A patra zi de toamnă, sumbră, tăcută şi ploioasă, puţină gelozie bacoviană... Sunt, totuşi, momente care te surprind dincolo de orice posibilă tristeţe şi îţi transformă norii plângăcioşi în zâmbete interioare care te obligă să ţipi măcar în tăcere: "Doamne, cât de bine este!"
Nimic impresionant, nimic ieşit din comun, doar lucruri simple şi mărunte, dar care te fac să înţelegi că niciodată nu este prea târziu pentru...orice. Surpriza verii la începutul unui septembrie veritabil şi mă gândesc că timpul trece atât de repede încât am îmbătrânit deja cu un an, tu la fel, ea şi noi de asemenea. Şi ce dacă! Nu-i bai! Rămânem la fel, nu-i aşa? Şi continuăm ceea ce am început, indiferent de vreme, poate şi de distanţă pentru că mâine poate fi prea târziu, mâine poate fi chiar acum...ia uite secunda blestemată cum trece la fiecare a doua mea tastare! Dă-o încolo!
VINE TOAMNA
Vine toamna, în curând
Să mă găsească plângând
N-aş vrea...să fiu iar flămând
După dragostea ce-a fost,
După vorbe fără rost.
Vine toamna, e târziu
Şi n-aş vrea tânjind să fiu
După sărutarea ta,
După îmbrăţişarea mea,
După buzele ca mierea,
Dup-aroma de cafea,
După chipul tău frumos,
După sânii ce miros
Ca şi laptele cel gros
Înfierbântat, cafeniu.
Vine toamna, e pustiu...
Doamne, al tău veşnic vreau să fiu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu