Poveste fără sfârşit

Mamă, tată şi copil, o familie minunată, o imagine de poveste. Cine nu îşi doreşte o familie, un cămin, o viaţă normală? Această viaţă este, însă, surprinzătoare şi te pedepseşte de fiecare dată când este înşelată. Niciodată nu sunt de ajuns şase, zece, douăzeci de ani petrecuţi alături de persoana pe care o iubeşti cel mai mult... Niciodată nu este timp pentru a satisface toate dorinţele unui copil dornic să se joace în pemanenţă... Mda, uităm deseori să ne jucăm, să ne prostim, să mai iubim. Atunci când uitarea intervine, atunci când magia iubirii dispare, viaţa te pedepseşte! Atunci când te simţi părăsit, îndepărtat, singur în sufletul şi în mintea ta, nu îţi mai rămâne altceva de făcut decât să laşi în urma ta multă tristeţe, şi să sădeşti  în inimă regretul că nu ai mai rezistat. O altă viaţă urmează să începi, o altă iubire cunoşti, dar nu la fel ca prima. Poate nu îi vei strânge mânuţa atunci când se va naşte, nu o vei îmbrăţişa niciodată, pentru că nu este a ta... Îmbrăţişarea este tot ce îţi va lipsi, iar povestea aceasta nu se va sfârşi aici! Ea va deveni o frumoasă adolescentă, poate educată şi fără complexe, dar neînţeleasă şi aflată într-o permanentă căutare a răspunsurilor la întrebările care nu-i dau pace: "Oare este adevărat?", "Oare nu mă mai iubeşte?", "Oare eu sunt vinovată?", "Cu ce am greşit?"...

-          Cât de mult şi frumos ai crescut!

-          Mda, am crescut...

-          De ce plângi?

-          Plâng? Poate chiar plâng. Ştii...în ultimul timp toată lumea mi-a spus că am crescut, dar nu vreau să cresc...când eşti copil totul este mai uşor. Nu ştii ce e supărarea, tristeţea, nu ştii ce sunt problemele...sau, mă rog, n-ar trebui să ştii. Să fii copil e un vis, un vis care doboară realitatea şi nu vreau să pierd asta, nu vreau să cresc pentru că ştiu că dacă voi creşte durerea îmi va intra în vene aşa cum fumul intră în plămânii fumătorului. DE CEEE? DE CEEE?

Şi-ar fi dorit să fie totul la fel, să fie ca înainte, să nu existe durere, tristeţe, dar nu... Viaţa nu ne iartă, însă viitorul pe care ni-l oferă este exact şansa de care trebuie să ne agăţăm, oportunitatea unui nou început în care, de ce nu, totul poate fi la fel, din nou.

Nu mai plânge, scumpa mea, eu sunt aici şi aici voi rămâne pentru totdeauna! 

Cafeaua de septembrie

A patra zi de toamnă, sumbră, tăcută şi ploioasă, puţină gelozie bacoviană... Sunt, totuşi, momente care te surprind dincolo de orice posibilă tristeţe şi îţi transformă norii plângăcioşi în zâmbete interioare care te obligă să ţipi măcar în tăcere: "Doamne, cât de bine este!"

Nimic impresionant, nimic ieşit din comun, doar lucruri simple şi mărunte, dar care te fac să înţelegi că niciodată nu este prea târziu pentru...orice. Surpriza verii la începutul unui septembrie veritabil şi mă gândesc că timpul trece atât de repede încât am îmbătrânit deja cu un an, tu la fel, ea şi noi de asemenea. Şi ce dacă! Nu-i bai! Rămânem la fel, nu-i aşa? Şi continuăm ceea ce am început, indiferent de vreme, poate şi de distanţă pentru că mâine poate fi prea târziu, mâine poate fi chiar acum...ia uite secunda blestemată cum trece la fiecare a doua mea tastare! Dă-o încolo!

VINE TOAMNA

Vine toamna, în curând

Să mă găsească plângând

N-aş vrea...să fiu iar flămând

După dragostea ce-a fost,

După vorbe fără rost.

Vine toamna, e târziu

Şi n-aş vrea tânjind să fiu

După sărutarea ta,

După îmbrăţişarea mea,

După buzele ca mierea,

Dup-aroma de cafea,

După chipul tău frumos,

După sânii ce miros

Ca şi laptele cel gros

Înfierbântat, cafeniu.

Vine toamna, e pustiu...

Doamne, al tău veşnic vreau să fiu!

Vorbe goale

Ai spus că da și a fost nu,
Ai zis că e și nu mai fu,
Ai spus cafea și n-am băut,
Ai zis că vrei și nu ai vrut!

Ai spus că vii și n-ai venit,
Ai zis că văd și n-am pățit,
Ai spus că mâine și a fost ieri,
Ai zis tu multe...poți doar să speri!

Am spus o vorbă și ai tăcut,
Am zis c-aștept, dar n-ai crezut,
Am spus că te și te-ai speriat,
Am zis că vreau, n-ai ascultat!

Am vrut din nou, tu m-ai lăsat,
Am zis că-s sigur, te-ai fofilat,
Am așteptat, nu ți-a păsat,
Am vrut să fim, dar n-ai aflat!

Ai spus că pleci, dar ai mai stat!
Ai zis ceva? Mi s-a părut!
Ai spus o "glumă"... Te-ai prefăcut!
Ai spus că... M-ai înșelat!

Ce să mai spun? Am încetat!
Ce să mai zic? Am terminat!
Ce să mai vreau? Am renunțat!
Ce să mai fac? M-am lepădat!

Vrei să mai spui? Pot să te-ascult...
Vrei să mai zici? Încă mai poți...
Vrei să mai vrei? Încearcă acum!
Vrei să mai faci? Fă-o, nu e târziu!

Posted via Blogaway by myself

Ochii mei...te aştept

 SIMŢIRE

Ochii tăi mă fac să râd

Ochii tăi mă fac să plâng

Ochi căprui ce îmi fac bine

Mă gândesc mereu la tine.

Un surâs duios de-al tău

E de-ajuns pe chipul meu

Pentru a uita de toate

Neajunsuri blestemate.

Restul vine de la sine:

De la mine pân' la tine,

De la tine pân' la mine…

E plăcut când te simţi bine!

T.E. A.Ş.T.E.P.T.

Te caut în tot ceea ce fac,

E aproape imposibil…

Aşteptarea mă omoară

Şi-aş dori tare de tot

Toate să înceapă iară.

E aproape imposibil, dar…

Pentru că nu-i în zadar,

Te găsesc, e tot ce pot.

În așteptarea îmbrățișării vieții mele

Îți mai amintești acea zi de vară târzie, septembrie 4? Trebuie! Nici măcar nu m-ai privit, însă eu te-am plăcut din prima clipă. Erai cu spatele la mine și erai frumoasă. Părul tău lung, buclat, aluneca pe corpul tău voluptuos și am știut că trebuie să te am. Nu te-ai uitat la mine...normal, doreai să te cuceresc, probabil. Hm, pentru prima oară în viața mea eram nevoit să câștig bunăvoința unei femei de a se îndrăgosti de mine! Vocea ta îmi răsună și acum în minte, povesteai, erai sexy așa. Am ieșit la un suc cu colegii și apoi totul a fost atât de ușor, atât de frumos. Nopțile se metamorfozaseră în dimineți, iar corpurile noastre nu se mai săturau... Erau sleite de atâta pasiune, de atâta dezmierdare, mă răsfățai. Îți mai aduci aminte? Nimeni, până atunci, nu mă iubise așa cum o făceai tu, eram copleșit și nu mai zăream nimic în afară de mângâierile tale și săruturile parfumate. Mă trezeam cu tine, erai lângă mine și totul părea așa de simplu încât viața mea de până atunci era o glumă bună de ascuns. Noiembrie ne-a găsit la tine, în patul tău și începusem să cred că voi îmbătrâni lângă tine. Ce vis frumos era familia pe care mi-am dorit-o mereu! Câteva luni au fost suficiente pentru a ne jura unul celuilalt iubire veșnică. Acum însuși Dumnezeu era martor la iubirea noastră.
Se spune că după doi, trei ani plini de pasiune, flacăra iubirii începe ușor, ușor să se stingă și e nevoie de unul dintre noi pentru a o reaprinde. De ce trebuie să se întâmple așa? De ce nu rămâne totul ca la început? Oare am greşit atunci când m-am îndrăgostit? Oare viața a fost înșelată și atunci ea ne pedepsește numaidecât? Sau inima nu mai face față arderilor intense și spune "stop joc"? Nu am fost suficient de pasional? Nu am fost suficient de sincer?
Ceea ce era firesc să se întâmple s-a întâmplat, iar dragostea noastră a zămislit un înger cu chip de om, un înger pe care mi l-am dorit mai mult decât orice. Datele problemei erau însă deja altele... Nopțile metamorfozate în dimineți dispăruseră. Nici măcar minute de amor nu mai reușeam să furăm din orizontul vieții în doi. Tu nu mai erai în stare, tot tu erai veşnic epuizată, eu nu mai reușeam să fiu convingător, noi nu mai eram, iar Cupidon intrase în concediu prelungit. Cine să mă ajute să te recâștig? Familia la care renunțasem pentru dorința supremă de a avea propria mea familie? Prietenii care nu mă mai găseau nici pe Facebook? Cunoștințele cărora le întorceam spatele pe stradă pentru că trebuia să ajung mereu la tine? Ai tăi care și-așa făceau parte zilnic din viața noastră fără de care nu reușeam să ne facem propriul nostru plan de vacanță? Divinitatea? Eram singur și neînțeles în acele momente de luptă interioară, singur dar îndrăgostit mereu de tine și de îngerul din viața noastră.






Nu voi permite niciodată regretelor să pună stăpânire pe mintea și sufletul meu, nu vreau decât să rămâi pentru totdeauna mama iubitei mele, a micuţei gărgăriţe inocente care acum nu mă mai dorește în viața sa. Cum de am lăsat ca această fatalitate să se întâmple? Cum de n-am fost în stare să rezist până la capăt? Știu, devenisem prizonierul vieții altora, iar pofta mea de viață, cea care mi-a îndrumat pașii către tine, mă părăsise. Îți mai aduci aminte? Mă refuzai mereu, iar eu mă agățam cu toată ființa de ea, inocenta copilă de lângă care nu doream să plec.
A fost mult, a fost puțin sau ce a fost? Toată viața mea am alergat după o îmbrățișare sinceră și tânjesc în continuare. Sunt foarte sigur atunci când spun că o voi aștepta mereu cu sau fără voia cuiva.
E din nou toamnă. Începutul s-a transformat în sfârșit. Noi am devenit doi străini deși nu mi-am dorit acest lucru. Tu ai lângă tine un înger. Eu sunt înconjurat de adevărați prieteni. Mă simt atât de binecuvântat pentru faptul că oamenii nu m-au părăsit. Mă simt atât de bine pentru faptul că pot să mă bucur de lucrurile mărunte, cele care îți fac viața mai ușoară, lingurițe de miere în cafeaua dimineților mele.



Totul este trecător...însă eu voi aştepta mereu îmbrăţişarea vieţii mele!

Incredibila lume în care trăim

Incredibila lume în care trăim este, în profunzimea sa, departe de cea pe care o ştim. Ne trăim viaţa înconjuraţi de nevăzut, de organisme şi vieţuitoare nedescoperite încă, invizibile ochiului nostru, poate aflate chiar pe ori în corpul nostru. Planeta se află într-o permanentă mişcare, trăieşte şi respiră ca un adevărat organism singular exact la fel cum facem şi noi, însă la o scară infinit mai mică. Toate acestea pot fi explorate mai clar prin ochiul unui fotograf-cameraman atât de profesionist încât să te lase cu gura căscată. Câţi dintre noi ne-am gândit că atunci când ne mănâncă pielea, în sensul cel mai propriu, de fapt suntem gâdilaţi de o vietate neştiută şi nedescoperită, poate microscopică de-a dreptul şi care din când în când mai are şi tupeul să iasă la suprafaţa epidermei pentru a lua o gură de aer ?

Cel căruia îi datorez minunatele fotografii din acest articol este Louis Schwartzberg, cunoscut şi ca Louie Schwartzberg, un regizor şi producător american în vârstă de 64 de ani, un adevărat pionier în domeniul filmării lente (time-lapse). El este, de altfel, ţineţi-vă bine, singurul operator de imagine din lume care filmează astfel 24 de ore din 24, 7 zile din 7 de mai bine de trei decenii. Asta înseamnă că este un meseriaş în domeniu şi un îndrăgostit de ceea ce face. El este un notoriu colaborator al studiourilor National Geographic şi Discovery Channel, având în CV-ul său o filmografie întinsă pe durata a 38 de ani (1977-2014). Evident că atunci când ai o astfel de activitate prodigioasă vin şi recunoaşterile meritelor pe tărâmul filmului documentar, din 1989 până în 2013 neexistând practic doi ani parcurşi fără să nu fie recompensat cu un premiu în domeniu. Amintesc doar premiul Emmy (1992) obţinut pentru documentarul "Oceans of air" realizat în colaborare cu Discovery Channel şi AwareGuide Editor's Choice for Top Transformational Film of year obţinut pentru documentarul "Wings of life". Recunosc că nu am mereu răbdarea necesară vizionării unui documentar până la capăt, mă pierd deseori în preocupările vieţii cotidiene sau prefer să defavorizez filmul documentar în faţa unui film artistic de calitate până la urmă. Suntem atât de limitaţi atunci când vine vorba de gestionarea timpului care ne subjugă viaţa încât pierdem de multe ori adevăratul sens al lumii înconjurătoare în care trăim, cel care ne face să respirăm, să mâncăm, să iubim. 

Suntem creaţia acestei lumi sau noi înşine o construim pe  zi ce trece? De unde venim, totuşi, şi unde mergem? Suntem stăpâni pe propria viaţă sau ne scapă printre degete ca într-un deja-vu plictisitor care ne ţine prizonieri în loc exact ca într-o buclă a timpului? These are the questions care ar trebui să nu lipsească din interogatoriul nostru zilnic adresat eului atât de încercat.

Cu toate acestea mi-am făcut răgaz pentru a urmări cu atenţie ce are de spus aceată somitate, prin intermediul site-ului TED.com pe care vi-l recomand cu cea mai mare căldură şi la care sunt abonat. Găsiţi aici tot felul de studii de specialitate, adevărate potenţiale răspunsuri la multe dintre întrebările la care fac referire.

Dincolo de serviciul la care alergăm în fiecare zi ca nişte roboţi metodic programaţi, de sentimentele de dragoste pe care le nutrim pentru persoana iubită şi de simţul estetic care ar trebui să zacă în fiecare locuitor al acestei planete atunci când s-ar cuveni să se privească dimineaţa în oglindă şi seara înainte de culcare, cred că am putea să ne mai îmbogăţim cunoştinţele despre Pământul pe care păşim în tot acest timp. Acest Pământ, iubita noastră Terra musteşte de secrete care, probabil, nu vor fi descoperite niciodată. Această planetă ne-a dăruit bucuria vieţii şi speranţa zilei de mâine. Din păcate, o rănim cu o încăpăţânare greu de înţeles şi o batjocorim fără sens. Suntem, în aceste momente, nişte infractori demni de a fi pedepsiţi pentru faptele noastre aşa cum netrebnicul care înjoseşte o femeie frumoasă (considerând că toate femeile sunt frumoase) merită să zacă în cea mai întunecată închisoare construită special undeva departe în galaxie.

Haideţi să păstrăm Pământul şi pentru generaţiile care vor urma şi să îl călcăm mai cu blândeţe! În spinarea lui trăim cu toţii!