Este vorba de acea persoană de sex masculin, fără de care iubirea de neegalat a mamei nu ar putea exista. El, prin natura ființei sale și ei, prin construcția lor genetică, ajung să aducă pe lume puiul de om. Dacă am fi avut şi noi, bărbaţii, o pereche de sâni din care să curgă hrana noului născut, atunci noi am fi simțit acele dureri ale începutului unei vieți...
Această ecuație cu trei necunoscute, mamă, tată și copil, este foarte dificil de rezolvat, extrem de dificil, cel puțin din punct de vedere matematic. Este nevoie de efortul susținut al celor trei variabile reale sau poate complexe, este nevoie de foarte multă sinceritate. Minciuna nu are ce căuta! Minciuna deformează realitatea și face ca, cel puțin pentru o vreme, ecuația să nu aibă soluție în viața reală.
Putem vorbi despre acest subiect ani la rând, putem scrie mii și mii de pagini, dar nu putem să fim atât de absurzi în a persista ridicând mama la nivel de mit, conferindu-i rangul de superioritate. Această superioritate nu se capătă din oficiu, doar prin natura sexului cu care te-ai născut. Ea, superioritatea se câștigă în lupte grele, pe tărâmul vieții, prin faptele tale raportate la copilul tău.
Ecuația mamă-tată-copil devine din nou dificil de rezolvat și dacă primii doi nu se mai înțeleg, nu se mai plac sau dacă apare o a treia variabilă, a patra, poate și a cincea, variabile fatale de altfel. Familia la care visezi și visăm cu toții există doar în trei. Însă societatea în care trăim nu ne permite acest lucru, nu este fizic posibil. Ești nevoit să trăiești împreună cu alte necunoscute ale acestei ecuații. Inevitabil apar discuții, imixtiuni în viața ta și a copilului tău, vorbe grele și de neuitat, atât de grele încât conduc la jigniri, umilințe și...la ruptură.
Aici este momentul în care, din nou, mama este "superioară". Ironia sorții face ca tot ea să aibă dreptate pentru că, nu-i așa, orgoliul ei este mai puternic, numai ea știe ce și cum este mai bine inclusiv pentru copilul ei, numai ea îl iubește din nou mai tare pe acest copil conceput, din dragoste, împreună cu "fraierul" căruia i-a jurat legământ de iubire în biserică. În aceste momente ea nu mai este egală cu el pentru că ea are funcția de mamă, tu poți pleca liniștit, iar copilul rămâne tot la ea, automat. Te-ai prins, asta se întâmplă pentru că ea i-a dat viață, tot ea l-a alăptat, doar ea l-a educat, etc. etc. etc.
Și pleci! Pentru că pur și simplu nu se mai poate! Pentru că nu îți poți minți la infinit copilul că mama lui te mai iubeşte și pentru că ai încercat luni la rând să fiți doar voi trei în această ecuație, oriunde, chiar și într-o casă care nu e a voastră. Pentru că nimeni, niciodată, nici chiar mama mamelor din lume nu este stăpân(ă) peste timpul tău și peste viața ta!
Femeia care se transformă în mamă a devenit un mit. Dar oare această mamă care nu-și mai iubeşte soțul, care îl rănește sentimental, jignindu-l și care, poate, îl lovește de față cu copilul iubit de către amândoi, mai este ea superioară? Unde este această mamă în mass-media, în citatele și postările de pe Facebook? Oare acel tată al copilului ei care a ales, după ani de zile, o viață fără ea și fără să o fi înșelat este mai prejos? Dumnezeu ne-a lăsat egali până la capăt și așa trebuie să rămânem, femeie! Acel copil căruia tu i-ai spus "tac-tu pleacă pentru că nu te mai iubeşte" a auzit cea mai mare minciună din viața lui! Minciuna asta te degradează moral și te aruncă într-o inferioritate sumbră doar pentru că ai avut orgoliul stupid de a-l pedepsi pe bărbatul pe care l-ai iubit. Repară acest nesăbuit gest și oferă-i copilului tău o viață normală, chiar și după ruptură, în care să existe și tatăl care îl iubește și care are aceleași drepturi ca și tine! În caz contrar nu rămâi decât o mamă mincinoasă, egoistă, neputincioasă și imorală. Ai grijă, mai târziu copilul tău poate învăța de la tine să fie la fel!

Posted via Blogaway

REVEDEREA

Te-am văzut din nou
Ești TU,
Cea pe care-o văd în vis
Mereu,
Cea pe care-o aștept
Cu drag
În prag,
Cea pe care-o strâng la piept
În gând.
Și de nu vei fi acum,
Când inima te strigă,
Când sufletul meu urlă
De durere,
Vei fi cândva, atunci,
Când vremea o veni!
Frumoasa mea
Din basm căzută
Mă auzi cum te iubesc?
Oare vezi cum te privesc?
Încă nu, știu,
A trecut un timp absurd
Rătăcit printre regrete
Efemere și perfide...
Sunt aici și voi fi la fel
Cum piatra este pe sub ape,
Cum cerul este printre stele,
Te ador și apoi trece!

Posted via Blogaway

Povestea continuă (#ABRAVIA forever), pledoarie pentru teatru

După frumoasa performanţă din 13 septembrie 2014, de pe scena Festivalului Naţional de Teatru pentru Copii şi Tineret “Ludicus”, Mioveni, ediţia a XII-a, când am obţinut premiul I din mâna maestrului Mitică Popescu, #ABRAVIA a revenit oficial pe scenă, sub noua denumire, în cadrul celei de-a patra ediţii a Festivalului Rural de Teatru pentru Copii "Atelierele de Teatru", faza judeţeană, desfăşurat la Centrul Cultural “Tudor Gheorghe” din Izbiceni. Sâmbătă, 22 noiembrie 2014, am asistat la un adevărat curs (gratuit) de teatru, oferit de către marele actor Claudiu Bleonţ, preşedintele juriului. O frumoasă lecţie despre teatru şi despre rolul său în creşterea armonioasă a copiilor care îl practică şi în pregătirea lor pentru viaţă. 

A fost pentru prima oară, din martie 2013 până acum, când Stăncuţa Dinu (Anca), Dragoş Bold, Ionela Ţancu, Raluca Vălu şi Ioana Ţonea (Ina) nu au obţinut un premiu. 5-4, participări versus premii, însă aprecierea şi experienţa acumulată au însemnat mult mai mult. Claudiu Bleonţ a fost impresionat de faptul că Raluca este autoarea scenariului piesei "La Doctor". Am muncit din nou, am obosit repetând împreună în weekend-uri, ne-am descurcat singuri (cu sprijinul minunaţilor părinţi) şi am avut satisfacţia unei alte reprezentaţii memorabile într-o companie selectă. Pentru mine, un profesor de matematică, teatrul poate fi precum extragerea rădăcinii pătrate în cazul tău, dar reuşesc astfel să uit cumva de stresul cotidian şi de micile necazuri care ne ţin prinşi în acea buclă a timpului şi care îmi fixează în faţa ochilor un déjà-vu irepetabil şi enervant. 

“La discotecă nu poţi face decât nişte ore suplimentare de educaţie fizică”, a spus marele actor Claudiu Bleonţ sâmbătă la Izbiceni, “dar voi alegeţi să vă pregătiţi pentru viaţă, de fiecare dată când repetaţi, când vă transpuneţi, când vă căutaţi şi confecţionaţi decorurile şi recuzita”. Ei sunt, poate, cei mai câştigaţi dintre adolescenţi, iar viaţa le va fi recunoscătoare mai târziu. 

La Izbiceni, a fost pentru ultima oară când aceşti adolescenţi minunaţi au reprezentat oficial Școala Gimnazială Coteana, fiind pentru un an şi jumătate cei mai buni promotori ai unei localităţi rurale în care nu se mai întâmplă demult nimic. Vă mulţumesc, dragii mei, pentru dăruirea de care daţi dovadă pe scenă, pentru implicarea voastră, pentru că sunteţi cei mai buni doar prin talentul vostru prelucrat doar de noi înşine şi pentru că, fără voi, eu nu aş mai fi acelaşi.

Poveste fără sfârşit

Mamă, tată şi copil, o familie minunată, o imagine de poveste. Cine nu îşi doreşte o familie, un cămin, o viaţă normală? Această viaţă este, însă, surprinzătoare şi te pedepseşte de fiecare dată când este înşelată. Niciodată nu sunt de ajuns şase, zece, douăzeci de ani petrecuţi alături de persoana pe care o iubeşti cel mai mult... Niciodată nu este timp pentru a satisface toate dorinţele unui copil dornic să se joace în pemanenţă... Mda, uităm deseori să ne jucăm, să ne prostim, să mai iubim. Atunci când uitarea intervine, atunci când magia iubirii dispare, viaţa te pedepseşte! Atunci când te simţi părăsit, îndepărtat, singur în sufletul şi în mintea ta, nu îţi mai rămâne altceva de făcut decât să laşi în urma ta multă tristeţe, şi să sădeşti  în inimă regretul că nu ai mai rezistat. O altă viaţă urmează să începi, o altă iubire cunoşti, dar nu la fel ca prima. Poate nu îi vei strânge mânuţa atunci când se va naşte, nu o vei îmbrăţişa niciodată, pentru că nu este a ta... Îmbrăţişarea este tot ce îţi va lipsi, iar povestea aceasta nu se va sfârşi aici! Ea va deveni o frumoasă adolescentă, poate educată şi fără complexe, dar neînţeleasă şi aflată într-o permanentă căutare a răspunsurilor la întrebările care nu-i dau pace: "Oare este adevărat?", "Oare nu mă mai iubeşte?", "Oare eu sunt vinovată?", "Cu ce am greşit?"...

-          Cât de mult şi frumos ai crescut!

-          Mda, am crescut...

-          De ce plângi?

-          Plâng? Poate chiar plâng. Ştii...în ultimul timp toată lumea mi-a spus că am crescut, dar nu vreau să cresc...când eşti copil totul este mai uşor. Nu ştii ce e supărarea, tristeţea, nu ştii ce sunt problemele...sau, mă rog, n-ar trebui să ştii. Să fii copil e un vis, un vis care doboară realitatea şi nu vreau să pierd asta, nu vreau să cresc pentru că ştiu că dacă voi creşte durerea îmi va intra în vene aşa cum fumul intră în plămânii fumătorului. DE CEEE? DE CEEE?

Şi-ar fi dorit să fie totul la fel, să fie ca înainte, să nu existe durere, tristeţe, dar nu... Viaţa nu ne iartă, însă viitorul pe care ni-l oferă este exact şansa de care trebuie să ne agăţăm, oportunitatea unui nou început în care, de ce nu, totul poate fi la fel, din nou.

Nu mai plânge, scumpa mea, eu sunt aici şi aici voi rămâne pentru totdeauna! 

Cafeaua de septembrie

A patra zi de toamnă, sumbră, tăcută şi ploioasă, puţină gelozie bacoviană... Sunt, totuşi, momente care te surprind dincolo de orice posibilă tristeţe şi îţi transformă norii plângăcioşi în zâmbete interioare care te obligă să ţipi măcar în tăcere: "Doamne, cât de bine este!"

Nimic impresionant, nimic ieşit din comun, doar lucruri simple şi mărunte, dar care te fac să înţelegi că niciodată nu este prea târziu pentru...orice. Surpriza verii la începutul unui septembrie veritabil şi mă gândesc că timpul trece atât de repede încât am îmbătrânit deja cu un an, tu la fel, ea şi noi de asemenea. Şi ce dacă! Nu-i bai! Rămânem la fel, nu-i aşa? Şi continuăm ceea ce am început, indiferent de vreme, poate şi de distanţă pentru că mâine poate fi prea târziu, mâine poate fi chiar acum...ia uite secunda blestemată cum trece la fiecare a doua mea tastare! Dă-o încolo!

VINE TOAMNA

Vine toamna, în curând

Să mă găsească plângând

N-aş vrea...să fiu iar flămând

După dragostea ce-a fost,

După vorbe fără rost.

Vine toamna, e târziu

Şi n-aş vrea tânjind să fiu

După sărutarea ta,

După îmbrăţişarea mea,

După buzele ca mierea,

Dup-aroma de cafea,

După chipul tău frumos,

După sânii ce miros

Ca şi laptele cel gros

Înfierbântat, cafeniu.

Vine toamna, e pustiu...

Doamne, al tău veşnic vreau să fiu!

Vorbe goale

Ai spus că da și a fost nu,
Ai zis că e și nu mai fu,
Ai spus cafea și n-am băut,
Ai zis că vrei și nu ai vrut!

Ai spus că vii și n-ai venit,
Ai zis că văd și n-am pățit,
Ai spus că mâine și a fost ieri,
Ai zis tu multe...poți doar să speri!

Am spus o vorbă și ai tăcut,
Am zis c-aștept, dar n-ai crezut,
Am spus că te și te-ai speriat,
Am zis că vreau, n-ai ascultat!

Am vrut din nou, tu m-ai lăsat,
Am zis că-s sigur, te-ai fofilat,
Am așteptat, nu ți-a păsat,
Am vrut să fim, dar n-ai aflat!

Ai spus că pleci, dar ai mai stat!
Ai zis ceva? Mi s-a părut!
Ai spus o "glumă"... Te-ai prefăcut!
Ai spus că... M-ai înșelat!

Ce să mai spun? Am încetat!
Ce să mai zic? Am terminat!
Ce să mai vreau? Am renunțat!
Ce să mai fac? M-am lepădat!

Vrei să mai spui? Pot să te-ascult...
Vrei să mai zici? Încă mai poți...
Vrei să mai vrei? Încearcă acum!
Vrei să mai faci? Fă-o, nu e târziu!

Posted via Blogaway by myself

Ochii mei...te aştept

 SIMŢIRE

Ochii tăi mă fac să râd

Ochii tăi mă fac să plâng

Ochi căprui ce îmi fac bine

Mă gândesc mereu la tine.

Un surâs duios de-al tău

E de-ajuns pe chipul meu

Pentru a uita de toate

Neajunsuri blestemate.

Restul vine de la sine:

De la mine pân' la tine,

De la tine pân' la mine…

E plăcut când te simţi bine!

T.E. A.Ş.T.E.P.T.

Te caut în tot ceea ce fac,

E aproape imposibil…

Aşteptarea mă omoară

Şi-aş dori tare de tot

Toate să înceapă iară.

E aproape imposibil, dar…

Pentru că nu-i în zadar,

Te găsesc, e tot ce pot.