NU, MULȚUMESC! NU VREAU DIRECTOR

Directorul de școală, gimnazială, cu atât mai mult liceu...

Este persoana de care depinde bunăstarea și confortul tuturor celor care intră pe poarta școlii și ies de acolo: elevi, părinți, profesori, personal auxiliar (personal de îngrijire, administratori, informaticieni, laboranți, secretari etc). Este cea de zâmbetul căreia se leagă bucuria sau tristețea profesorului care urmează să intre la clasă, în fața elevilor pe care trebuie (e musai!) să îi binedispună și să îi educe sănătos, dincolo de starea cu care ambii vin de acasă și pe care trebuie să o dea răului de gard, să o lase în fața porții și să se chinuie să pară că totul va fi bine.

Directorul de școală este acel om care trebuie să te asculte și când nu are chef să facă asta pentru că dacă tu ești nervos, el poate fi într-o zi mai proastă. El trebuie să aibă ușa biroului deschisă pentru tine chiar dacă tu nu meriți asta sau chiar dacă ce ai tu de spus mai poate aștepta. Tot directorul este acel conducător de școală care trebuie să ducă instituția de învățământ la un alt nivel, mai ales dacă atunci când el a preluat funcția nu exista acel nivel. Trebuie să scoată ce-i mai bun din profesorii pe care îi are la dispoziție pentru ca elevii școlii să își îmbunătățească rezultatele anterioare și să mulțumească toată cancelaria atunci când unele proceduri nu funcționează. Iar asta nu e nici măcar jumătate din tot pentru că directorul trebuie să găsească și acele modalități prin care să recompenseze pe cei care se străduiesc să facă lucrurile bine chiar dacă aluatul nu este de calitate și să amendeze pe ceilalți, știm noi care... Cei pe care sistemul îi trimite să educe fără să știe cum se educă sau fără să fie făcuți pentru a educa. Mai sunt cei care pierd vremea între pauzele din orar crezând că astfel elevii pot învăța făcând singuri rezumate. Da, avem salariul mic raportat la situația socio-economică actuală și la domeniul în care prestăm, dar profesorul trebuie să fie un etalon după care toți ceilalți să se orienteze în viață, iar directorul trebuie să îi pună în vedere acest lucru celui care pierde vremea între pauze, să îl sancționeze.

Un director de școală trebuie să fie atât de abil și de pregătit profesional încât nimeni și nimic să nu-l determine a ceda în fața oricărei încălcări regulamentare sau ale bunului simț. A nu se înțelege de aici că directorul trebuie să fie dictatorul, dar o școală nu va avea niciodată rezultate cu un conducător absent atât fizic cât și participativ. Printr-o frumoasă paralelă, directorul trebuie să se și bucure alături de colegii săi și de celelalte persoane din școală de fiecare dată când are ocazia, când ne sărbătorim, când suntem festivi sau când, pur și simplu, avem nevoie de o infuzie de fericire. Iar dacă nu există ocazia, directorul trebuie să o inventeze.

În activitatea mea profesională cu care mă mândresc, chiar dacă nu este neapărat de pus în ramă, am lucrat efectiv cu cel puțin 13 directori. Am ajuns cu brio să depășesc pragul de două decenii în postura de cadru didactic umblat prin școli gimnaziale și liceale, atât în oraș cât și în mediul rural. Am muncit efectiv și am învățat pentru a-mi găsi locul, iar pentru asta a trebuit să schimb multe unități școlare. Prin urmare, mă consider foarte câștigat pentru că am experimentat atât de multe relații cu conducerile unităților școlare prin care am predat. Sunt foarte recunoscător tuturor directorilor care și-au făcut timp pentru a mă asculta atunci când eu am avut chef. Le mulțumesc acelorași directori pentru că m-au sprijinit mereu în efortul depus la clasă pentru îmbunătățirea rezultatelor elevilor și pentru că s-au străduit să mențină în picioare principiile sănătoase, adăugând prin felul lor de a fi ceva în plus față de ceea ce eu deja știam de la cel mai bun cadru didactic mentor din viața mea - tatăl meu. Pentru cine nu știe, e bine de spus că nu este deloc ușor să faci asta. Nu voi uita niciodată colaborarea lor, felul în care am învățat de la acești directori cum să fiu eu mai bun în dreptul meu și nu numai. Sunt convins că, dincolo de timpul care ne-a îndepărtat și ne-a rupt legăturile, ne putem regăsi oricând unii cu alții și putem relua mereu discuții și colaborări care odinioară erau prezente în viețile noastre.

Acum vine partea grea a acestor rânduri, acel moment în care directorul trebuie schimbat. Cam mult "trebuie", nu-i așa? Este momentul în care un profesor ca mine își dorește ca schimbarea oricărui director care trebuie să facă cele de mai sus este total inoportună. Nu aș schimba niciunul dintre directorii care fac toate treburile bune amintite anterior. Niciodată! I-aș ține pe scaunul de conducere a școlii și aș face asta prin puterea colectivelor pe care acești directori le păstoresc. De fiecare dată când un nou guvern apare sub soare intervine și ideea schimbării directorului care face treaba bună cu unul impus despre care nu știm ce poate și nici nu cunoaștem dacă se pricepe. De ce nu putem să fim și noi profesioniști măcar o dată în 30 de ani și să păstrăm ce e bun prin votul majorității? Cine pierde dacă nu se întâmplă asta?

Cum spuneam, am avut de-a face în cel mai plăcut sens cu foarte mulți directori, și am văzut cum ei s-au străduit nu numai să păstreze ce era bun în școală, dar au depus eforturi solicitante pentru ca școala să performeze cumva, să fie mai vizibilă, mai atractivă. Puteți spune că tot acest text este o pledoarie despre directorii cu care am lucrat... Nu mă deranjează pentru că le datorez măcar un text. În fapt, este o expunere a ideii de a păstra oamenii buni, profesioniști și dedicați în funcțiile pe care sunt deja în ciuda existenței unor concursuri cu iz ciudat. Și chiar dacă admit că întotdeauna poate apărea o persoană mai pregătită decât anterioara, ca să fiu corect până la capăt, tot ar dura timp prețios până când acea persoană poate realiza niște conexiuni vitale pentru școala pe care o va conduce.

Se apropie cu pași repezi un nou concurs pentru ocuparea funcțiilor de director din școlile românești. Personal, știu ce trebuie să facă un director pentru școala lui și cunosc deja sacrificiile pe care trebuie să le accepte pentru a face, timpul liber pe care va trebui să nu-l mai aibă din momentul în care ajunge acolo. Cunosc demult compromisurile pe care trebuie să le accepte pentru ca toată lumea din jurul lui să fie satisfăcută. Aș putea și eu să fiu director cândva, de ce nu? Pentru confortul celorlalți, mă gândesc serios că nu ar fi indicat să fac asta. Pentru confortul meu, ei bine, pentru asta aș putea să nu fiu deloc director. Consider că sunt unul dintre cei mai sinceri colaboratori pe care directorii mei i-a avut vreodată și tocmai de aceea spun că în acest moment nu îmi doresc deloc să fac ceea ce ei încă mai fac, adică să conduc o școală. Este prea mult "trebuie" în discuție, la care eu nu sunt dispus. Nu, mulțumesc! Mai mult, vreau ca matematica pe care o predau să o ofer mereu elevilor și vreau să le fiu dirigintele de care au nevoie. Și mai mult, le mulțumesc din nou pentru tot ceea ce fac fiind directori de școală, gimnazială sau liceu!

SĂ NU MĂ CĂUTAȚI!

București, linia autobuzului 103. Oficial nu prezintă interes pentru bugetul local și pentru felul în care se respectă legile și normele, inclusiv cele de natură sanitară actuale, din moment ce nimeni nu verifică nimic. Sunt mai bine de 3 ani de când folosesc acest mijloc de transport, nu zilnic, dar în special vara, perioadă în care urc în el de câteva ori săptămânal. O singură dată în acești 3 ani s-a întâmplat să văd controlori verificând legitimațiile de călătorie. Atât. Vinerea trecută au urcat o dată cu mine 10 călători dintre care doar 4 au validat călătoria. E simplu de stabilit asta după bipăitul făcut de aparatele care scanează cardul de călătorie. La următoarea oprire au mai urcat circa 12 călători dintre care, hai să zicem, doar 3 au avut bunul simț să valideze. Apoi a venit finalul călătoriei, capătul de linie. Faceți un calcul, 7 pasageri din 22 au călătorit regulamentar, adică vreo 33% bani corecți la buget. De restul de 67% ne plângem că n-avem ce ne trebuie. Ce facem cu cei care merg clandestin fără să îi atingă nimeni? Pe lângă faptul că românul călător nu are nicio teamă de controale, el nici nu respectă regula purtării măștii în interiorul mijlocului de transport. La o simplă aruncare de privire, călătorii fără mască reprezentau un sfert din total. V-ați prins, e vorba de cei care nu știu ce înseamnă să plătești o călătorie. Nimeni nu zice nimic, nicio autoritate nu mișcă nimic cu adevărat, îți este și teamă ca simplu cetățean corect ce te afli să ridici problema și tonul în autobuz pentru că riști să ieși șifonat. Tot tu. Unde este siguranța cetățeanului? De ce sunt eu discriminat în favoarea celor care ocolesc legile? Nu vreți să știți ce se întâmplă dacă un individ cu o față dubioasă este prins fără bilet. Totodată, ați înțeles deja că un bun cetățean prins o dată înainte de a își valida călătoria ajunge să plătească amenda pe loc. Nu este cazul individului dubios, el - tot el - face gât și scapă, asta dacă niște controlori au curaj să se ia de el.

Nu am terminat. După ce am finalizat cursa cu 103, am urcat în 104 pentru încă 3 stații. Cam aceeași poveste, ba mai rău, din aproape 25 de călători, doar 5 au validat, adică 25%, un sfert. Mai este cazul să vă spun că aceiași lipsiți de orice te îmbrâncesc pentru a ajunge primii la un loc pe scaun? Cu sau fără mască. Am ajuns, noi cei care folosim regulamentar transportul în comun, ăla care este, vechi și murdar, să fim priviți ciudat doar pentru că atingem cardul de validator? Pe bune? "Ia uite-l și pe fraierul ăsta"...

Asta este România educată? Aceasta este țara de care erau mândri cei care au fost înainte? 

Acum câteva zile am avut nevoie și de tramvaiul 36. Nu vreți să știți. Calculul e mai rău decât anterioarele.

În concluzie, de fiecare dată în care aud vorbindu-se despre transportul bucureștean, despre proiectele ce-l vizează, modernizarea parcului auto, condițiile în care bucureștenii călătoresc, așa mă apucă o senzație de silă la adresa tuturor...! Pot fi cetățenii care trec pe lângă tine și te salută, dar râd de tine pentru că tu plătești cursa cu autobuzul, iar ei călătoresc gratis, nestingheriți... Pot fi autoritățile care îți promit că vor avea grijă de tine după ce ajung la conducere, că viața ta se va îmbunătăți.

Ei bine, (și) din cauza acestor mizerii pe care le guvernați, să nu mă căutați când aveți nevoie de mine. Să nu vă mai aud pe la știri că cetățenii distrug și murdăresc pentru că nu faceți nimic ca să îi opriți! Să nu vă mai prind lăudându-vă că modernizați până nu curățați pentru că astfel o faceți doar pentru câștigul vostru personal în dreptul imaginii și în buzunare! 

CRONICA PRIMEI ETAPE EURO 2020 (VIKINGII CARE REZISTĂ, TIK TOK ȘI GOLUL CEL MAI SCHICHK)

 A început și Euro. Nu ăla care ne mănâncă leii pentru că suntem noi impotenți, ăla de fotbal care și acum este ciudat pentru unii numindu-se 2020 deși se joacă în 2021. Suntem parte a organizării, gazonul gestionat de UEFA a făcut față inundării, ba chiar s-a prezentat mai bine decât cel de la Sevilla, iar austriecii și macedonenii sunt în extaz (cunoscut deja), cu ochii după femeile românce și berea ieftină (pentru ei). Aștept cu nerăbdare să mă înfrupt cu gunoaie, gropi și bănci rupte din pozele turiștilor ca să am parte și de ceva acțiune. Am mai reținut de la acest început de campionat european de fotbal de ce fotbalul românesc o duce atât de bine: pe scaunele alea bune de la oficială zăceau comod Orban și ai lui alături de opoziția cu care își dă la gioale în fața noastră. O imagine revoltătoare pentru mine având în vedere că Hagi era la tribuna a doua, cuminte și umil. UEFA, te-am făcut și de data asta.

Meciul de deschidere mi-a arătat o Italie mai ofensivă și mai hotărâtă să atace și niște turci cu niște nume pe la echipe mari care au zis că merge ca pe vremuri cu romanii. Adică s-au prezentat ca rahatul ăla turcesc care nu-mi place mie. Cred că este cel mai bun început de campionat de fotbal pentru italieni, care arată foarte bine. Acest campionat european de fotbal arată, în general, bine până acum, cu goluri marcate, frumoase, cu puține faulturi și cu niște organizări de luat aminte. Immobile și Insigne au confirmat și aștept duelul marcatorilor europeni.

Elvețienii au plimbat mingea mai bine decât galezii, aș zice, acesta fiind primul moment în care m-am întrebat "cât de jos suntem dacă noi nu am putut ajunge aici?"

În meciul nordicilor am pornit cu gândul că finlandezii nu pot fi mai buni decât danezii, chiar dacă se trag din același neam de luptători. Dar a venit momentul anului (probabil) în care playmaker-ul danez a căzut secerat pe gazon, fără să fie atacat nici măcar de minge. Dacă mă întrebi pe mine, dincolo de problemele ascunse de sănătate pe care le-ar putea avea, prăbușirea lui Eriksen este consecința eforturilor depuse peste limita suportabilității umane, a ritmului infernal în care ne trăim zilele muncind (mai ales de când cu pandemia) și un urlet de ajutor al corpului uman care ne spune tare că așa nu se mai poate. Apoi finlandezii m-au surprins prin simplitatea eficientă cu care au jucat, obținând victoria cu resurse puține. Nordicii rămân în fotbal niște pietre de gheață (cum altfel?), iar finlandezii nu vor să fie mai prejos decât suedezii care au smuls egalul de la spaniolii campioni chiar la Sevilla. Este de admirat cum ei reușesc mereu să facă figuri frumoase. Și suedezii au rezerve la cluburi, dar titulari la națională, ba chiar au jucători veniți de la echipe chinezești, asta ca să nu se mai întrebe în continuu unii ce au ei și nu avem noi. Ei au mândrie și prestanță, noi doar fițe și amatorism.

Rușii nu mai au nimic de speriat, chiar dacă au făcut figură la mondialul desfășurat la ei acasă (sâc!). S-au mișcat cu belgienii ca și cum și-ar fi digerat vodca îngurgitată zilele trecute. Au fost mediocri într-un meci în care Lukaku și-a început drumul spre titlul de golgheter fără să se chinuie. Ca o ironie a sorții zilelor noastre, după prima rundă, rușii, turcii și cu ungurii sunt singurii care și-au furat-o cu un 3-0 sec de la belgieni, italieni, respectiv portughezi.

Englezii au învins la ei acasă cu 1-0 sec pe croați într-un meci în care nu au arătat ca o viitoare posibilă mare campioană, mai ales că vecinii noștri estici nu și-au turat motoarele, au fost reținuți în a ne arată ce pot. Faza asta cu disputarea meciurilor de la Euro în mai multe țări le oferă posibilitatea unor echipe cu nume să își dispute meciurile pe teren propriu. Avantajul este evident și va trebui să acceptăm situația...

...Și a venit așteptatul meci găzduit de România dintre Austria și Macedonia de Nord, primul meci în care s-a marcat mai mult. N-am avut cum să fiu mândru văzând două echipe învinse de naționala lui Rădoi (aia care este) jucând la Euro în București. N-am fost mândru nici când am văzut politicieni amestecați în chip de VIP așezați în tribune deasupra marelui Hagi. Meciul nu a strălucit decât la primul gol austriac lucrat nemțește, cum nu au strălucit nici cele două echipe. Cu toate acestea, toate echipele care au pornit cu șansa a doua la acest european s-au mișcat mai bine decât o facem noi acum. Organizați, bătăioși, muncitori, ascultători. Noi încă mai căutăm jucători de selecționat, iar cei pe care îi avem nu arată nici măcar ca rezervele lui Hagi, Popescu și ai lui.

Olanda și-a marcat terenul propriu în fața Ucrainei în cel mai antrenant meci de până atunci. Au presat până au dat un gol mai mult decât adversarii, adică au făcut ce se laudă Rădoi că vrea să facă la noi, dar nu îi iese și nici nu-i pasă că nu-i iese. De când sunt mic am avut aceleași 3 preferate la orice campionat interțări: Olanda, Belgia și Portugalia. Asta și pentru că sunt niște țări mici pe hartă, dar care țin piept mereu marilor puteri cu talentele lor descoperite pe bandă rulantă. În afară de belgieni, olandezii și portughezii au presat adversarii până în ultimul minut, înscriind fiecare câte 3 goluri. Ronaldo mă impresionează mereu în goana lui după doborârea recordurilor de goluri marcate fiind preferatul meu în eternul duel de la distanță cu Messi.

Următoarele 3 meciuri nu merită tratate separat decât pentru cel mai frumos gol marcat până acum de către cehi pe terenul scoțienilor (un gol semnat Schichk), de la cea mai mare distanță înregistrată în istoria campionatelor. Scoțienii se laudă doar cu suporterii, la fotbal fiind pâinea de mâncat pentru echipele din grupa ei. Mai merită atenția și victoria slovacilor în fața polonezilor care ne-au arătat un Lewandowski fără echipă, ca un anonim, fără șanse de gol. Nu are de la cine primi pase de gol într-o echipă anostă. Marii campioni spanioli au furnizat primul meci nul, suedezii înghețând scorul, într-o lecție de fotbal defensiv, cu o echipă fără atac. Rădoi, notează! Bine, nici spaniolii nu mai au cu cine ataca, Morata fiind cel mai scump ratangiu. Să dea unii pe tine 180 de milioane și să ratezi în halul ăsta...asta înseamnă că trebuie să stai pe banca de rezerve.

Și a venit încleștarea titanilor, Franța vs Germania, meciul cu cei mai mulți jucători în teren proveniți de la preferata mea - Chelsea. M-aș fi așteptat ca francezii să atace 90 de minute... N-a fost așa pentru că Franța are probabil cel mai bun și cel mai valoros lot din toată Europa astfel încât își permite să joace oricum: defensiv cu Varane de netrecut, ofensiv cu Benzema revenit într-o formă de invidiat și contraatacând cu Mbappe care te face din glezne de nu te vezi. Doar dacă te uiți la rezerve și mai scoți încă o echipă demnă de fazele superioare. Nu știu dacă îi bate cineva la ediția asta, nu am fost niciodată fanul francezilor, dar mă uit cu admirație la Benzema și Kante. Nemții își pierd renumele în fața unei echipe mai bune și devin plictisitori prin insistența lor oarbă de a marca fără atacanții de altădată. În celălalt meci al grupei, Ronaldo nu avea cum să nu învingă maghiarii creduli. Nu ai cum să reziști în fața atacurilor repetate ale unor jucători de top, chiar dacă ești pe teren propriu. În sfârșit, UEFA ne-a făcut dreptate confundãnd Budapesta cu București, nu invers cum fac alții (sâc!). Eu cred că există și o oarecare doză de analfabetism în momentul în care tu scrii București într-un context ce se întâmplă în Ungaria. E clar că nu ai habar că București e capitala României care nu are nicio treabă cu Ungaria (mă rog, Ungaria ar cam avea treabă cu noi...).

În fine, acest Euro 2020 a început mai bine decât restul, arată mai bine decât multe și are echipe care au prezentat deja partituri serioase, au jucat fotbal și au marcat cu cap. Sunt și excepții, dar trec peste ele de dragul fotbalului. Mai rețin doar atât: Tik Tok sponsorizează Euro 2020 și ne mai mirăm de ce fac chinezii ce vor cu noi.

DE LA STUDII SUPERIOARE ÎN GEOMETRIE, ALGEBRĂ ȘI ANALIZĂ MATEMATICĂ LA COVRIGI, PLĂCINTE ȘI CROASANTE

Nu-i ușor să fii licențiat în matematică, să renunți la o pasiune pentru care te-ai pregătit vreo 12 ani, ba chiar să ajungi în nici 2 ani un profesor deja solicitat pentru că mânuiai foarte bine o știință exactă. Apoi să începi de la 0 să înveți rețete de covrigi, merdenele, plăcinte dobrogene, ștrudele, croasante, lipii umplute cu diverse ingrediente sau pateuri cu brânză. Nu e ca și cum cineva ți-ar da rețeta benevol pentru că îi place de fața ta sau pentru că îi dai o sumă frumoasă de bani... Nu există așa ceva în acest domeniu, fiecare își păstrează secretul și nu își dorește să te vadă făcând ceea ce face și el, ba chiar să te și întreacă. Poți s-o numești egoism deși cred că este un tip de concurență nescrisă. Așa că te apuci singur și scormonești internetul (la pasul 1), mai intervievezi o mamă, o bunică sau o mătușă despre cum se frământă aluatul (la pasul 2), iar la final te apuci și coci tu singur. Ajungi din nepriceput într-unul care mulțumește toți clienții de pe bulevard și începi să ții cont de gusturile și nemulțumirile lor, le zâmbești chiar dacă oboseala te răpune, trezit fiind de la 4 dimineața. Practic, realizezi că faci deja ceva bine, o activitate pentru care alții au studii superioare.
Și ca și cum toate astea nu ar fi de ajuns, după ce îți iei puțin avânt muncitoresc și capeți ceva satisfacție personală gândind că timpul tău liber ar putea reprezenta ceva mai mult decât timpul în care reușești să rupi câteva ore de somn, te apucă pandemia aia istorică pe care nu au trăit-o nici măcar străbunicii tăi, aia în care stai cu sufletul la gură ca nu care cumva să închizi frumusețe de afacere de spaima covidului. Ei bine, îți tremură oasele de teama infectării tale și a celor dragi, de grija pentru clienții care nu mai pot cumpăra așa cum o făceau pe timp de pace când nu trebuiau să-și dea masca jos pentru o gură de covrig. Și uite așa începi să-ți faci calculele, să vezi dacă și cât timp poți supraviețui în cazul în care virusul îți închide afacerea, practic începe adevărata depresie. Nu mai contează că ți-a mai căzut părul din cap și înainte de pandemie, tot ce contează este să poți continua.
Alin Meltzer, căci despre această persoană este vorba aici, a trecut peste toate aceste încercări și este în picioare. Totul a început în anii 2000, la 2 ani după ce am absolvit împreună facultatea de matematică, în timpul primei noastre perioade de început a unei prietenii fără de sfârșit. Liceul de provincie la care predam amândoi disciplina în care ne-am specializat și care ne-a ordonat rațiunea a creat în sufletele noastre primele amintiri memorabile și a fost ca o rampă de lansare în profesia noastră. Elevii încă mai puteau fi atinși prin cuvinte înălțătoare, bunul simț încă mai avea căutare, iar noi încă ne mai puteam bucura de satisfacția unei profesii pe care mulți au ajuns să o trateze nedrept. Am avut parte de un colectiv în care ne puteam consuma pauzele mereu cu zâmbetul pe buze, fără stresul enorm al stivelor de hârtii și fără presiunea unor părinți care cred că li se cuvin toate drepturile reglementate fără să aibă niciun simț al responsabilității. YouTube-ul nu avea nicio valoare atunci, Facebook-ul probabil că nu era nici măcar în stadiu de embrion, iar socializarea încă era primordial fizică, fără nebunia prezenței cu orice preț în mediul online. Eram frumoși, naivi, veșnic puși pe caterincă și serioși cât încape atunci când trebuia. Am fi putut deveni cea mai bună pereche profesională născută dintr-o prietenie sinceră.
Alin a fost mereu un spirit întreprinzător, dincolo de excelenta pricepere în tainele matematicii și a predării ei. Nu a stat mult timp pe gânduri și a profitat de ideea lui de a trece granițele continuării unei munci care nu-i oferea toată liniștea de care avea nevoie, ba chiar granițele fizice ale unor țări europene. A plecat în Italia, lăsându-mi o tristețe a despărțirii, dar și o bucurie a convingerii că el va fi bine și acolo și că va reuși. La aproape 5 ani de când a plecat din România, ne-am revăzut chiar în patria pizzei și a modei. Eram în vizită la Milano, la sora mea, moment în care l-am contactat să ne vedem. Îmi era tare dor de prietenul meu, de cel cu care făceam mereu bășcălie de nereușitele noastre. A apărut într-o decapotabilă și am înțeles deja că îi e bine. Abia am apucat să ne îmbrățișăm bărbătește, să ne emoționăm sincer și să ne mai putem oferi ceva timp de liniște până la următoarea revedere. A învățat în Italia să facă de toate, de la grădinărit și pomicultură până la prepararea cafelei așa cum o fac italienii, ajungând să prețuiască banul câștigat prin muncă. A învățat cum se naște o afacere, a pus osul la treabă și a strâns deoparte pentru vremurile în care a fost nevoit să facă el singur tot ce a văzut la profesioniști. Din mers a învățat și cum se îngrijește cel mai bun prieten al omului, câinele fiind unul dintre companionii lui și acum.
Ușor, ușor, gândul reîntoarcerii în România încolțea. În 2015 a început să testeze piața căutând o bună sursă de afacere. Așa a ajuns în lumea aluatului și a cuptoarelor în care se coc covrigi, plăcinte, cornulețe, lipii și cozonaci. Stau și acum să mă gândesc cum a ajuns profesorul de matematică pe care-l admiram în cancelarie și la catedră conducătorul unei afaceri din domeniul patiseriei? Cum a ajuns Pitagora și cu ecuațiile cu derivate parțiale să frământe aluatul bunătăților care stau aburind în vitrină? Se poate, deci, iar asta este dovada faptului că omul poate face cu capul lui tot ceea ce își propune. La Moara cu Noroc îl găsești cel puțin jumătate din zi, de luni până sâmbătă, timp în care mai are timp și de întreținerea celei mai frumoase prietenii pe care am avut-o vreodată. Zâmbește mereu la vânzare sau printre angajați deși oboseala îl poate doborî în orice clipă. Își reîncarcă bateria când își strânge juniorul în brațe după care o ia de la capăt.
Matematic vorbind, este foarte ușor să-ți găsești frecvențele ideilor cu un om ca Alin Meltzer, să-ți faci programul la minut, fără teama că nu ar ajunge la timp, în ciuda vieții ocupate pe care o are, să nu-ți fie teamă că se poate supăra pentru nu știu ce lucru neînsemnat peste care să nu poți trece. Mi-a dovedit-o de atâtea ori în 27 de ani, mai ales atunci când personal am trecut prin momente care m-au îndepărtat de el. Am trăit ani în care timpul acordat de mine prieteniei noastre a fost nul, timp în care nici măcar nu am știut unul de celălalt, dar nu a contat. În prima zi în care l-am sunat, după ani în care nici măcar nu i-am scris, s-a bucurat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A fost ca o continuare a celui mai bun film serial, ca începutul unui nou sezon, fără întrebări stânjenitoare și fără reproșuri. Așa se întâmplă într-o prietenie adevărată și mai mult decât atât. Totul pare mai simplu cu el și totul este mai ușor atunci când el este alături.
Acest articol interviu este despre el, despre Alin Meltzer, românul cu nume de austriac evreu, prietenul care contează și pe care ți-l dorești oricând în viața ta, omul care nu obosește niciodată și care îți provoacă mușchii feței în nenumărate reprize de râs și voie bună.

- Cum a ajuns un licențiat în matematică și un foarte bun profesor să conducă o afacere care produce covrigi, plăcinte și croasante?
- Încă dinainte de a începe să predau matematica am fost întotdeauna atras de lumea afacerilor, așa că a fost foarte ușor să trec de la numere la comerț. În Italia am condus o mică afacere cu cafea (care este o mare pasiune de-a mea) și apoi, înapoi în România, am pus în practică tot ce am învățat acolo, gestionând un alt tip de afacere, pe care am simțit-o ca fiind afacerea momentului - o patiserie. Mai pe scurt, cam asta ar fi mica - marea trecere de la numere la covrigi.

- Cum te-a ajutat matematica în afacerea pe care o conduci?
- Încă dinainte de a începe să predau matematica am fost întotdeauna atras de lumea afacerilor, așa că a fost foarte ușor să trec de la numere la comerț. În Italia am condus o mică afacere cu cafea (care este o mare pasiune de-a mea) și apoi, înapoi în România, am pus în practică tot ce am învățat acolo, gestionând un alt tip de afacere, pe care am simțit-o ca fiind afacerea momentului - o patiserie. Mai pe scurt, cam asta ar fi mica - marea trecere de la numere la covrigi.

- De cât timp te ocupi de această afacere și când ai absolvit facultatea de matematică?
- Am început această mică afacere în 2015. Am devenit licențiat în matematică în 1998.

- După ce ai absolvit facultatea de matematică te vedeai predând elevilor această disciplină sau știai încă de atunci că vei ajunge aici?
- Chiar înainte de a termina universitatea, am știut că am nevoie de un loc de muncă ce necesită mult mai multă mișcare și mai multă libertate financiară. Prin urmare, chiar dacă aș fi continuat să fiu profesor, tot aș fi dat drumul unei mici afaceri.

- Cum sunt clienții tăi? Spune-ne câteva profesii ale oamenilor care cumpără de la tine.
- Clienții sunt de toate felurile. Am ales zona astfel încât să pot fi abordat de toate categoriile de profesii. De la mine cumpără atât cel care curăță strada cât și medicul. Toți sunt tratați în mod egal și sunt răsfățați la fel.

- Cât de greu este să produci un covrig? Ne poți spune cum se face?
- Covrigul, la fel ca și alte produse de consum, pare un lucru banal, ușor de făcut, dar în spatele lui este întotdeauna un proces care necesită pasiune înainte de toate, mulți pași mărunți de urmat cu atenție și timpi care trebuie respectați cu rigurozitate.

- Cât de mult te-a afectat pandemia în derularea afacerii tale?
- Cred că pandemia a făcut deranj în toate tipurile de afaceri. În toți acești ani de activitate (începând din 2007) am învățat (întotdeauna ajutat de o matematică folosită cu cap) că în afaceri trebuie să ai întotdeauna ceva pus deoparte pentru momente dificile, pentru suișurile și coborâșurile pe care le întâlnim permanent în vânzările oricărei afaceri din întreaga lume. Poate că acest lucru, dar și optimismul de care trebuie să dai mereu dovadă atunci când conduci o afacere, m-au ajutat să trec destul de bine peste acest moment dificil.

- Cine te ajută în această afacere?
- Astăzi a devenit practic o afacere de familie. Revenind la numere, am făcut calculele și am ținut cont că gestionarea unei singure afaceri în familie îmi conferă mai multă liniște și siguranță. În afară de 3 angajați care au lucrat cu mine timp de 5-6 ani, eu și cu soția mea facem cea mai mare parte din treabă.

- Ce îți plăcea cel mai mult atunci când erai profesor de matematică? Mai știi cum se calculează măsura unui unghi exterior al unui triunghi?
- Când eram profesor de matematică, îmi plăcea foarte mult să predau ceea ce știam, îmi plăcea să știu că unele dintre cunoștințele mele merg mai departe. În ceea ce privește întrebarea de matematică, cred și sper că nu există un profesor actual sau un fost profesor care să nu știe răspunsul.

- Dacă ar fi să mai dai timpul înapoi ce ai alege să faci: să rămâi profesor de matematică, să faci același lucru ca acum sau să te ocupi de ceva diferit?
- Aș fi profesor, dar acel profesor care în timpul liber poate conduce și o cafenea mică, un mic bar.

Interviul a fost multe luni de zile doar o discuție între mine și Alin fără ca vreunul dintre noi să își poată face timp pentru a-l realiza. Apoi a venit acel moment în care realizezi cât de des se întâmplă coincidențe fericite în viețile noastre, când elevii mei au avut de realizat un interviu tematic despre o persoană care a cochetat cu matematica, iar acum a ajuns mai departe de sala de clasă. Totul se potrivește fericit atunci când matematica este implicată.

"HIBRIDUL HIBRIDULUI"

Am trăit până acum, aproape un an de zile, telenovela unui învățământ corcit care s-a vrut făcut românește după modele internaționale. O adaptare în vreme de pandemie făcută din aceleași birouri și pusă în aplicare de oamenii unui sistem depășit de mult de situații, fără lideri curajoși care să pună în mișcare idei originale. Oamenii sistemului - profesorii, bunăoară, au făcut ce au știut, cum au putut, cu ce resurse digitale, tehnice, intelectuale și motivaționale au avut. M-am descurcat, nu mă plâng, și o voi face cât va fi nevoie. Tehnologia a fost mereu un ajutor pentru mine și o piedică pentru cei care o refuză crezând strâmb că ea va dispărea. Și deși m-am descurcat, acum când mă pregăteam să intru lansat pe ultima turnantă pe care elevii de clasa a VIII-a o mai au de parcurs până la examenul final, în lumina pe care mai mult singur mi-am instalat-o, o nouă beznă se întrezărește: ziua de 8 februarie, momentul în care ministerul ne oferă din nou marea revenire în sala de clasă.

Tocmai am spus că m-am descurcat, adică sunt capabil, dar asta nu mă ajută neapărat să ies din încurcătura ultimelor decizii care se prefigurează. E de la minister, nu trebuie să fie neapărat studiată temeinic...

Ipoteza problemei este următoarea: în 8 februarie ne întoarcem la școală. Punct. Tot în baza unor scenarii, la fel de colorate, dar aplicate altfel. Adică în scenariul galben vin la școală elevii preșcolari și cei din clasele terminale împreună cu profesorii lor. Dar stai, ce fac ceilalți elevi, de V-VII, dacă hibridul de acum nu mai e hibridul din octombrie? Păi a zis ministerul că ei stau acasă și așteaptă ca profesorii să le trimită detaliile de conectare la orele online, ca și până acum. Ceva de genul la fără 10 termin cu a VIII-a, mă spăl pe mâini, mă duc în altă sală, pornesc laptopul și mă conectez la următoarea oră. Cu mine în aceeași sală se mai află și colega de la altă disciplină (să zicem educație muzicală/limba română/educație fizică) pentru că internetul românesc o fi el bun la nivel statistic, dar nu bate în orice sală de clasă sau nu bate mai departe de ușa sălii de clasă. S-a luat în calcul asta? Nuuu, nu s-a luat, că știm cu e: "așa n̶u̶ mai merge!", doar nu credeați că niște incendii ne fac mai buni atunci când luăm niște decizii?! Probabil că voi purta căști niște ore la rând și probabil că și colega va purta căști ca să nu ne deranjăm reciproc. Hai, lasă, că ne descurcăm noi, chiar dacă acasă eram mai în siguranță. Îmi aduc și tableta grafică de acasă, la sfârșitul zilei o duc înapoi acasă, o să mă simt puțin mai stresat decât până acum, dar nu contează, o fi ordin. Apoi... Dacă vin cu un diagnostic medical serios, atunci se modifică orarul astfel încât eu să fac toate orele într-o zi, maxim două, iar restul colegilor vor avea și ei alte orare, situație care va implica modificarea orarului și la școlile la care ei mai au ore, elevii vor avea și ei alt orar, cu ore ținute aiurea, ca să încapă în orar, dar nu contează atâta timp cât din biroul ministerial se poate. Bănuiesc că s-a făcut o analiză, un studiu, ceva, altfel nu-mi explic de ce m-a luat amețeala deși nu am plecat încă la școală. Mai departe, dacă un elev va avea un diagnostic medical de actualitate, atunci el va învăța de acasă în același timp cu colegii lui aflați în sala de clasă, la fel ca în hibridul din octombrie, adică vom avea un nou hibrid - "hibridul modificat în laborator", ceva gen "hibridul hibridului". Cu alte cuvinte, iar merg cu laptopul de colo, colo, iar "stați puțin să pornească netul, mai citiți ceva", iar mă chinui să îndrept camera spre tablă în speranța că elevul de acasă înțelege măcar un sfert din ce spun eu în sala de clasă și iar mă apucă deprimarea conștient fiind că din 50 de minute nu am reușit să predau decât vreo 25, dar ce contează, venim la școală, hei rup, hei rup. Am uitat să menționez noutatea momentului: aparent, ministerul a achiziționat niște zeci de mii de laptopuri și de camere video pentru niște școli. Acum nu știu dacă se referă la camerele din laptopuri sau la altele care vin pe lângă laptopuri și nu știu nici dacă ele se vor instala în sala de clasă până în 8 februarie astfel încât să capteze toată informația pentru elevul de acasă sau dacă sunt doar niște camere care se clipsează undeva de marginea unui ecran... Oricum, e timp să montezi săptămâna asta niște mii de camere video, mai ales că după japonezi românii reprezintă nația de pe glob care se mișcă cel mai repede atunci când își pune mintea.

Până pe 8 februarie, se întâlnesc cu toții pe 2 februarie să stabilească dacă ce au spus în ianuarie rămâne valabil, adică să începem pe 8 februarie. Cum adică cum să începem? Hibrid, uitași? Și nu e prea târziu 2 februarie, că cică trebuia să nu fie nici prea departe de 8 februarie, dar nici prea departe de statistici, de parcă statistica românească e aia care trebuie. Aici e clar, se întâlnesc ori să semneze hârtiile aferente, după care le primim noi pe WhatsApp, pe mail, ca să fie oficială treaba, ca să nu mai zică ăia care conspiră că "nu mai începem odată, băăă?" ori să ne zică "stați așa că nu-i așa, la loc comanda", adică parcă prea facem pipi contra vântului că până și nordicii au închis nițel școlile, iar când le aveau deschise, noi ne dădeam atenți la răspândirea virusului, eram responsabili deși acum parcă suntem pe invers. Tu cum pariezi?

Și mai e de zis... Duelul vaccinați vs nevaccinați. Cu toții știm despre existența celor care se vaccinează, dar sunt corigenți la respectarea regulilor elementare de igienă încă dinainte de a se vorbi despre vaccinare (doar că nu vrem să vedem, să admitem). Este vorba despre cei care se înscriu pe liste nerăbdători să uite complet de reguli gândind că injectarea îi va proteja definitiv pe ei și pe cei din jurul lor. Să-mi fie cu iertare, dar o persoană care "exagerează" cu respectarea regulilor de bază în ale igienei (spălatul și dezinfectarea mâinilor, purtarea măștii fără rețineri și fără rugăminți - oh, daaa, eterna purtare a măștii care trebuie!) poate fi cu mult mai grijulie și mai responsabilă față de cei din jur decât cei care fac un vaccin într-o credință goală. Tot credința goală îi face și pe mulți dintre cei care au trecut prin boală (parcă prea mulți) să lase garda jos uitând că cei de lângă ei nu sunt obligați să se îmbolnăvească. Începe să fie din ce în ce mai evident de ce persoana X nu poartă mască pentru că ea "a făcut covid", iar restul nu mai contează. Unde este corectitudinea legală și morală aici? De ce este corect să te vaccinezi și nu este corect să nu o faci sau să mai aștepți mai ales dacă ai fost mereu un bun exemplu pentru toți ceilalți? Am uitat să menționez că toate constatările anterioare îi includ și pe profesori, că și ei sunt tot oameni care pot face ce vor și când vor, asta ca să nu mai credem mereu că într-o școală este musai așa cum încearcă să ni se spună. 

Nu în ultimul rând aflăm că la nivelul celor aproximativ 17000 de unități școlare există cam 113 medici școlari. Do the maths, cum zice englezul, și îți poți da seama și singur cum poate face față un medic școlar la atâtea școli și atâția elevi, mai ales în contextul în care ministerul se laudă că vrea să ne și testeze. Tot ministerul a zis că nu știe exact cum se va întâmpla asta, că el nu e minister al sănătății, dar știe exact că vrea să ne întoarcem în școli, cum ar veni "în siguranță". Treabă românească cu colaborare eficientă. Mă înclin în fața incertitudinii și a probabilității care ne mănâncă zilele. Probabil că un diriginte sau o învățătoare va face cursuri rapide (eventual online, sâc) de testare anti-covid. 

Da, avem poate peste o sută de mii de copii care nu au învățat nimic sau mai nimic într-un an de zile, dar niciunul dintre cei care ne conduc nu a făcut nimic înainte de asta pentru a nu se ajunge aici și nici toți profesorii nu și-au dat silința! Ooops, să nu ascundem gunoaiele sub preșuri! Nu i-a interesat de locurile uitate de civilizație și nici de oamenii care nu își permit contravaloarea unei conexiuni la internet! Da, trebuie să ne întoarcem în sala de clasă, doar acolo am învățat cele mai multe lucruri din viața noastră de elev, dar chiar o facem ca și cum acum ar fi mai bine din punct de vedere al siguranței sanitare față de momentul septembrie?

Una peste alta, se vede un final și peste acest episod, acea hârtie în care vom citi ordinul care stabilește ce facem din 8 februarie. Din punctul meu ferm de vedere, toate celelalte vor rămâne la fel, doar că vor căpăta alte forme și alte denumiri. România nu va fi mai dezvoltată structural sau mai educată și asta este marea mea durere. Rămâne de văzut câți dintre noi vor conta cu adevărat în viața celor care cred în noi și câți dintre noi vom avea dorința de a conta, de a ține pasul și de a nu spune "nu" atunci când trebuie să facem treaba pentru care ne-am pregătit cu zeci de ani în urmă, dar la nivelul anului 2021. Restul e o mare vorbă goală. 

MANIFEST PE BLOGUL MEU (TĂRICEANU NU MAI ESTE)

Rareș Bogdan zice: "Guvernarea se va face în jurul PNL, care va merge cu Ludovic Orban". Mă întreb și acum de ce nu ți-ai făcut tu propria televiziune în care să atragi cei mai buni redactori, prezentatori și realizatori și ai ales să devii trompeta de jucărie a partidului aflat la guvernare? Ai dat simpatia telespectatorilor pe scaunul confortabil al parlamentului european. De costume nu te plâng pentru că îți permiți, îmi place cum îți stă batistuța în buzunarul de la piept. Eu sunt mai realist, mult mai puțin părtinitor și mai categoric și zic că ideal este să mergeți cu toții acasă! Ludovic să și-i ia pe ai lui și să plece, Marcel să-și facă o asociație de locatari pe care să încerce să o conducă fără datorii restante la apă caldă sperând că va reuși, iar Dan să-și dea două palme și să-și vadă de corporatiștii lui. Băăă! Băăă! Cum ați reușit, băăă, performanța de a risipi 15 procente în dreptul unei formațiuni politice care nu are nicio treabă cu România (UDMR) și în dreptul unui partid care ajunge în parlament fără a avea resursele cu care voi vă lăudați (AUR)? Încă mai avem nevoie de maghiari ca să conducem România? Prin ignoranța voastră v-ați bătut joc de cei care mai aveau o cât de mică încredere în voi și ați construit o autostradă pe care alții să circule nestingheriți, fără să facă nimic pentru români. Autostrăzile promise pentru noi sunt în continuare hârtie igienică și vă împopoțonați la tăierea unei panglici în spatele căreia se află 15-20 km de asfalt nou. Pe mine nu m-ați mai convins deloc! Pe mine nu m-ați făcut să simt nimic, mi-ați omorât emoția care mă conducea la urnă și mi-ați arestat elanul cu care am făcut-o mereu!

Mergeți acasă cu toții și lăsați parlamentul gol! Vedeți realitatea din spatele prezenței la vot care vă scoate ochii de 12 ani încoace. Aproape 68% dintre românii cu drept de vot au stat acasă în 2020 și niciunul dintre voi nu face nimic pentru a afla răspunsul la întrebarea "de ce"! Adică mai mult decât dublul cetățenilor cu drept de vot au fost nepăsători la toate mesajele voastre electorale de doi bani, răsuflate şi reciclate, la toate promisiunile fără nicio valoare și susținere, la toate planurile de guvernare realizate "copy paste" din anterioarele, fără nicio precizare referitoare la eventualitatea nerealizării lor. Mulți dintre absenții momentului nu au avut emoția alegerii unui favorit. Băăă, nu au avut cu cine să voteze! Voi aveți capacitatea de a înțelege acest fapt real existent în viețile noastre?! Poate nu v-ați prins, dar nu sunt toți proști, analfabeți sau semi, dezinteresați sau mai puțin români. Mă uit în jurul meu, îmi evaluez rudele, prietenii și cunoștințele apropiate, adică oamenii în care am cea mai mare încredere și cu care mă sfătuiesc mereu, cei care mă fac fericit și cu care aș vota oricând fără nicio ezitare. Îi evaluez și pe cei care nu au votat, îmi permit să extrapolez până dincolo de granițe și înțeleg că cel puțin jumătate dintre cei pe care nu i-a interesat mascarada asta au ales să nu participe la creșterea procentului vreunuia dintre partidele politice. Pe cine să trimitem în parlament? Pe cei care își schimbă de la unii la alții membrii de partid chiar dacă se bat cu pumnii în piept că au principii care nu le permit să facă asta, pe cei care candidează cu unicul scop de a se alege cu cele mai liniștitoare venituri și pensii, pe cei care nici măcar nu vor participa la ședințe, pe cei care au realizat după 30 de ani că România trebuie să se dezvolte, pe cei care se acoperă între ei indiferent de culoarea politică, pe cei care ne omoară în spitale arși de vii sau infectați de virușii mizeriei? Nu v-a interesat niciodată să conduceți această țară astfel încât cel puțin jumătate dintre locuitorii ei să fie mulțumiți! Nu v-ați dorit absolut deloc ca din 4 în 4 ani să vină lumea la vot încântată pentru alegerea făcută! Votul trebuie să fie sărbătoare, nu calvar. Nu ați înlesnit prezența la vot astfel încât în anul 2020 aceasta să fie ușor de înfăptuit. Pentru mine este clar de ce, pentru că nu vreți! Voi știți mereu că după alegeri urmează o lună, două de negocieri între aceleași moace prăfuite, puțin machiate în saloanele de înfrumusețare ale televiziunilor preferate, în care vă împărțiți mai mult sau mai puțin agoniseala măruntă a voturilor astfel încât să vă fie tot vouă bine. O lună sau două pierdute dintr-un an în care alții construiesc și clădesc economii puternice care ne lasă și mai în coada oricărui clasament. Asta veți face și acum! Consider că este absurd ca unui român să îi fie condiționată prezența la urnă de prezența la domiciliul pe raza căruia trebuie să voteze având în vedere că trăim în era digitalizării.

Am stat acasă, da! Nu mă simt deloc mai puțin responsabil decât cel care v-a votat. M-ați dezamăgit mereu de fiecare dată în care v-am investit cu încrederea mea. Poate pentru voi nu contează absența unui anonim ca mine, dar sper să înțelegeți la un moment dat că acum, mai mult ca niciodată în această țară, vocea absenților este mai puternică decât cea a votanților. Noi suntem cei care nu credem în apelul vostru la responsabilitatea pe care voi nu o aveți, dar suntem cei care ne facem treaba mereu, chiar dacă ne cresc veniturile sau nu. Suntem cei care nu lipsim de la locul de muncă pentru că nu avem mașină la scară și cei care își plătesc datoriile până la ultimul bănuț. Pentru noi deșteaptă-te române înseamnă altceva decât un cântec pe care voi îl ascultați la ceremoniile oficiale. Vocea noastră urlă în tăcere și așteaptă de la voi să faceți treabă, să conduceți țara pentru oameni, într-un singur guvern și să renunțați la comportamentul elevului care chiulește de la ore doar pentru că turma face același lucru. Responsabilitatea prezenței într-un parlament sunt cuvinte pe care voi nu le înțelegeți și nu mai am speranța că voi prinde ani buni din viață în care să mă bucur de țara în care m-am născut. Am fost și rămân același bun cetățean, rațional și principial, conștient că meseria pe care am ales-o trebuie folosită în dezvoltarea personală a altor oameni. Atunci când vă veți gândi să-mi criticați alegerile să nu uitați că majoritatea decide mereu. În majoritate mă aflu și eu acum, iar dacă v-am dezamăgit trebuie să știți că voi ați făcut-o constant trei decenii, fără regrete și fără resemnare.

P.S. Încerc să găsesc mici bucurii după rezultatele ultimelor alegeri. Tăriceanu a murit, în sfârșit! Din punct de vedere politic el nu mai este, prostul exercițiu electoral românesc l-a ejectat de pe scenă. Fața lui mincinoasă a dispărut şi sper că nu își va mai face loc în rândurile altui partid dornic de cantitate fără calitate. Se pare că nici Victor nu va mai freca băncile parlamentului în următorii patru ani. Poate acum va avea timp să-și rescrie lucrarea departe de aerul care l-a făcut vedetă. În sfârșit nu vom mai vedea manevrele lui realizate doar pentru strădania de a fi și el acolo la masa celorlalți, după firimituri cu gust de palate. Sper ca și pe el să-l țină politica departe de scenă pentru că minte prin fiecare respirație. Cam asta ar trebui să se întâmple cu toți "aleșii" neamului din acest moment... Să dispară! Evident, nu vrem AUR, dar prezența lui este efectul absenței unui partid cu adevărat politic în România care să convingă, să conducă și să unească 😉.

Update: Ludovic a plecat, cel puțin de la guvern, gest care l-a făcut pe Marcel să își exprime profunda nemulțumire și eterna dragoste pentru această țară, ținând să ne scoată ochii despre cum nu trebuie să lași România la greu. Dacă ne apucăm să recapitulăm cât de greu îi este acum României după toate conducerile roșii, galben și albastre din trecut... Hai, lasă, să așteptăm pe Șoșoacă și pe Simion să ne învețe cum se face politica de doi bani, să ne arate ei iubirea față de țară și față de Dumnezeu, că nu degeaba facem Paștele de două ori în această țară etern credincioasă!

VOTEZ ȘI ÎN 2020, DAR ROMÂNIA NU MAI ARE TIMP DE SIMPATII!

După multe chemări lamentabile la urne venite din partea principalelor partide care colorează harta țării, capitala și țara și-au schimbat primarii. Principala mea bucurie este că viitorul primar al orașului care îmi este deja domiciliu de trei ani a absolvit aceeași facultate ca și mine. Suntem cu toții simpatizanții cuiva, amicii altcuiva, dar peste toate astea ar fi bine să înțelegem că România nu mai are timp de simpatii. Capitala nici atât! Mergi doar până în Belgrad și vei realiza cât de mult am rămas în urmă. Nu te duce la Budapesta pentru că acolo ești prea departe. Praga, Bratislava, Varșovia... Să fim serioși, avem ani mulți în urmă de recuperat. Prefer să fiu rezervat și să înțeleg că apa caldă nu va veni la robinet o dată cu înscăunarea lui Nicușor Dan, iar problemele nerezolvate au scadența în fiecare zi. Mă uit la procentul prezenței la vot și atunci înțeleg că nu este mare diferență între prezența la vot din urmă cu 4 ani și cea de acum din București. Bucuria trebuie să fie rezervată pentru că procentul celor care au votat pentru primării și consilii locale/generale în țară nu a depășit jumătate dintre toți cei care ar fi putut vota. Să nu credeți niciodată că cei de acasă sunt toți mai puțin educați decât cei care au votat! Sau să credeți cumva că sunt mai dezinteresați atâta timp cât ei nu au văzut decât o linie de metrou inaugurată în 9 ani de zile! Sau să mă desconsiderați pe mine dacă peste 4 ani mă voi alătura lor, eu - cel care am votat de fiecare dată când politicienii acestei țări au avut nevoie. Dacă acceptăm că cei care nu votează influențează negativ alegerea sau nealegerea unora, atunci trebuie să acceptăm și că cei care votează influențează negativ rezultatul și viitorul țării de fiecare dată când cei aleși eșuează cu sau fără intenție. E o logică simplă la care nu putem închide ochii. Cu ce este mai lăudabil un votant dator la stat prin taxele neplătite și care își plătește o diplomă de licență decât un român care refuză votul și care nu a furat, nu a mințit, nu a încălcat legea, nu a ocolit taxele?

Locuitorii Bucureștiului sunt și în 2020 cei mai puțin prezenți la urne, iar asta mă face să aștept cu cap marea reabilitare. În plus, rămân în continuare în funcții primari care "au furat, dar au și făcut", vorba cetățeanului care nu e român dacă nu gândește așa. Rezultatele vorbesc de la sine, iar Oltenia continuă să mă dezamăgească. Aud că într-o comună de lângă Caracal un primar iese câștigător de pe lumea cealaltă, că la ora votului el este oficial decedat, că oamenii l-au ales chiar și-așa (cu buna știință a morții, deci!) în numele faptelor bune din trecut. Păi inteligența mea ori este fracturată ori ne merităm soarta și punct?! În alt orășel oltenesc, locuitorii au privit neputincioși trei mandate la rând cum nu se întâmplă nimic cu dezvoltarea lor urbană, ba chiar cum localitatea lor se degradează treptat și sigur de la un an la altul, terminând acum cu sărbătorirea schimbării primarului. Dezvoltarea nu vine automat, e nevoie de o echipă care să conlucreze, de bani mulți și curați, de timp și de răbdare. De unde atâta răbdare dacă 10 ani nu s-a făcut nimic? Unde e rațiunea?

Mergem să votăm cu toții oameni care merită, 100% verticali, sau stăm cu toții acasă pentru a le arăta că fără noi ei nu există? Avem primari realeși în țară certați cu legea, cu sentințe judecătorești, suspendate sau nu, iar noi ne mințim că România e o țară normală. Nu, nu, nu! Nu suntem deloc unde trebuie. În ultimul timp am primit corecții pentru propria-mi aroganță de acceptare a știrbirii mândriei de a fi român. Sunt prea mulți conaționali care nu sunt demni de nivelul percepției realității mele, percepție care nu m-a înșelat niciodată. Nu mă laud, e un fapt. Mi s-a spus că trebuie să fiu recunoscător țării în care m-am născut pentru că mi-a oferit șansa de a mă educa și forma aici. Răspund în continuare, fără prea multe explicații, în logica cea mai simplă, că România nu a existat niciodată fără români și fără faptele lor. Atâta timp cât românii se lasă păcăliți de cei pe care îi aleg, acceptă fățărnicia lor, minciunile cu zâmbetul pe buze și atâta vreme cât românii refuză să fie corecți în respectarea legilor, în plata unui amărât bilet de transport în comun, România nu mă poate face mândru de ea. Povestea cu "este țara ta" funcționează la mine doar atunci când inima îmi vibrează, atunci când sentimentele sunt raționale. Pentru un om rațional ca mine, o dezamăgire constantă venită din 4 în 4 ani este prea mult pentru a mai spera că următoarea nu va mai exista.

La final de început de drum...

Aud că în țară au avut loc schimbări majore, baroni dați jos după 28 de ani (vezi "celebrul" Oprișan, ce să vezi!), primar al Timișoarei înlocuit de un reprezentant al noii generații de politicieni, urmași ai lui Nicușor Dan, că în alte orașe s-au schimbat complet culorile politice și că dacă în decembrie se va întâmpla la fel, finalmente totul va fi bine! În sfârșit! Ceva mă reține să mă bucur ca un copil când vede jucăria cea nouă, iar de data asta chiar îmi doresc să fiu dezamăgit de reținerea mea! De data asta vreau să pierd în fața celor care mă vor face mândru de nație, de naționalitate, de ei, de voi, de tot.

AM VĂZUT UN MECI CÂT O RADIOGRAFIE A FOTBALULUI ROMÂNESC. DUPĂ CARE AM TRAS CORTINA.

Ieri seară mi-am călcat pe promisiuni și am urmărit meciul României cu Irlanda de Nord din cadrul UEFA Nation League. Trecem peste faptul că această nouă competiție nu este decât încă o invenție UEFA menită să mai aducă niște bani în conturi și niște puncte prin coeficienții pe care nu-i înțelege nimeni... Dacă transmisia Pro TV nu ar fi afișat numele echipelor și al competiției, iar eu nu aș fi avut sunet, aș fi crezut liniștit că joacă amical Petrolul cu Chindia (am respectat culorile echipamentelor celor două țări, la fel de bine putând asista la un meci între Comuna Recea și CSM Slatina). Obișnuiesc să urmăresc fenomenul pentru că îmi place să știu cum se mai mișcă lumea prin fotbalul ăsta care sărăcește planeta (vezi ultimele știri legate de viitorul posibil venit pe care-l va avea Messi la City, ceva peste 10000€ calculat pentru o zi în care nu contează dacă e pe teren, în baie pe wc sau la masă cu iubita mai puțin bogată) și pentru că am îndrăgit fotbalul încă de când copil fiind, fără multe atracții tehnologice, făceam legătura între geografie și fotbal prin numele echipelor de fotbal de pe glob, cu nasturii pe terenul biroului meu, improvizând un live între IFK Goteborg și Malmö... Așa că astăzi m-am uitat la evoluția scorului dintre Farul Constanța și Aerostar Bacău (da, știu, nici eu nu mă gândeam că stelele aeriene sunt și la Bacău 😜). Constănțenii au deschis scorul repejor în minutul 29, veneau după o victorie cu 2-1 în deplasarea de la Ploiești și pariasem deja că se va mai marca și că Farul va câștiga lejer. De câștigat a câștigat, dar tabela a înghețat pentru că fotbalistul român este învățat de mic, de când părinții îl duc "la fotbal", că 1-0 sau 0-1 e cel mai bun scor, că trebuie să moară pe teren păstrând rezultatul, adică să omoare fotbalul, că mingea trebuie frecată stânga - dreapta, spate - spate (niciodată în atac pentru că acolo trebuie băgată în poartă și dacă se supără adversarul?), că mijlocașii și atacanții trebuie să fie autobuze, remorci și vagoane în poartă, să nu care cumva să marcheze adversarii, că nu mai contează ce vede spectatorul, fanul, publicul, presa. Și dacă fotbalistul român a deschis scorul și a mai luat și cartonaș roșu, e clar că în acel moment nu se mai poate vorbi despre fotbal. El a murit, poți pleca acasă liniștit. Așa s-a întâmplat și cu Farul și, în mare, și cu România. În meciul României amintit mai sus, "marele" nostru atacant - Pușcaș - a deschis scorul în minutul 25 (fotbaliștii români nu pot deschide scorul mai repede pentru că ei trebuie să tatoneze permanent adversarul, că doar așa ne-au învățat marii noștri antrenori - nenea Imi, tata Puiu, nea Mircea, nea Cornel). M-am bucurat, evident, că tot român sunt și că în visele mele încă mai sper ca măcar naționala să mai scoată capul din boscheți. Și tot evident am uitat că pe teren în formația noastră se aflau cel puțin 3 jucători cu profil foarte asemănător (Stanciu, Hagi, Cicâldău, Maxim) care practic s-au cam anulat reciproc, cu mici excepții când își mai aduceau aminte că trebuie să atace sau să șuteze la poartă. La fel de evident am uitat că Pușcaș (de bine ce s-au înțeles cei 4 mijlocași, atât de multe pase bune de gol a primit, asta neînsemnând că e deja o valoare de contestat, că face orice minge guler la portar) l-a avut coleg în atac pe Alibec, despre care toată lumea a înțeles că are doar fizic și atât, că va muri speranță, că nici în România nu e capabil să confirme, că practic e mare și degeaba. Tot evident am uitat că în apărare îi aveam pe Toșca, Hanca, Chiricheș și Bancu.

Să-i luăm puțin la boabe mărunte.

În trecutul lui recent, Hanca (da, e Anca cu H în față 😜) a intrat în "fotbalul mare" pe la ASA Tg. Mureș, apoi a stat tot cam atât la Dinamo (ce mai produce și lansează bun echipa asta a nimănui?), iar momentan cică joacă bine la Cracovia unde a marcat 12 goluri/52 meciuri în mai mult de 2 ani. Aș zice că e bine pentru un fundaș, dar în 5 ani a jucat doar 5 meciuri pentru națională. CV-ul lui e dezamăgitor.

Toșca (rimează cu Matrioșka 😜) e mai bogat 🧐 în CV decât Hanca, în sensul că a intrat în "fotbalul mare" mai devreme, pe la Unirea Urziceni (care nu mai există), apoi a trecut pe la Viitorul lui Hagi senior (furnizor de multe talente interesante, dar să nu generalizăm), FCSB (care nu mai prinde faze superioare europene de ani de zile), Betis Sevilla (ooops!), Benevento (de ce nu a rămas la Betis dacă era bun 🤔?), PAOK Salonic (7 meciuri într-un sezon, salvat de la anonimat de Lucescu jr.) și Gaziantep (știți că la turci găsiți orice pe tarabe). În 10 ani nu a marcat niciun gol (!), dar e fundaș, ce naiba! În schimb favorizează adversarilor multe goluri, mai ales la națională. Așa a făcut și aseară cu irlandezii, așa a făcut și cu spaniolii, când sigur a pierdut o grămadă de mingii. Îmi e suficient pentru ultimele 2 meciuri ale naționalei. În locul lui Hanca a intrat Nedelcearu, un produs al aceleiași echipe de succes - Dinamo 😉🤦🏻‍♂️, la care a stat 5 ani, un singur sezon din 5 titular, actualmente la Ufa (nu e ufo, bre!), în Rusia, unde nu a jucat nici măcar un sezon din 4 ca titular (bun campionat și aici 🤦🏻‍♂️). Ca să fie treaba treabă, fix când a fost schimbat Hanca cu Nedelcearu ("fotbalist" cu "fotbalist", post pe post, ca să păstrăm scorul), Lafferty (păluga rezervă de lux a irlandezilor) a sărit peste toți neaveniții noștri titulari pe post și a împins-o înspre gol. Mai simplu și mai ridicol de atât nici că se putea! În minutul 87, după aproape o oră de joc cu un om în plus pentru noi, după ce se presupunea că schimbarea era făcută cu cap ca să mai creștem înălțimea în apărare! Mulți dintre actualii titulari ai naționalei mari sunt foști titulari ai naționalei de tineret, cu același antrenor, dar cu rezultate mult mai bune la tineret. Am uitat și că fotbalistului român trebuie să i se ridice permanent moralul, să fie gâdilat la talpă, iar antrenorul român să uite de apărare și să nu uite că fotbalul învârte mingea, nu o plimbă.

Chiricheș e căpitanul și ar trebui să zic de bine de el. A început acum 10 ani la Pandurii (e echipă de fotbal, nu de haiduci), apoi a stat cu un mai mult la FCSB (FCGigi), 2 ani la Tottenham (se presupune că era pe val aici, unde a dat chiar și un gol), 4 ani la Napoli (doar un nume în CV pentru că nu a reușit decât 32 meciuri/4 ani), iar acum îl găsim la Sassuolo (un fel de Viitorul italian). Fiți atenți! În 10 ani de jucat fotbal, Chiricheș nu a fost niciodată titular un sezon întreg, intrând pe teren de circa 14 ori/an! Căpitanul echipei, daaa!? Cum ar veni, top 5 jucători de națională! Băăă, atât putem și atât mai avem?! Da, știu, Chiricheș e un caz special pentru că este un ghinionist, fiind de foarte multe ori accidentat. Vorbim, însă, de fotbal profesionist, de echipa națională, de mândria de a fi român, de performanță, de speranță, de calitate, de ce mai vreți voi! 

Bancu (nu e glumă sau poantă) a plecat de la ai mei din Olt și a jucat doar la așa-zisa clonă a Craiovei. Nu știu cum se numește exact această echipă, CSU, FCU, Știința, 🤦🏻‍♂️🤦🏻‍♂️🤦🏻‍♂️... E un marcator, îi place să plece din apărare, 22 de goluri în 7 ani ca fundaș e ceva. Problema e că pleacă atât de mult din apărare încât uită că pe bucata lui de teren adversarii își fac de cap. Nici centrările nu îi ies mereu și cu asta basta. Dacă el e cel mai bun fundaș stânga în acest moment din România, atunci aleg să îi admir pe cei din Norvegia, Suedia, Islanda sau Japonia. Fundașii laterali trebuie să și marcheze, dar tot fundași rămân, iar cei cu adevărat de calitate se mai și întorc în fața propriei porți.

Trecem la mijloc, unde am zis deja că cei 4 mijlocași s-au cam călcat pe sarcini pentru că au cam același profil. Ei au un CV mai atractiv decât fundașii. În el întâlnim echipe chiar mai cunoscute precum Anderlecht, Sparta Praga, Slavia Praga (vezi Stanciu), VfB Stuttgart (vezi Maxim) și Fiorentina sau Glasgow Rangers (vezi Hagi). Cicâldău încă nu a făcut pureci în străinătate, dar e tânără speranță de 5-6 ani și cred că e cam mult. De fapt, toți 4 sunt tinere speranțe pe lista urmașilor marelui Hagi, dar niciunul nu a confirmat cu adevărat. Doar Cicâldău a jucat titular un sezon întreg, dar asta la Craiova, adică în România, unde fotbalul e trist. Cum se face că permanent acești fotbaliști români, considerați "vedetele" noastre, impresionează de câteva ori la echipele de club cu execuții de generic, după care îi cauți cu lumânarea împreună cu prestațiile lor la echipa națională?? Ieri, Hagi a fost înlocuit pentru că dă și la gioale, luase deja un galben, iar strategul nostru antrenor nu a vrut să riște pierderea prințului pentru următorul meci. Nu neg că îl simpatizez în continuare pe Ianis, pentru bunul lui simț și pentru puținele realizări de calitate din teren, dar cred că o să-mi treacă. E puțin în aproape 7 ani de zile și e valabil și pentru ceilalți aspiranți la simpatie.

Vine atacul. Ce să spun aici când am avut titulari un jucător care nu fructifică toate pasele de gol (Pușcaș) și altul care a prins doar un meci la Inter Milano și niciun sezon ca titular la echipa cu care a semnat cel mai mult (7 ani la Astra Giurgiu, echipa veșnic cu probleme)? 

Pe banca de rezervă a naționalei nu găsesc niciun atacant pur sânge, deci ce folos să ne mai batem capul cu dorința de victorie a României într-un meci cu o echipă mediocră? În ultimele 20 de meciuri în deplasare, Irlanda de Nord nu a învins decât Cehia (nu mai e ce era odată), Belarus, Estonia, San Marino, Azerbaijan și Ucraina (în 2016). A făcut-o strâns. A terminat la egalitate cu frații din Irlanda, cu Panama, Elveția și Cehia din nou, toate 0-0! Deci dacă irlandezii din nord omoară fotbalul prin definiție, noi l-am îngropat aseară.

Pe portar l-am lăsat separat pentru că Tătărușanu a făcut absolut tot ceea ce nu a putut face echipa pentru a nu primi gol, ca de obicei. El este singurul nostru titular care a prins aproape trei sezoane tot ca titular la Fiorentina și Nantes, acum fiind jucător al unei echipe confirmate de Liga Campionilor, chiar dacă încă rezervă (Lyon). În tot acest peisaj sumbru, el merită să fie apreciat 🤟👌💪👏. Prea puțin pentru un întreg fotbal românesc 😭. 

Înțelegi ideea și că nu avem cu cine? Încerc să găsesc o scuză pentru prestația României în meciul de ieri... Încerc degeaba. Avem unul dintre cele mai urâte prestații pe teren din lume. Am renunțat chiar și la contraatacul nimicitor din vremurile bune. Nu mai pasăm corect, nu mai suntem în stare să stopăm mingea, să driblăm, să legăm mai mult de două pase. Nu rezistăm fără crampe musculare, nu avem viziune, ci doar speranța că adversarul va greși tot meciul, că arbitrul se va lăsa păcălit de căderile teatrale în careu și ne va face cadou un penalty pe care nu știm dacă îl fructificăm. Suntem cei mai buni și cei mai ridicoli la trasul de timp, la pasele către portar și la mersul în lehamite atunci când facem schimbare. Vrem rezultate, dar nu investim, nu muncim să creștem juniori, nu oferim nimic sportului/fotbalului/publicului, nu furăm productiv ce fac alții bun, trăim doar din amintiri. Vrem doar bani mulți pe jucători care nu mai joacă fotbal după ce trec granița pentru că în România nu au competitori în teren, nu au rivali de calitate, nu au derby-uri. Fotbalul românesc e doar Hagi, Steaua 1986 și România 1994-1998. Atât! Restul e doar risipă de cerneală, cum este și acest articol al meu. O radiografie pentru totdeauna.

P. S. Despre Mirel (Rădoi), antrenorul nostru, mă abțin. Știe să-și aleagă echipa? E bun Dică ("du-te, Dică, du-teee!") în postul de secund? De ce nu putem să-l aducem pe Dan Petrescu la națională? Ar putea el să mai scoată ceva bun din ce are acum? Sau tragem cortina? Ne uităm la alții care vor și pot. Ne uităm ca "proștii"?

S̶C̶U̶R̶T̶ M̶A̶N̶I̶F̶E̶S̶T̶ D̶E̶ V̶A̶R̶Ă̶

Alocațiile pentru copii le măriți atunci când câștigați și capital politic din asta sau vă mai gândiți data viitoare dacă aveți bani. Drumurile noastre toate mai pot aștepta după 30 de ani, că doar știm cum să ocolim gropile, nu să dăm în ele. Spitalele sunt multe aceleași, dar sunt insuficiente și se construiesc altele din donații. În schimb, la primării se plătește gras, acolo sunt bani de salarii. Școli nu se construiesc pentru că nu aduc bani imediat, iar investiția în educație e de durată, voi vreți să luați acum, cât aveți mandatul. Să renovați altele nu vă interesează atâta timp cât copiii voștri pot avea acces la școli din afară sau la cele mai arătoase din țară. Parcuri ați mai făcut și modernizat, dar v-a și ieșit ceva și ați făcut-o ca să fie, iar întreținerea lor lasă de dorit, degradarea si mizeria îmbrăcându-le de la un an la altul. În schimb, găsiți mereu resurse pentru afișe și anunțuri electorale, fără niciun pic de rușine pentru ochii noștri și pentru sufletele copiilor care nu au nici măcar lumina cu care să vadă cartofii de care li s-a scârbit în farfurie. Trenurile și vapoarele le-ați lăsat să ruginească și ba le-ați vândut, ba le-ați transformat în sicrie ambulante. Pe polițiști i-ați făcut de râs în fața noastră prin lipsa de competiție la angajare și prin infractorii care sunt mai dotați, mai curajoși și mai protejați decât ei. Pe jandarmi i-ați făcut paznicii voștri în fața clădirilor în care vă simțiți în siguranță și îi folosiți doar când aveți voi nevoie de ei. Litoralul românesc geme de urmele sinistre ale trecutului, l-ați lăsat la mâna investitorilor locali cu care vă cunoașteți personal până când marea îl va înghiți de tot, trimițându-ne pe toți la greci și la bulgari. Ne-ați batjocorit până și mândria de a fi român punând sportul pe ultimul loc, permițând patronilor de carton să facă legea și nu invers. Pădurile dispar în orice oră și vă prefaceți că vă pasă, închideți ochii și permiteți drujbelor să ne lase în bătaia aspră a soarelui. Vă schimbați între voi în parlament și la guvern, jucând un teatru ieftin, care prinde bine la cei pe care i-ați încurajat să nu stea prea mult în băncile școlii și la cei care încă mai apreciază câțiva lei mincinoși în buzunare. Aveți pretenția să mergem la vot, invocând democrația și uitând că nu dați 2 bani pe alegerile noastre după ce vă scrieți propriile legi. V-ați mobilizat cu toții să legalizați pensia specială și ne aburiți într-o perpetuă nesimțire că ea va fi eliminată. Ați făcut din corupție o instituție de care nu știu dacă vom mai scăpa, din plagiat o normalitate și vă afișați cu ele mândri în fața noastră în timp ce susțineți lecții de moralitate, în cel mai josnic mod posibil. Pe profesor l-ați umilit până a ajuns un simplu angajat al statului, fără cuvânt de spus, l-ați încurajat să ajungă nepregătit în fața elevului și l-ați făcut să vă mănânce din palmă. Atunci când trebuie să îi vină și lui rândul la o mărire de salariu, ba vă ascundeți, ba nu găsiți bani, ba vă lăudați cu el doar atunci când obține medalii la olimpiade, ba îl lăsați să aștepte până când ajunge la pensie când nu se mai poate bucura nici măcar de lucrurile simple. 

Cei de ieri și cei de azi sunteți toți la fel! Așteptați ca lupii, să îi doborâți pe ceilalți, vă jigniți între voi în numele moțiunii de cenzură și așteptați să le luați locul pe care l-ați ocupat anterior făcând NIMIC. Câtă nesimțire și ipocrizie puteți avea!

CREDINȚA MEA

"Virusul nu ține cont de evlavia noastră sau de credința noastră".
(Francisc Doboș, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice)

Aceasta este una dintre cele mai interesante declarații care mi-a reținut atenția în ultima vreme și vine odată cu intensificarea părerilor pro și contra interzicerii autorităților de a lua Lumina Învierii direct de la biserică. Întotdeauna au fost păreri virulente din partea ambelor tabere, dar de cele mai multe ori se uită de rațiune. Personal, am născut multe intrigi în ceea ce privește unghiul din care privesc eu fondul problemei. Concret, totul se poate rezuma la nevoia de a-l căuta și găsi pe Dumnezeu, acolo unde fiecare dintre noi Îl simte și îi este mai comod să o facă. Putem vorbi chiar și în această situație despre confortul nostru personal fără să ne ferim și trebuie să-l acceptăm și de o parte și de cealaltă. Pornind din urmă cu sute sau mii de ani, acolo găsim cele mai elocvente dovezi ale locurilor în care slujitorii bisericilor Îl găseau pe El. Arsenie Boca Îl întâlnea într-o grotă strâmtă aflată la câțiva pași de actuala mănăstire Prislop, iar actuala mănăstire de la Tismana, o construcție plină de farmec și de liniște, impunătoare în felul ei, dar în limite rezonabile, este ridicată la poalele unor stânci în care preoții își găsiseră de asemenea o cavernă plină de sens și de înaltă regăsire cu Cel de Sus. De aici încolo, orice argument religios pentru susținerea unor construcții mai mult decât grandioase mă lasă fără cuvinte în fața multor alte nevoi pe care oamenii și societatea le au permanent. Printre susținători regăsim aceiași oameni care aprobă risipa de bani publici vărsați în conturile bisericilor și patriarhiilor, uitând că și ei au aceleași nevoi cu toți locuitorii planetei, fiind cumva orbiți de o credință ce poate fi întreținută oricum. Amintesc din nou de raportul biserici-spitale sau biserici-școli construite, mai ales pe meleagurile noastre. Aceste rapoarte sunt clar în favoarea bisericii de zeci sau sute de ori mai mult și totuși închidem mereu ochii atunci când avem probabil cea mai mare catedrală ortodoxă din Europa. Nu neg argumentul turistic ce poate sta în picioare în jurul acestei construcții, dar nu avem cum să întoarcem spatele următoarelor date existente: circa 82,5 milioane de euro bani publici acordați de guvern din 1996 până acum și peste 121 de milioane de euro dacă socotim și banii oferiți de către primăriile Bucureștiului pentru această construcție (potrivit adevărul.ro și nu numai). Sunt complet de acord cu o întrebare preluată de la colegul meu de bancă din liceu (da, suntem mulți, dar suntem treji 😉): cum ar fi fost ca toți acești bani să se fi dus realmente la institutul Cantacuzino?

Țin neapărat să întăresc un adevăr: nu sunt un ateu în adevăratul înțeles al credinței față de Dumnezeu, dar sunt moderat. Mă bazez foarte mult pe capacitățile mele intelectuale, atâtea câte am căpătat în viață. Aș fi putut acumula mult mai multe, dar îmi este puțin teamă să mă gândesc unde aș fi putut ajunge cu limitele gândirii mele, așa că rămân cumpătat în toate. Aceste capacități m-au ținut viu, atent la tot ce se discută în jurul meu, strâns legat de principiile pe care mi le-am construit, unele preluate de la oameni mai capabili decât mine, m-au ajutat să văd clar fără ochelari, considerându-i aici și pe cei prinși de curelele laterale ale căpețelei cailor pentru a-i împiedica să vadă lateral. Concret, am fost dus la biserică încă de mic copil, părinții mei au avut grijă și de asta. Mi-au arătat ce înseamnă o slujbă, în special înaintea marilor sărbători religioase și cu ocazia lor, m-au învățat ce înseamnă un post în care mai importante sunt respectarea unei reguli și curățarea corpului nostru. Nu am crezut, însă, niciodată în postul nerespectat care te face mai păcătos decât cei care îl țin și îl folosesc ca argument pentru a-și demonstra credința lor și existența Lui. Nu-mi amintesc decât că așteptam cu nerăbdare ultima zi a postului pentru a mă înfrupta din bunătățile și dulciurile pregătite în casă în tot acest timp și ținute în secret. Eram păcătos făcând asta? Ar trebui să mă spovedesc pentru că m-am gândit? Mă va iubi Dumnezeu mai puțin? Apoi am crescut și, fără intenție, am aflat și că realitatea este mult mai avansată decât religia. Da, religia a rămas în urmă și se încăpățânează să ne arate fața ei neschimbată la care lumea se închină uitând că știința i-a luat-o înainte și a fost mânuită de oameni care l-au întâlnit pe Dumnezeu în descoperirile lor. Dumnezeu nu s-a supărat pe ei. Totodată, nu mi-a plăcut niciodată să văd lumea îndemnând la credință prin postări și distribuiri on line ale icoanelor și rugăciunilor, eu însumi având în continuare aceeași credință: îndemnul este în noi înșine, face parte din cultura noastră și se face în taină. E mai bine de știut decât de mirat.

Revenind pe pământurile noastre natale, unde doream să ajung, mi se pare din ce în ce mai nejustificat (aș fi zis "strigător la cer", oh, daaa!) să vociferăm neîncetat pe marginea următorului fapt de netăgăduit și explicat majoritar în contextul crizei (medicale, economice, sociale, numiți-o cum doriți) care ne-a lovit: nu mai mergem la biserică de Paște. Nu mai putem lua Lumina Învierii din candela preotului aflat în curtea bisericii! Vom fi mai triști, spun cei care sunt vocali pe această temă. Cei mai mulți se vor împăca frumos și liniștit în brațele familiilor și iubiților. Apar din ce în ce mai frecvent întrebări de genul: de ce nu putem merge la biserică pe când alții merg liniștiți să muncească în străinătate sau să meargă declarat sau nu în toate direcțiile? Ba chiar există un cetățean care găsise niște idei de completare a declarației de ieșire din casă astfel încât cei mai credincioși dintre noi să formeze o mulțime de neoprit în drumul ei spre biserică. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi sesizat autoritățile și nu i-ar fi deschis dosar penal pentru instigare, dat fiind din nou contextul pandemic. Cu siguranță ar fi existat alți cetățeni care l-ar fi urmat și cărora li s-ar fi părut firesc să facă asta. Ca să nu mai spun că și acum, după amendarea faptei, mai există susținători ai celui care a fost oprit pe nedrept din drumul său către biserică. Așa ceva nu pot accepta. Să zicem că religia este singura care ne poate salva de orice, dar rațiunea este simplă: ne găsim cu toții în aceeași oală, cu aceleași reguli pe care trebuie să le respectăm. Punct. Nu-ți trebuie mult să înțelegi asta. De ce trebuie să găsim portițe de a ocoli regulile? De ce trebuie să invocăm mereu religia? Îmi place permanent să cred că mergem înainte și nu rămânem înrădăcinați în a-L invoca mereu pe El crezând că totul se rezumă la asta. Niciodată Dumnezeu nu ne-a vrut mai proști, dar dacă i-a omis pe cei care se folosesc de El de 2000 de ani încoace? Preotul este așteptat în aceste zile să intre în casele oamenilor. Am înțeles că există această posibilitate atâta timp cât el este echipat corespunzător: mănuși, botoși, mască. Eu mi-aș fi dorit din tot sufletul să îl văd pe cel mai bun prieten al meu să intre în casa mea, dar nu există opțiune pentru declarația lui astfel încât acest lucru să se întâmple, conform ordonanțelor în vigoare. Pentru preoți, însă, există. Pentru ei mereu au existat portițe, în numele bisericii, evident.

Tocmai au trecut Floriile și îmi amintesc când am fost eu ultima oară într-o biserică pentru slujba acestei sărbători. Era în 2014 și eram împreună cu nepoata mea. Eram puțin obosit, dar asta nu contează într-un astfel de moment. Am ajuns după ce slujba a început, așa că ne-am găsit ultimele locuri în picioare imediat lângă ușa de la intrarea în mănăstire. Nu am reușit să stăm unul lângă celălalt, datorită aglomerației, dar nici asta nu contează. Recunosc că această slujbă mi-a încântat auzul și simțurile atât de mult încât m-a liniștit profund. Practic închideam ochii de plăcere în picioare fiind, eram acolo și auzeam tot. Îmi plăcea mult. Printre ochii semideschiși am văzut o măicuță care îi șoptea nepoatei mele ceva. Am aflat ulterior că slujitoarea bisericii era foarte îngrijorată de faptul că soțul nepoatei mele (adică eu!) dorm în biserică și aș putea să cad din picioare. Ni s-a recomandat să ieșim pentru ca eu să nu adorm și să mă fac una cu podeaua. Am asistat la o presupunere transformată într-un păcat și anume că eu sunt soțul nepoatei mele. Mi s-a retezat pur și simplu plăcerea de a asista la o slujbă în ceas de sărbătoare chiar într-o mănăstire de către o persoană de la care nici măcar nu mă așteptam, îmbrăcată în straie bisericești. Am renunțat la a îi cere explicații și am plecat cu regretul că am crezut doar despre păcatul înfăptuit în afara bisericii și cu convingerea că Dumnezeu este exact acolo unde vreau eu. Și nici nu am nevoie de alte convingeri. Ar putea fi amuzantă întâmplarea, dar eu sunt conectat și la rațiune, mai mult decât las impresia, prin urmare e bine să reflectați.

Ce ne-a mai rămas? Probabil să credem că Raed Arafat nu ne vrea la biserică în aceste zile încărcate profund de semnificații religioase pentru că e musulman. Pentru că nu vrea ca noi, ortodocșii, să mergem în casa Domnului în timp ce ei, musulmanii, stau în casă. Pentru că nu vrea ca religia noastră să fie mai brează. Puteți râde din nou de această glumă de care sper că vă dați seama ce ascunde, dar puteți și să realizați câtă lume crede în ea. Prea multă! Vă puteți da seama de asta din numeroasele postări și distribuiri pro ale celor care cred că sirianul cu chelie e băiatul rău care ne vrea în case chiar și atunci când trebuie să fim la biserică. E trist, zău! Voi categorisi acest subiect tot în numele politicii, mai exact al politicii cu tentă religioasă. Despre politica ce ne conduce pe timp de criză, cu altă ocazie.

Până atunci "Doamne ajută!", aș zice, dar deja a devenit un fel de "Bună ziua!"...