S̶C̶U̶R̶T̶ M̶A̶N̶I̶F̶E̶S̶T̶ D̶E̶ V̶A̶R̶Ă̶

Alocațiile pentru copii le măriți atunci când câștigați și capital politic din asta sau vă mai gândiți data viitoare dacă aveți bani. Drumurile noastre toate mai pot aștepta după 30 de ani, că doar știm cum să ocolim gropile, nu să dăm în ele. Spitalele sunt multe aceleași, dar sunt insuficiente și se construiesc altele din donații. În schimb, la primării se plătește gras, acolo sunt bani de salarii. Școli nu se construiesc pentru că nu aduc bani imediat, iar investiția în educație e de durată, voi vreți să luați acum, cât aveți mandatul. Să renovați altele nu vă interesează atâta timp cât copiii voștri pot avea acces la școli din afară sau la cele mai arătoase din țară. Parcuri ați mai făcut și modernizat, dar v-a și ieșit ceva și ați făcut-o ca să fie, iar întreținerea lor lasă de dorit, degradarea si mizeria îmbrăcându-le de la un an la altul. În schimb, găsiți mereu resurse pentru afișe și anunțuri electorale, fără niciun pic de rușine pentru ochii noștri și pentru sufletele copiilor care nu au nici măcar lumina cu care să vadă cartofii de care li s-a scârbit în farfurie. Trenurile și vapoarele le-ați lăsat să ruginească și ba le-ați vândut, ba le-ați transformat în sicrie ambulante. Pe polițiști i-ați făcut de râs în fața noastră prin lipsa de competiție la angajare și prin infractorii care sunt mai dotați, mai curajoși și mai protejați decât ei. Pe jandarmi i-ați făcut paznicii voștri în fața clădirilor în care vă simțiți în siguranță și îi folosiți doar când aveți voi nevoie de ei. Litoralul românesc geme de urmele sinistre ale trecutului, l-ați lăsat la mâna investitorilor locali cu care vă cunoașteți personal până când marea îl va înghiți de tot, trimițându-ne pe toți la greci și la bulgari. Ne-ați batjocorit până și mândria de a fi român punând sportul pe ultimul loc, permițând patronilor de carton să facă legea și nu invers. Pădurile dispar în orice oră și vă prefaceți că vă pasă, închideți ochii și permiteți drujbelor să ne lase în bătaia aspră a soarelui. Vă schimbați între voi în parlament și la guvern, jucând un teatru ieftin, care prinde bine la cei pe care i-ați încurajat să nu stea prea mult în băncile școlii și la cei care încă mai apreciază câțiva lei mincinoși în buzunare. Aveți pretenția să mergem la vot, invocând democrația și uitând că nu dați 2 bani pe alegerile noastre după ce vă scrieți propriile legi. V-ați mobilizat cu toții să legalizați pensia specială și ne aburiți într-o perpetuă nesimțire că ea va fi eliminată. Ați făcut din corupție o instituție de care nu știu dacă vom mai scăpa, din plagiat o normalitate și vă afișați cu ele mândri în fața noastră în timp ce susțineți lecții de moralitate, în cel mai josnic mod posibil. Pe profesor l-ați umilit până a ajuns un simplu angajat al statului, fără cuvânt de spus, l-ați încurajat să ajungă nepregătit în fața elevului și l-ați făcut să vă mănânce din palmă. Atunci când trebuie să îi vină și lui rândul la o mărire de salariu, ba vă ascundeți, ba nu găsiți bani, ba vă lăudați cu el doar atunci când obține medalii la olimpiade, ba îl lăsați să aștepte până când ajunge la pensie când nu se mai poate bucura nici măcar de lucrurile simple. 

Cei de ieri și cei de azi sunteți toți la fel! Așteptați ca lupii, să îi doborâți pe ceilalți, vă jigniți între voi în numele moțiunii de cenzură și așteptați să le luați locul pe care l-ați ocupat anterior făcând NIMIC. Câtă nesimțire și ipocrizie puteți avea!

CREDINȚA MEA

"Virusul nu ține cont de evlavia noastră sau de credința noastră".
(Francisc Doboș, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice)

Aceasta este una dintre cele mai interesante declarații care mi-a reținut atenția în ultima vreme și vine odată cu intensificarea părerilor pro și contra interzicerii autorităților de a lua Lumina Învierii direct de la biserică. Întotdeauna au fost păreri virulente din partea ambelor tabere, dar de cele mai multe ori se uită de rațiune. Personal, am născut multe intrigi în ceea ce privește unghiul din care privesc eu fondul problemei. Concret, totul se poate rezuma la nevoia de a-l căuta și găsi pe Dumnezeu, acolo unde fiecare dintre noi Îl simte și îi este mai comod să o facă. Putem vorbi chiar și în această situație despre confortul nostru personal fără să ne ferim și trebuie să-l acceptăm și de o parte și de cealaltă. Pornind din urmă cu sute sau mii de ani, acolo găsim cele mai elocvente dovezi ale locurilor în care slujitorii bisericilor Îl găseau pe El. Arsenie Boca Îl întâlnea într-o grotă strâmtă aflată la câțiva pași de actuala mănăstire Prislop, iar actuala mănăstire de la Tismana, o construcție plină de farmec și de liniște, impunătoare în felul ei, dar în limite rezonabile, este ridicată la poalele unor stânci în care preoții își găsiseră de asemenea o cavernă plină de sens și de înaltă regăsire cu Cel de Sus. De aici încolo, orice argument religios pentru susținerea unor construcții mai mult decât grandioase mă lasă fără cuvinte în fața multor alte nevoi pe care oamenii și societatea le au permanent. Printre susținători regăsim aceiași oameni care aprobă risipa de bani publici vărsați în conturile bisericilor și patriarhiilor, uitând că și ei au aceleași nevoi cu toți locuitorii planetei, fiind cumva orbiți de o credință ce poate fi întreținută oricum. Amintesc din nou de raportul biserici-spitale sau biserici-școli construite, mai ales pe meleagurile noastre. Aceste rapoarte sunt clar în favoarea bisericii de zeci sau sute de ori mai mult și totuși închidem mereu ochii atunci când avem probabil cea mai mare catedrală ortodoxă din Europa. Nu neg argumentul turistic ce poate sta în picioare în jurul acestei construcții, dar nu avem cum să întoarcem spatele următoarelor date existente: circa 82,5 milioane de euro bani publici acordați de guvern din 1996 până acum și peste 121 de milioane de euro dacă socotim și banii oferiți de către primăriile Bucureștiului pentru această construcție (potrivit adevărul.ro și nu numai). Sunt complet de acord cu o întrebare preluată de la colegul meu de bancă din liceu (da, suntem mulți, dar suntem treji 😉): cum ar fi fost ca toți acești bani să se fi dus realmente la institutul Cantacuzino?

Țin neapărat să întăresc un adevăr: nu sunt un ateu în adevăratul înțeles al credinței față de Dumnezeu, dar sunt moderat. Mă bazez foarte mult pe capacitățile mele intelectuale, atâtea câte am căpătat în viață. Aș fi putut acumula mult mai multe, dar îmi este puțin teamă să mă gândesc unde aș fi putut ajunge cu limitele gândirii mele, așa că rămân cumpătat în toate. Aceste capacități m-au ținut viu, atent la tot ce se discută în jurul meu, strâns legat de principiile pe care mi le-am construit, unele preluate de la oameni mai capabili decât mine, m-au ajutat să văd clar fără ochelari, considerându-i aici și pe cei prinși de curelele laterale ale căpețelei cailor pentru a-i împiedica să vadă lateral. Concret, am fost dus la biserică încă de mic copil, părinții mei au avut grijă și de asta. Mi-au arătat ce înseamnă o slujbă, în special înaintea marilor sărbători religioase și cu ocazia lor, m-au învățat ce înseamnă un post în care mai importante sunt respectarea unei reguli și curățarea corpului nostru. Nu am crezut, însă, niciodată în postul nerespectat care te face mai păcătos decât cei care îl țin și îl folosesc ca argument pentru a-și demonstra credința lor și existența Lui. Nu-mi amintesc decât că așteptam cu nerăbdare ultima zi a postului pentru a mă înfrupta din bunătățile și dulciurile pregătite în casă în tot acest timp și ținute în secret. Eram păcătos făcând asta? Ar trebui să mă spovedesc pentru că m-am gândit? Mă va iubi Dumnezeu mai puțin? Apoi am crescut și, fără intenție, am aflat și că realitatea este mult mai avansată decât religia. Da, religia a rămas în urmă și se încăpățânează să ne arate fața ei neschimbată la care lumea se închină uitând că știința i-a luat-o înainte și a fost mânuită de oameni care l-au întâlnit pe Dumnezeu în descoperirile lor. Dumnezeu nu s-a supărat pe ei. Totodată, nu mi-a plăcut niciodată să văd lumea îndemnând la credință prin postări și distribuiri on line ale icoanelor și rugăciunilor, eu însumi având în continuare aceeași credință: îndemnul este în noi înșine, face parte din cultura noastră și se face în taină. E mai bine de știut decât de mirat.

Revenind pe pământurile noastre natale, unde doream să ajung, mi se pare din ce în ce mai nejustificat (aș fi zis "strigător la cer", oh, daaa!) să vociferăm neîncetat pe marginea următorului fapt de netăgăduit și explicat majoritar în contextul crizei (medicale, economice, sociale, numiți-o cum doriți) care ne-a lovit: nu mai mergem la biserică de Paște. Nu mai putem lua Lumina Învierii din candela preotului aflat în curtea bisericii! Vom fi mai triști, spun cei care sunt vocali pe această temă. Cei mai mulți se vor împăca frumos și liniștit în brațele familiilor și iubiților. Apar din ce în ce mai frecvent întrebări de genul: de ce nu putem merge la biserică pe când alții merg liniștiți să muncească în străinătate sau să meargă declarat sau nu în toate direcțiile? Ba chiar există un cetățean care găsise niște idei de completare a declarației de ieșire din casă astfel încât cei mai credincioși dintre noi să formeze o mulțime de neoprit în drumul ei spre biserică. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi sesizat autoritățile și nu i-ar fi deschis dosar penal pentru instigare, dat fiind din nou contextul pandemic. Cu siguranță ar fi existat alți cetățeni care l-ar fi urmat și cărora li s-ar fi părut firesc să facă asta. Ca să nu mai spun că și acum, după amendarea faptei, mai există susținători ai celui care a fost oprit pe nedrept din drumul său către biserică. Așa ceva nu pot accepta. Să zicem că religia este singura care ne poate salva de orice, dar rațiunea este simplă: ne găsim cu toții în aceeași oală, cu aceleași reguli pe care trebuie să le respectăm. Punct. Nu-ți trebuie mult să înțelegi asta. De ce trebuie să găsim portițe de a ocoli regulile? De ce trebuie să invocăm mereu religia? Îmi place permanent să cred că mergem înainte și nu rămânem înrădăcinați în a-L invoca mereu pe El crezând că totul se rezumă la asta. Niciodată Dumnezeu nu ne-a vrut mai proști, dar dacă i-a omis pe cei care se folosesc de El de 2000 de ani încoace? Preotul este așteptat în aceste zile să intre în casele oamenilor. Am înțeles că există această posibilitate atâta timp cât el este echipat corespunzător: mănuși, botoși, mască. Eu mi-aș fi dorit din tot sufletul să îl văd pe cel mai bun prieten al meu să intre în casa mea, dar nu există opțiune pentru declarația lui astfel încât acest lucru să se întâmple, conform ordonanțelor în vigoare. Pentru preoți, însă, există. Pentru ei mereu au existat portițe, în numele bisericii, evident.

Tocmai au trecut Floriile și îmi amintesc când am fost eu ultima oară într-o biserică pentru slujba acestei sărbători. Era în 2014 și eram împreună cu nepoata mea. Eram puțin obosit, dar asta nu contează într-un astfel de moment. Am ajuns după ce slujba a început, așa că ne-am găsit ultimele locuri în picioare imediat lângă ușa de la intrarea în mănăstire. Nu am reușit să stăm unul lângă celălalt, datorită aglomerației, dar nici asta nu contează. Recunosc că această slujbă mi-a încântat auzul și simțurile atât de mult încât m-a liniștit profund. Practic închideam ochii de plăcere în picioare fiind, eram acolo și auzeam tot. Îmi plăcea mult. Printre ochii semideschiși am văzut o măicuță care îi șoptea nepoatei mele ceva. Am aflat ulterior că slujitoarea bisericii era foarte îngrijorată de faptul că soțul nepoatei mele (adică eu!) dorm în biserică și aș putea să cad din picioare. Ni s-a recomandat să ieșim pentru ca eu să nu adorm și să mă fac una cu podeaua. Am asistat la o presupunere transformată într-un păcat și anume că eu sunt soțul nepoatei mele. Mi s-a retezat pur și simplu plăcerea de a asista la o slujbă în ceas de sărbătoare chiar într-o mănăstire de către o persoană de la care nici măcar nu mă așteptam, îmbrăcată în straie bisericești. Am renunțat la a îi cere explicații și am plecat cu regretul că am crezut doar despre păcatul înfăptuit în afara bisericii și cu convingerea că Dumnezeu este exact acolo unde vreau eu. Și nici nu am nevoie de alte convingeri. Ar putea fi amuzantă întâmplarea, dar eu sunt conectat și la rațiune, mai mult decât las impresia, prin urmare e bine să reflectați.

Ce ne-a mai rămas? Probabil să credem că Raed Arafat nu ne vrea la biserică în aceste zile încărcate profund de semnificații religioase pentru că e musulman. Pentru că nu vrea ca noi, ortodocșii, să mergem în casa Domnului în timp ce ei, musulmanii, stau în casă. Pentru că nu vrea ca religia noastră să fie mai brează. Puteți râde din nou de această glumă de care sper că vă dați seama ce ascunde, dar puteți și să realizați câtă lume crede în ea. Prea multă! Vă puteți da seama de asta din numeroasele postări și distribuiri pro ale celor care cred că sirianul cu chelie e băiatul rău care ne vrea în case chiar și atunci când trebuie să fim la biserică. E trist, zău! Voi categorisi acest subiect tot în numele politicii, mai exact al politicii cu tentă religioasă. Despre politica ce ne conduce pe timp de criză, cu altă ocazie.

Până atunci "Doamne ajută!", aș zice, dar deja a devenit un fel de "Bună ziua!"...

CU MASCA PE FIGURĂ ȘI CU 20 DE ÎNTREBĂRI PE TIMP DE CRIZĂ

A șasea zi de izolare recomandată de autorități, a treia zi de weekend, după cum zice Bendeac 😉...
Nu mă pot abține să nu fiu în continuare și glumeț pe alocuri, treaba asta mă face să trec peste felul ciudat în care am ajuns să cântăresc totul. Ieri am ieșit mai mult decât în zilele precedente. Era strict necesar, nu aveam altă cale. Așa că mi-am înhămat masca momentului pe față, după vreo 2-3 potriviri consecutive și încă pe atâtea ajustări în oglindă, și am ieșit în lume. Nici nu am ieșit bine din casă și deja începeam să remarc că, totuși, românii sunt ascultători. Sau panicarzi. Puțini pe străzi, chiar și traficul era la intensitatea unei zile de duminică o idee mai circulat, dar cel mai plăcut, liniștiți. Era o liniște, ca aia din ajunul Paștelui. Și era așa un aer bun de respirat, ca în visul bucureșteanului în care Costel chiar stinge toate focurile din gropile de gunoi din jurul capitalei. Ajung la metrou. Trag aer în piept, îmi fac curaj și intru încrezător în subteran. Ultima zi plătită din abonamentul lunar. La fix, de mâine nici că îl mai înnoiesc. N-are rost, sunt în stare de urgență, haștag stau acasă. Predau on line, citesc on line, vorbesc on line, o să le fac pe toate on line. Eeei, na! Lasă, că mai rămân destule de făcut și pe pământ. Mă urc în metrou. Doamneee, ce senzație am avut când am constatat că nu mai trebuie să iau startul ca la suta de metri viteză să prind locul izbăvitor pe scaun! Lejer, în reluare, mi-am ocupat relaxat locul pe scaunul albastru. Și nici măcar nu a trebuit să-mi calculez distanța socială pentru că nu aveam cu cine. Un călător avea la dispoziție 6 scaune. Băăă, unul la 6 scaune! Nici duminica nu vei așa ceva în București! Nici măcar nu a fost nevoie să-mi ridic nivelul de alertă pentru detectarea vreunui incompetent care să posibil strănute pe mine sau să mă calce pe picior ca gloaba sau să mă împingă cu rucsacul cu care s-a născut la spate. Nu, n-a fost nevoie. Aș fi putut să iau micul dejun în metrou, mai ceva ca Mr. Bean pe bancă în Hyde Park. Deci e bine în izolare. Deci e bine să mai lăsăm orașele să respire aer curat. Mi-am făcut atâtea selfie-uri încât până și Bianca ar fi fost invidioasă. Practic, îmi puteam face selfie oriunde pentru că nu reușeam să prind pe nimeni în fundal, oricât de mult m-aș fi chinuit🤘🤳🤳🏽🤳🏿. Am fost nevoit să-mi reprim și obiceiuri vechi în tot acest timp. Am trecut pe lângă băncuțe goale, luminate cu căldura soarelui de primăvară timidă, pe care m-aș fi așezat preț de o țigară. Păi am eu nevoie de țigară în momentele astea? Păi n-am. Dă-i înainte după strictul necesar! Și uite-așa am reușit să iau pulsul primei zile dintr-o altă săptămână a noii mele vieți. O săptămână de criză. Câte vor mai fi? Dar oare vom aștepta mereu de acum înainte la cozi în afara magazinelor, farmaciilor și băncilor? Mi-a luat o oră să îmi aștept rândul în fața băncii și să fac o tranzacție la un ghișeu al băncii. Regulamentar, la indicațiile tânărului paznic de la intrare. 25 de minute afară, 25 de minute în holul de la intrare, 10 minute la ghișeu. Evident, la un moment dat a apărut din scara blocului o femeie dubioasă aparent neștiutoare în legătură cu prezența cozii de la intrarea în bancă. "Așteptați să intrați?" zice în timp ce se îndrepta spre intrarea în bancă. "Evident, doar nu stăm aici ca proștii să ne uităm cum intrați înaintea noastră" i-am zis eu hotărât ca să o doară. A băgat capu' între urechi și s-a cărat înapoi în scara blocului. Și uite-așa am petrecut o oră și jumătate pentru a face o tranzacție bancară și o achiziție de detergent de rufe cu balsamul aferent. Cu masca pe figură!

Și acum vine partea serioasă a zilei care tocmai s-a încheiat. Întrebări la care trebuie să ne răspundem fiecare dintre noi și la care vom avea timp să ne gândim. O criză nu este neapărat o tristețe, ea poate fi o sumă de reflecții.

Avem puterea să trecem cu bine peste prima criză majoră a țării noastre de după 1989 ?
Ne vom putea mândri la final că noi toți românii am fost uniți pentru unul și că ne-am deșteptat ?
Suntem pregătiți să trecem peste toate barierele ideologice, religioase, politice, culturale sau etnice pentru singurul scop care de acum este cel mai important ?
Vom găsi îngăduința de a ne apleca și la cei mai bătrâni dintre noi sau poate mai săraci sau poate mai puțin pregătiți să înfrunte realități la care nu s-au gândit niciodată ?
Dar este vreunul dintre noi pregătit ?
Dar avem conducători care să ne ofere siguranța zilei de mâine fără teama de culori politice ?
Au politicienii noștri simțul rațiunii pregătit pentru a renunța la culorile politice de pe siglele partidelor pentru o singură culoare, cea a consensului unanim fără reproșuri ?
Va reuși același simț al rațiunii să fie mai presus decât egoismul, superficialitatea, lipsa educației și mizeria umană care ne macină în fiecare an până la pierderea calității de a fi om ?
Vom putea dovedi lumii că am fost în stare să fim mai buni decât alte nații sau că am reușit să urmăm exemplele bune date de alți cetățeni europeni în stoparea unei crize sanitare majore ?
Oare ce vor citi urmașii noștri din cărțile de istorie despre faptele noastre din 2020 și oare cu ce vor rămâne urmașii urmașilor noștri după acest război cu un dușman pe care nici măcar nu îl vedem ?
Vom găsi tăria în aceste ore, zile, săptămâni, luni să trecem peste sentimentele de vinovăție reciprocă pentru niște vorbe spuse în discuții contradictorii și peste reproșurile trecutului din care ar fi trebuit să învățăm ?
Ne putem regăsi ACUM așa cum ne dorim să fim sau așa cum ne-am fi dorit de multe ori, dar nu am avut curajul să o facem ?
Suntem unde trebuie sau ne găsim în locuri total nepotrivite ?
Vei putea tu, române, să îți schimbi obiceiurile bolnave și să începi măcar să accepți, să aștepți la rând calm, să fii politicos și răbdător, să fii responsabil pentru toți ai tăi începând cu tine ?
La natură te-ai gândit ?
Ai început să înțelegi lecția pe care natura ne-o dă nouă, tuturor, prin felul ei unic, oferindu-ne bucuria de a respira, în sfârșit, un aer mai curat decât în urmă cu o săptămână ?
Vei rezista tentației de a nu ieși afară pentru a nu răspândi virusul neastâmpărat, tocmai acum când te poți bucura de zile fără poluarea de dinainte ?
Înțelegi paradoxul situației ?
Vei putea strânge din dinți atunci când vei simți că vrei să fii efectiv lângă prietenii tăi și rudele tale apropiate, dar restricția drastică a izolării impuse nu îți permite să o faci ?
Ești pregătit pentru renunțarea la libertatea ta de mișcare ?

REVOLUȚIA BUNULUI SIMȚ (MÂNDRIE COMPROMISĂ)

Pantelimon 20 19,
Mergeam liniștit și bucuros pentru prima zi de pace după atacul unor viruși rătăciți asupra sănătății mele când, deodată, o specie corcită de cocalar îmi agresează zenul. Slab, genul schijă, rupt în dinți, cu ochii după cuceriri pe care nu le va avea niciodată. Peisajul este luminat de către o tânără domnișoară care se deplasa din sens opus, genul "fata Claudiei Schiffer". "Ce frumoasă ești!", zise corcitura fără să-l bage nimeni în seamă, ca și cum el deja se afla la prima întâlnire cu fata din vis. Ptiu, drace, da' nu mai bine îi făceai tu o poză fetei, cu smartfonu' ăla aferent ce îți atârna în mâna bleagă, și o admirai în baia ta de acasă decât să-mi strici mie feng shui - ul? Avem o țară frumoasă, locuită de specii apărute în noaptea revoluției: cocalari, ghiolbani, mitocani, melteni. Bădăranii par deja civilizați printre celelalte specii de inadaptați la civilizație.

Ajung acasă și dau actualizarea informațiilor. Aflu că englezii au declarat din nou Transfăgărășanul cel mai bun traseu montan la nu știu ce capitol. Niște turiști călare pe bicicletă admirau peisajul.
"Am văzut o mulțime de oi, de vaci și de ceea ce lasă în urmă, o mulțime de căruțe trase de cai și de oameni bogați cu mașini luxoase", zice unul. "Ar trebui să aveți mai multe toalete publice și totul ar fi frumos", zice altul. Nu le-o fi spus și lor nimeni că noi obișnuim să ne însemnăm teritoriul pe unde apucăm? Toalete, auzi!

Continui să dau update la informație. Aflu că au avut loc 275 de infracțiuni în școli în ultima săptămână (IGPR). Bună treabă. Ăștia sunt copiii speciilor enumerate mai sus, care își fac de cap nestingheriți, fără teamă de nimeni și de nimic, într-un sistem ce oferă mai mult drepturi decât obligații, într-o școală unde profesorii ar trebui să-și înarmeze pixul cu gloanțe. Bună treabă din nou, școala - pepiniera viitorilor infractori.

Mai aflu că avem cel mai mic număr de studenți din ultimii 20 de ani. Eu nu știu cum naiba de pleacă tineretul ăsta dintr-o țară în care se trăiește atât de bine încât doamna Rovana a reușit din munca ei să plătească la bănci o rată de 7 ori mai mare decât toate veniturile ei?! Bă, studente, bagă-ți mințile-n cap și rămâi aici în țara asta frumoasă ca să le umpli buzunarele doamnelor Rovana și domnilor Orlando!

În rest, sportul românesc e în cădere liberă prelungită și cam ireversibilă. Simona Halep nu mi-a înșelat așteptările și a cedat meciul de la Beijing din motive medicale, la fel cum elevul meu Marin vine conștient bolnav la școală doar ca să facă act de prezență pentru a mai lua bani nemunciți de la stat. Adică doar nu vă supărați atât de tare pe mine crezând că "Simona noastră te iubim suntem mândri de tine" va mai reveni pe primul loc. Până una, alta, ne amăgim degeaba că Bianca Andreescu - "canadiana de origine română" (care, apropos, a învățat tenisul de la canadieni) - îi va lua locul cu pași repezi și atunci vom spune iarăși "Bianca, suntem mândri de tine!" (chiar dacă nu mai ești a noastră demult 😉). Dacă tu nu ne vrei, Bianca, noi - românii te vrem de la distanță, în numele mândriei noastre fără margini.

Toate aceste întâmplări au un singur factor comun: educația. Atunci când ea lipsește, se dezvoltă speciile de oameni fără scrupule și fără bun simț. Am putea să o forțăm, să impunem o atenție mai mare acordată educației, dar cine să facă asta, atâta timp cât mai sus de nivelul bădăranului se află altă specie de oameni corigenți la educație...? Am simțit de multe ori că vreau să fiu parte a unei revoluții, doar că națiunea română nu poate fi salvată decât de revoluția bunului simț.

P. S. Update la update-ul informației
În Piața Constituției, aia aflată fix în fața Casei Poporului, aia în care își fac treaba (aș!) aleșii neamului cu titlu de parlamentari, a avut loc o încăierare între două clanuri rivale de proxeneți înarmați, soldată cu un deces. Clanuri! Proxeneți! Arme letale! Moarte! În fața palatului parlamentului! Unde e mândria de a fi român? În certificatul de naștere? Pierdută printre legile lor făcute pentru ei? Unde e, că a mea se compromite pe zi ce trece?!

CU TAXIUL ÎN BUCUREȘTI PLĂTEȘTI CÂT VREA ȘOFERUL ȘI NU CÂT TREBUIE

Să găsești un taxi galben în București - România, după miezul nopții, asta înseamnă să fii norocos, asta înseamnă normalitate!

Dacă credeai cumva până acum, în urma ultimelor evenimente iscate de către taximetriștii bucureșteni care au tot protestat împotriva "infractorilor" neplătitori de taxe de la Uber, că taximetria a intrat în normalitate, te înșeli grav pe banii tăi. Ei au rămas la fel, propunători de tarife proprii, sprijiniți de cei care ar trebui să te protejeze și gata să-ți ofere serviciile doar atunci când au chef. Aceste rânduri nu sunt, evident, o generalizare care să-i cuprindă pe toți cei aflați la volanul unor mașini galbene. Nici nu au cum să fie de vreme ce încă mai găsești oameni normali care odată urcați în mașina lor îți pornesc "ceasul" și te duc la orice adresă și nu doar la cea aflată în apropierea locuinței lor sau conform prețului pe care ei și-l doresc. Nu mă alătur niciunei părți din această poveste pentru că nu am beneficii materiale de pe urma lor, dar mi-ar plăcea să cred că pot contribui la o mai bună înțelegere a situației de fapt.

Eram cu Andrei la o oră trecută după miezul nopții. Tocmai ce ne despărțisem de grupul cu care vizionasem excelenta prestație a tinerilor fotbaliști români împotriva mult mai titratei echipe a Franței într-un centru vechi ce dorește să atragă străinii în capitala României. Memorabilă și plină de mândrie seară de luni creată de niște sportivi crescuți de către Hagi și alți creatori de talente prin muncă! Aveam câteva variante concrete de a ajunge fiecare la casa lui într-un timp rezonabil:
> autobuzele de noapte ale primăriei
> Uber
> mersul pe jos
> taxiul agreat din totdeauna (cel galben, cum îl voi denumi generic în continuare, cel aflat în cadrul legii, cel plătitor de taxe, cel cu casa de marcat și care îți oferă bonul fiscal pe loc, cel pe care îl găsești în orice țară de pe mapamond, cel care sare de fund în sus atunci când un concurent precum Uber îi "ia pâinea de la gură").
L-am întrebat pe Google Maps în ce condiții pot ajunge acasă cu STB-ul, dar am zis că taxiul e mai rapid și mai la îndemână, chiar dacă justificat mai scump decât transportul în comun, lesne de înțeles.
Am renunțat și la Uber. Chiar începusem să cred că toate celelalte taxiuri vor presta un serviciu civilizat trâmbițat peste tot pe unde vezi un taximetrist nemulțumit că "ăia nu au case de marcat, nu au dispecerat, nu plătesc taxele, dom'le, în România". Cu vreo două luni în urmă apelam primordial la Uber pentru că nu mă dezamăgise niciodată, dar de data asta mi-am spus că poate am greșit, poate nu am înțeles eu corect pe cine trebuie să apreciez mai mult. Mersul pe jos era o opțiune exagerată, evident, dar trebuie să pui și răul înainte într-o țară în care orice serviciu funcționează anapoda sau nu funcționează deloc.
Așa că am rămas cu eternul taxi, cel legal, cel plătitor de taxe corecte în țara în care și tu sau eu le plătim prin munca noastră. Am început căutarea lui și am început-o prin aplicația Star Taxi. Aplicația asta nu mi-a funcționat niciodată cum trebuie, timpul de așteptare până la găsirea unui taxi fiind strigător de mare sau atât de mare încât să mă facă să renunț. Nici acum nu m-a ajutat, Star Taxi nu mi-a găsit niciun taxi în 10-15 minute. Lasă că găsesc cu Clever, zic. În tot acest timp, Andrei făcea același lucru, când cu Star, când cu Clever. Niciun rezultat pentru niciunul dintre noi! Alte 10-15 minute pierdute după miezul nopții și cu "ajutorul" lui Clever.
Lasă că găsim noi un taximetrist în centrul ăsta vechi, zicem, pentru că ia uite câți așteaptă la marginea străzii! Alegem unul la întâmplare, unul dintre mulții aflați acolo. "30 de lei", îi zice lui Andrei. 30 de lei de la Unirii până într-o zonă în care ajungi legal cu 10-15 lei! Nu-i problemă, găsim noi, sunt mulți, ne încurajăm reciproc. "25 de lei", îi zice următorul. Aha, deci nu s-a schimbat nimic, voi faceți prețurile, iar noi - fraierii trebuie să le acceptăm.
Nu s-a întâmplat nimic după ce ați ieșit de nenumărate ori în stradă, strigând că voi aveți familii și că prestați muncă cinstită, că sunteți concurați neloial de ceilalți care își folosesc mașina personală, care pot avea o mașină și mai veche decât a voastră și pe care ați început să-i hăituiți în trafic să-i dați pe mâna poliției sperând că nu au autorizație pentru a transporta persoane. Nu s-a întâmplat nimic în sensul în care să dovediți clienților că pe voi trebuie să vă aleagă, că voi oferiți serviciile de calitate. Nimic! Ați rămas, în general, la fel de aroganți și încălcați permanent legea față de care spuneți că sunteți în regulă. Da, știu, sunt printre voi și taximetriști adevărați, cu care nu trebuie să negociez, în mașina cărora mă urc și mi se pornește aparatul de taxare automat, care mă întreabă politicos unde merg fără să strâmbe din nas că e aproape sau departe de locuința lor, care nu așteaptă bani în plus de la mine, care mă respectă așa cum îi respect și eu, care au o mașină îngrijită. Acest articol nu este despre ei, ci despre voi - cei care înainte de toate vă bateți joc de oamenii care vă înghit nesimțirea, cei care sunteți prea mulți pentru ca să vorbim de o normalitate și cei care îi jigniți și pe colegii voștri de breaslă corecți aruncându-i într-o oală nespălată, plină de resturi umane. Românii ca voi sunt nesimțiți înainte de a fi oameni. Românilor ca voi li se permite să fie nesimțiți pentru că, paradoxal și de multe ori, legea e de partea celor care nu o vor respectată. Voi mai sunteți nesimțiți pentru că nimeni nu vă face nimic, nimeni nu se pune cu voi, cu atât mai puțin niște turiști străini nevoiți să ia un taxi oricum ca să ajungă oriunde. Voi sunteți urâțenia României, cea care face ca țara asta să fie ocolită din cauza unora ca voi.
Îmi încerc și eu norocul întrebând pe al treilea taximetrist dacă este liber. Este, dar nu mă poate duce unde doresc eu pentru că el vrea să se retragă și nu merg în aceeași zonă. Am mai auzit-o și pe asta, e un mod mai elegant de a-mi spune că nu vrea să mă ducă și că mai așteaptă și el o ciupeală în drumul lui spre casă. Se retrage, dom'le, n-ai ce să-i zici omului... După încă o tentativă eșuată de-a lui Andrei pentru a găsi un taxi, refuzată tot din pricina unui preț făcut pe loc, pe lângă aparatul de taxat ce stă pe bord ca să zică lumea că taximetria e în regulă, răbufnim și ne îndreptăm spre secția de poliție din centrul vechi al Bucureștiului. Asta pentru că polițiști locali existau chiar la un metru de taximetriști, doar că din Duster-ul lor albastru staționat acolo ei lipseau cu desăvârșire. Tipic românesc, când ai nevoie de ajutor din partea unei autorități trebuie să fii norocos să-l găsești. Ajungem la secția în fața căreia erau trei indivizi îmbrăcați în uniformă și pe care-i numesc "polițiști" doar pentru că așa scria acolo. Le povestim oful nostru, le solicităm sprijinul, să meargă cumva să-i ia la întrebări pe acei taximetriști care negociază prețuri în stradă refuzând să te servească tocmai pentru că tu nu accepți prețul lor fără justificare. Doi dintre "polițiști" au făcut stânga împrejur, ne-au întors spatele și au intrat în sediul călduț iarna și răcoros vara, unde nu îi mai poate sâcâi niciun cetățean. Cel rămas ne-a spus senin, fără niciun chef de muncă și foarte detașat că nu e de competența poliției locale să rezolve astfel de situații. "Dar care este competența dumneavoastră, pentru ce anume sunteți prezenți aici?", am întrebat. Cică ei sunt acolo doar pentru a rezolva conflicte cu violență, eventuale scandaluri și cică să sunăm la protecția consumatorului să ne rezolve ei. Era clar că asta puteam face doar a doua zi, protecția consumatorului chiar dormea la miezul nopții. La 20 de metri de secția de poliție se zăreau doi jandarmi semeți și prezentabili. Încercăm și cu ei să găsim o rezolvare chiar dacă bănuiam că nu e nici de competența lor sancționarea taximetriștilor pentru tarife fără bon fiscal. Asta ne-au și spus, îndrumându-ne totuși spre 112 și din nou ANPC. Cu alte cuvinte, sunăm la numărul de urgențe 112 să reclamăm că nu vrea taxiul să ne ia, de parcă asta ar fi o urgență. Am plecat înspre locul denumit "la barieră" aflat în centrul vechi și unde trebuie să fie prezent un echipaj de poliție staționat permanent acolo și care sigur este dispus să ne ajute, cel puțin asta ne-au zis jandarmii. Nu ai cum să crezi așa ceva în România, cel puțin după toate evenimentele întâmplate în ultimul timp. Cei ce afișează sloganul "siguranță și încredere" sunt exact cei care stau cu mâinile în sân, nepăsători, pasându-te ca pe o mingie de la o instituție la alta, de cele mai multe ori.
Ajungem "la barieră" unde dăm de un "polițist" (cel puțin așa semnaliza uniforma în care era îmbrăcat) care nu părea a avea mai mult de 28 de ani și un jandarm în spatele unui Logan alb cu girofar deasupra. Ne spunem din nou oful, povestim iar firul evenimentelor, relatăm încă o dată despre cei 4(patru) taximetriști care erau clar demni de a fi luați la întrebări din punct de vedere legal pentru ceea ce făcuseră deși nu eram încrezători că se va și întâmpla așa. Tânărul "polițist" abia dacă îngăima câteva cuvinte ce se doreau puse într-o propoziție. Frazele erau la jandarm, el parcă ne vrăjea mai cu înțeles, în fond vorbind tot despre competențele lor de a preveni și rezolva conflicte violente, despre 112 și despre protecția consumatorului. Prin urmare te apucă toți dracii, așa că am încercat să le spunem și povestea aia cu slujba cetățeanului. Nu a avut nicio valoare pentru că jandarmul e prea mândru să fie de acord cu faptul că și banii lui vin de la niște concetățeni ca noi toți. Amuzant a fost argumentul de fier al jandarmului potrivit căruia Andrei băuse 3 beri în 2 ore pe banii lui.
Am plecat clar cu coada între picioare, simțindu-ne pur și simplu singuri în fața unei situații de fapt pentru care autoritățile statului sunt obligate să o rezolve. Ne-am întors la "bișnițarii" care conduc mașini galbene pe care scrie "taxi", să ne mai încercăm încă o dată destinul. Următorul mi-a spus că el nu ne poate duce unde dorim pentru că i s-a terminat rola aparatului de taxat. "Păi și de ce nu plecați acasă?" l-am întrebat. Nu i-am înțeles răspunsul, dar a ținut să ne trimită înspre Uber unde va pleca şi el în curând. Am uitat să-l întrebăm dacă a fost la proteste, dar cred că oricum n-ar fi contat din moment ce totul este o mascaradă.
Soarta se săturase să ne fie potrivnică în acea seară, altfel îți este greu să crezi că în jurul orei 2 noaptea un taximetrist (da, TAXIMETRIST!) ne-a invitat în mașina lui ca și cum nimic din cele întâmplate anterior nu ar fi existat. Pur și simplu l-am întrebat dacă este disponibil și fără să comenteze ne-a poftit în mașină, a pornit ceasul de pe bord și a plecat cu noi în cursa vieții. Interesant a fost că omul nu aștepta laolaltă cu cei care ne refuzaseră în celelalte 5 încercări, era singur pe o rază de 50 de metri, în dreptul complexului Unirea Shopping Centre. Până la Andrei acasă, adică pentru circa 3,5 km ne-a taxat cu aproape 12 lei, iar de acolo până la mine, încă aproximativ 8,5 km, am mai plătit încă vreo 20 de lei. I-am lăsat 35 de lei, nu am primit niciun reproș, nicio strâmbătură din nas, doar mulțumiri și o conversație memorabilă și politicoasă. Bătrânul în vârstă de 62 de ani, al cărui nume nu-l voi uita niciodată, m-a impresionat cu naturalețea lui și cu normalitatea în care trebuie să se afle toți cei care se bat cu pumnii în piept că sunt taximetriști. Omul își cerea scuze chiar și atunci când mă întrerupea accidental și dorea să poarte o conversație cu mine, un dialog foarte plăcut, din care mi s-a confirmat că este suficient să-ți faci treaba așa cum trebuie, fără să minți și fără să furi. Această stare de fapt nu este ceva ieșit din comun, dar la noi a devenit o îndeletnicire pe cale de dispariție. Cârcotașii pot spune la final că așa se întâmplă noaptea (târziu) în București atunci când ai nevoie de un taxi și că ziua toți sunt politicoși și disponibili. Pe bune? Atunci să inventăm legile de noapte în completarea legilor de zi.

O VIZIUNE ASUPRA EDUCAȚIEI

Educația a fost dintotdeauna baza oricărei viziuni ce a implicat procesul de învățământ. Și pentru că trebuia să fie așa, fără o educație primară a actorilor implicați procesul nu este funcțional la o capacitate ce poate genera produse potrivite pentru ca o societate să fie productivă. Acesta poate fi și un principiu nescris desprins dintr-un raționament elementar, de unde se poate continua printr-un întreg plan de măsuri. Societatea românească nu a fost niciodată o constantă demnă de a fi urmată prin exemple de către alte societăți, având permanent nevoie de modele preluate din alte țări cu experiență. Ceea ce nu a luat niciodată în considerare societatea românească este inadaptabilitatea ei la modelele educaționale împrumutate. Concret, cetățeanul român nu este prea mult educat de la începuturile vieții lui:
- să învețe din proprie inițiativă;
- să citească singur pentru a se informa;
- să muncească conștient de faptul că doar așa întreaga societate va prospera și viața lui odată cu ea;
- să îi respecte pe cei din jurul lui care au, totuși, inițiative educaționale;
- să se facă util societății din proprie inițiativă prin voluntariat;
- să fie un bun exemplu de urmat pentru cei din jur, încurajând astfel educația de valoare;
- să fie solidar cu alți cetățeni români pentru o mai bună productivitate;
- să realizeze posibilitatea dezvoltării personale prin educație.
Prin urmare, ceea ce se potrivește unor sisteme din punct de vedere educațional, nu are rezultate în sistemul nostru. Paradoxal, avem nenumărate exemple ale unor elevi de nivel cel puțin mediu în sistemul nostru care au reușit cu brio, ba chiar excelând, în alte sisteme.
Putem scrie la nesfârșit despre beneficiile unei bune educații, folosind cuvinte desprinse din cărțile unora de specialitate, cu implicații în:
- dezvoltarea economică a țării,
- culturalizarea semenilor noștri,
- stabilitatea socială care poate conduce la încrederea altor societăți în propria noastră societate,
dar nu putem aplica reguli noi ale jocului educației, reguli ce nu sunt filtrate de mentalitățile depășite de vremuri și ce nu sunt general acceptate de către cei care sunt direct implicați: cadrele didactice - creatorii produsului final (elevul).
Concret și punctual, viziunea asupra educației propusă de ministerul educației este supusă unor amenințări de care s-a ținut cont prea puțin sau deloc în timpul scurs din 1990 până în prezent. Dacă aceste amenințări nu sunt îndepărtate definitiv, nu vom avea niciodată o educație potrivită pentru o societate aflată într-o continuă degradare.

1. Școlile de masă
Conform INS, între 1992 și 2012 au dispărut 10000 de unități școlare pentru învățământul primar și gimnazial, din totalul de 14000. Pe o distanță județeană de 40-50 km există 5-6 școli gimnaziale cu personalitate juridică aflate într-un mediu rural. Aici dezbaterea este total diferită de specificul unei școli gimnaziale din mediul urban, aflată într-o locație ce oferă acces ușor la puncte de interes general. Într-o școală gimnazială rurală, ca și într-una situată la periferia unui oraș este cel mai probabil să găsim elevi proveniți din familii mai puțin privilegiate de către societate, destrămate, separate în diverse locații din afara țării, cu locuri de muncă slab plătite sau fără locuri de muncă, cu membri adulți al căror nivel de pregătire este cel mult mediu. Astfel, cadrul familial nu este propice unei dezvoltări corespunzătoare a elevului în sensul unei educații ce îi poate oferi acestuia necesarul reușitei în viață. Părinții proveniți din aceste familii sunt, de multe ori cu un nivel redus de pregătire, (semi)analfabeți, cu probleme de sănătate ce-i țin departe de un loc de muncă, asistați social sau fără loc de muncă. Elevul nu reușește să găsească în acești părinți modele demne de urmat, iar continuitatea unei educații construite în timpul în care el stă la școală este practic inexistentă. De asemenea, printre școlile enumerate anterior există un număr considerabil de elevi care abandonează școala. Unii dintre ei sunt copii de etnie romă ținuți acasă forțat datorită tradițiilor învechite în care sunt crescuți, tradiții ce le impun ca începând cu vârste fragede să nu mai socializeze des pentru a se păstra viitorului soț, iar alții nu vin la școală pentru simplul și revoltătorul fapt că refuză. Aceștia din urmă sunt crescuți în familii monoparentale sau de către unul dintre bunici, în niciunul dintre cazuri autoritatea părintească și puterea de convingere nefiind prezente hotărâtor. Mulți dintre acești copii ajunși la vârsta majoratului sau mai devreme vor crește numărul românilor plecați în străinătate, al asistaților social sau al șomerilor, problemă de a cărei rezolvare nu s-a ocupat nimeni concret până în prezent.

2. Exodul părinților
"Chiar dacă statisticile oficiale nu reușesc încă să surprindă adevărata dimensiune a fenomenului, ele indică o îmbunătățire a recunoașterii fenomenului de către autoritățile locale: astfel, datele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție au înregistrat o creștere semnificativă în ultima perioadă, de la 85.000 în decembrie 2015 la peste 94.896 în decembrie 2017. Datele obținute de Ministerul Educației de la Inspectoratele Școlare Județene au relevat, însă, un număr mult mai mare de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate, 159.038 de copii, iar aceste date nu surprind nici ele întreaga amploare a fenomenului, pentru că nu cuprind și copiii de vârstă antepreșcolară și pe cei neînscriși la școală sau în abandon școlar". Din nou, există o problemă de a cărei rezolvare nu s-a ocupat nimeni concret până în prezent.

3. Elevi "CES", clase suprapopulate, spațiu insuficient, profesori insuficient pregătiți și suprasolicitați
Elevii denumiți astfel datorită Cerințelor Educative Speciale necesare participării lor la procesul instructiv-educativ laolaltă cu ceilalți elevi sunt o altă problemă nerezolvată efectiv până acum. Ei posedă dificultăți majore și grave în învățare pentru că deficiențele mintale ori de atenție pe care le au îi fac să nu țină pasul cu restul. Mai grav este faptul că acești copii au părinți dezinteresați pentru a-i putea diagnostica într-un loc specializat. Pe de altă parte, chiar și dacă acești copii ajung să fie diagnosticați (de multe ori la insistența unității școlare), ei nu beneficiază de o pregătire recuperatorie astfel încât să se reducă decalajul educațional față de colegii lor de clasă. Ei nu reușesc pentru că un singur profesor nu este capabil în 50 de minute să se ocupe în egală măsură de toate situațiile ce apar și pentru că profesorul de sprijin există doar pe hârtie, fără ca școlile să îl poată avea concret în clasă, explicația existând la nivelul lipsei permanente de fonduri pentru plata lor. "Dacă ai deja un elev cu CES în acea clasă, te gândești de zece ori dacă să îl mai iei pe al doilea, iar un treilea nu ar trebui să existe, pentru că se pierde orice eficiență a actului didactic.” (Valentin Biro - director de succes la Școala Gimnazială Nicolae Titulescu din Buzău într-un articol semnat de Sorana Stănescu pe www.documentaria.ro în anul 2016)
Pe lângă acestea, există școli în care elevii ajung acasă la ceas de seară, de multe ori chiar târziu după ora 19 pentru că școlile la care sunt înscriși îi primesc, respectând sau nu criteriile de înscriere. "E cea mai bună școală din cartier" auzim din dorințele părinților care sunt părtași cu școala în momentul în care își impun înscrierea copiilor. Școala este mulțumită, imaginea ei este perpetuată, dar de fapt, realitatea este alta. Părinții acceptă ca elevii să studieze în clase cu câte cel puțin 30 de elevi, în care atmosfera din timpul orelor nu este mereu potrivită pentru studiu, un singur profesor experimentat sau nu nefiind capabil să strunească toate comportamentele bizare ale elevilor. Aceștia povestesc acasă despre stresul pe care sunt nevoiți să-l suporte în timpul orelor, despre jignirile dintre elevi pe care le aud (revoltător, chiar și dintre elevi și profesori), acestea neputând fi controlate de către toți profesorii. Părinții iau foarte rar poziție în astfel de situații, dintr-o teamă perpetuată în timp, din lipsa de decizii autoritare, iar dacă o fac, acțiunea lor este urmată doar de sancționarea unor elevi prin scăderea notelor la purtare, regulamentele școlare neavând prea multe opțiuni în acest sens.
O adevărată reformă a sistemului trebuie să aibă în vedere, primordial, construcțiile propriu-zise de noi clădiri pentru noi unități școlare, de noi spații care să devină alte săli de clasă astfel încât toți elevii din România să ajungă acasă la câteva ore după ora prânzului. Construim orice, dar prea puțin clădim școli, prea puțin le dotăm corespunzător confortului elevului și al profesorului deopotrivă. Nu ai cum să îi ceri plăcere unui elev pentru școală atunci când ajunge seara acasă, la ora 19.00 sau chiar mai târziu și când trebuie ca a doua zi de dimineață să se trezească foarte devreme pentru ca până la ora 12, ora plecării la școală, să-și pregătească ziua următoare de școală. Nu ai cum să ai un profesor dedicat și relaxat de fiecare dată când mâinile îi sunt murdare de cretă permanent și când pauzele lui sunt inexistente pentru că trebuie să se ocupe de toate problemele existenței sale profesionale, altele decât actul în sine al predării: consilierea zilnică a părinților cu probleme și a celor care în mod repetat nu ajung la ședințele cu părinții, efectuarea serviciului pe școală (uneori și de două ori pe săptămână), multiplicarea fișelor de lucru și a testelor (mai ales atunci când existența unui singur copiator învechit și lipsa cernelii din toner cauzate de lipsa banilor prelungește enorm de mult timpul necesar realizării), întocmirea tuturor documentelor existente în opisul unei comisii metodice (neluând în calcul faptul că în școlile mici un profesor este responsabil peste mai multe comisii metodice), pregătirea suplimentară a elevilor pentru examene și concursuri. Nu dorim să discriminăm importanța cadrele didactice care predau toate disciplinele, dar profesorii de limba română și matematică sunt în orice școală cei care au cele mai multe responsabilități, cel mai puțin timp liber, cei mai solicitați, cei cărora li se cer cele mai multe explicații și rapoarte. În general, din exterior se evaluează doar vacanța de vară ca fiind mai generoasă pentru profesori, dar prea puțini realizează din exterior că profesorii nu își termină serviciul odată cu ieșirea pe poarta școlii, ci sunt nevoiți să continue și acasă, inclusiv în weekenduri, în locuri și momente în care familia și prietenii așteaptă prezența lor.
Putem continua dezbaterea acestui capitol analizând și implicarea tuturor profesorilor în viața școlii, pregătirea lor profesională, a seriozității lor, dar pentru acestea este imperios necesar ca un minister al educației să-și rezerve mult timp, foarte mult timp pentru a ne descoperi pe toți.

4. Profesionalismul predării disciplinei
Orice domeniu de activitate are nevoie de profesioniști pentru ca activitatea să aibă rezultate finale utile societății. Domeniul educației are nevoie de oameni pregătiți pentru a profesa, mai mult decât orice alt domeniu ce depinde de educație. Profesorul aflat la catedră, într-o sală de clasă, în fața unui grup de elevi trebuie să fie capabil nu doar să îi instruiască din punct de vedere științific printr-o banală transmitere de informație, ci să poată gestiona toate problemele ce pot apărea.
În primul rând, cadrul didactic trebuie:
- să fie pregătit să capteze atenția elevului;
- să-i distragă atenția de la preocupările ce nu au legătură cu procesul de predare-învățare-evaluare;
- să gestioneze comportamentele de indisciplină de unul singur;
- să aibă o ținută exemplară;
- să prezinte în fața elevilor un posibil model de urmat, o persoană cu o conduită admisă în societate, despre care elevii să povestească acasă părinților și cunoștințelor în cel mai plăcut mod;
- să fie prezent în timpul tuturor orelor, nu doar fizic, dar și afectiv.
Fără dascăli competenți nu există educație, iar viziunea asupra ei nu poate avea efectele scontate.

5. Programe neconforme
Programa școlară stă la baza dobândirii competențelor de către beneficiarul educației - elevul. Fără o precizare clară a competențelor și doar cu documente făcute printr-o rigiditate a limbajului total nefolositoare, rămase doar la nivel teoretic, programa școlară nu va ajuta niciodată în pregătirea școlară a elevului. Ea trebuie să aibă un puternic caracter de adaptabilitate permanentă pentru a putea ține pasul cu cerințele pieței muncii. Conform unui studiu din 2016 prezentat în cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos, în 2021 o treime dintre competențele și abilitățile care sunt acum importante pe piața muncii își vor pierde din valoare, foarte multe joburi vor dispărea, în alte sectoare va fi mai mult de muncă, iar posturi inexistente vor deveni normalitate. În România, programele școlare sunt în mare măsură aceleași de cel puțin 20 de ani, efectul conservării lor cu sau fără intenție conducând în tot acest timp la o îndepărtare a elevului de procesul de învățare și o blazare explicabilă a unor profesori, mai ales dacă aceștia se apropiau de vârsta pensionării. Modificările făcute asupra programelor școlare în această perioadă nu au adus în mod categoric o altă formă sau un alt fond, ci doar au transferat câteva conținuturi de la o etapă la alta a școlarizării. În același studiu economic amintit anterior se conturează o imagine a viitoarei piețe a muncii în care slujbele care au legătură cu matematica și informatica vor fi la mare căutare, așa că o regândire a acestor discipline în sensul aplicabilității lor este foarte necesară. De asemenea, informatica nu trebuie eliminată din evaluările de la sfârșitul ciclului secundar superior de învățământ (actualul liceu) datorită importanței ei continue pe piața muncii. O programă școlară eficientă trebuie să fie un document școlar aerisit, care să dea posibilitate profesorului să aloce mult timp aplicării noilor noțiuni introduse, să poată fi adaptată pe grupuri eterogene de elevi și pe toate stilurile de învățare, să cuprindă conținuturi cu un mult mai mare grad de aplicabilitate, lipsite de reținerea mecanică a unor formule de calcul prescurtat și să facă abstracție de acele conținuturi care nu pot fi puse în practică.

6. Examinarea unitară vs examinarea diferențiată
Este salutară viziunea ministerului în privința examinării de la sfârșitului ciclului secundar inferior (actualul gimnaziu) și al ciclului secundar superior (actualul liceu). În primul caz, ministerul prevede o examinare standardizată diferențiată pe două filiere: teoretică și tehnic-profesională. Totuși, finalizarea ciclului secundar inferior trebuie să fie posibilă pentru toate categoriile de elevi. Nu este greu de constatat că nivelul de pregătire al elevilor este într-o continuă scădere de la un la altul și că un model de test la matematică (de exemplu) propus între anii 1990 și 2005 nu mai poate fi promovat în aceleași procente ca în urmă cu 20-30 de ani. Sunt foarte mulți elevi, din ce în ce mai mulți, care nu doar că nu cunosc elemente fundamentale pentru viața lor (cum ar fi banala tablă a înmulțirii), dar care nici măcar nu sunt capabili să proceseze mental instrucțiuni simple, să citească cursiv un text scurt, să construiască sau să scrie corect o propoziție simplă, să se exprime liber răspunzând la întrebări succinte. Pentru acești elevi trebuie să se construiască un viitor și trebuie să li se ofere șansa de a promova un tip de examen care să-i conducă mai târziu înspre un loc de muncă potrivit pregătirii lor și nu să fie aruncați pe drumul străinătății sau în grupul asistaților social. Ei trebuie să fie conștienți că programa școlară le poate facilita un minim pachet de cunoștințe generale și că prezența lor la școală nu este doar un simplu act de prezență.

7. Definirea și stabilirea concretă a performanței și a modurilor prin care un profesor o poate atinge
Viziunea ministerului în privința educației amintește și despre performanța profesorului în cadrul procesului instructiv-educativ, precum și despre verificarea obținerii ei, fiind posibile și eventuale măsuri de îmbunătățire. Dar ce este performanța la catedră? Cum se poate obține? Acum, mai mult ca oricând, este momentul ca performanța să primească o definiție corespunzătoare și adaptată cerințelor actuale, la fel ca și o clasificare în funcție de calitatea populației școlare pe care unitatea de învățământ o are la dispoziție, calitate condiționată de poziționarea geografică a instituției și de condițiile economice ale zonei. Nu poți evalua performanța unui profesor de la o școală rurală ce numără aproximativ 300 de elevi în funcție de participările la concursuri și olimpiade, dacă nu îi oferi posibilitatea de a se încadra la alte criterii (de exemplu aducerea unui elev de la nivelul notei 5 la cel al notei 7). În același timp, un profesor de la o școală din centrul unui oraș cu cel puțin 600 de elevi va avea mereu posibilitatea atingerii performanței la nivelul concursurilor și olimpiadelor școlare, mai ales datorită ariei mai mari de selecție și a dezvoltării zonei în care se află instituția.

Alte amenințări reale pe care educația le are din 1990 până în prezent sunt:

8. Părinți depășiți moral și profesional
Societatea românească este într-o continuă degradare morală, iar modelele existente și promovate de către mass-media nu sunt demne de urmat pentru o viață bazată pe cinste și corectitudine. Plafonarea sistemului de învățământ datorate lipsei de acțiune și de decizii noi a celor care l-au condus a făcut ca generațiile care au ieșit de pe băncile școlilor să aducă analfabetismul funcțional la un procent îngrijorător de 42% din populație în anul 2018, plasând România pe un dezonorant loc 1. Elevii care au astfel de părinți ating în general performanțe școlare modeste, slabe sau foarte slabe, fiind predispuși la eșec după terminarea şcolii.

9. Specificitatea familiilor de etnie romă și indiferența părinților față de educația copiilor
Tradiționalismul acestor familii este atât de învechit încât copiii proveniți de aici sunt privați de educația pe care o pot primi la școală. Sunt multe școli neputincioase în fața elevilor romi cărora li se impune din familii să nu vină la școală pentru că părinții au nevoie de ei acasă. Sunt și școli care se confruntă cu părinți neimplicați în viața copiilor, justificarea fiind dezinteresul și neputința. Prea des profesorii diriginți aud părinții spunând "nu am ce să-i fac" sau le consemnează absențele de la ședințele cu părinții. În fața acestor probleme, ministerul nu are momentan soluții. Situația este alarmantă pentru că drumul până la abandonul școlar este foarte scurt.

10. Salarizarea
Ultima amenințare, dar nu cea mai lipsită de importanță este felul în care cadrele didactice din actualul învățământ preuniversitar sunt plătite. Un profesor cu gradul I și cu o vechime de aproape 20 de ani nu va reuși să-și procure materiale didactice, să-și plătească utilitățile lunare, să aibă un grad satisfăcător al calității vieții și să-și ofere timp liber de calitate cu doar 3500 de lei venit net lunar.

OUĂ STRICATE ROȘII, GALBENE ȘI ALBASTRE

De Paștele ăsta nu vreau să mai văd ouă roșii! Dar ce zic eu ouă roșii?! De Paștele ăsta nu vreau să mai văd nici măcar ouă galbene! Și pentru că nu le vreau pe-astea, nu vreau să mai văd nici măcar ouă albastre! Nu vreau să mai văd de niciun Paște de acum încolo, probabil, ouă roșii, galbene și albastre! Nu vreau să le mai văd și nu vreau nici măcar să le mai mănânc! Simt cumva că tricolorul țării în care m-am născut și de care ar trebui să fiu mândru este murdărit zilnic de toți prefăcuții ăștia care se numesc "politicieni". Ei au început să ne colinde orașele îmbrăcați în culorile sfinte pe care odinioară le purtam cu drag și încearcă să ne convingă pe noi că ceilalți nu sunt buni, dar ei pot mai mult. Râd și plâng în același timp, cu un gust ciudat de ouă stricate în gură, mama lor de mincinoși!

Am un prieten foarte bun pe care nu-l pot convinge să meargă la vot. Nici nu mă pot supăra pe el la ce opțiuni are. Pot doar să sper că anul ăsta va mânca și el niște ouă tradiționale încondeiate frumos, cu gust, cu muștar și ceapă verde.

De ce or pleca ei prin țară cu colindul eșuat, în loc să stea acasă să-și vopsească propriile lor ouă, să cugete, să nu mai risipească banii de cadouri pentru familiile lărgite și să nu ne mai supună unui stres în plus? Mai trist decât asta este să-i vezi pe toți cei care vin încolonați la manifestele lor, de toate culorile și de o majoritară categorie educațională. Mă simt în plus când îi văd pe toți corigenții și repetenții școlii, deveniți ulterior asistați social și rămași semianalfabeți pe viață, fără șansă de revenire, cum vin orbește precum înviații din mormintele cimitirelor să li se dea doza de creier, ăla pe care nu-l au. Ăștia vor nimeri categoric cabinele de vot, ajutați de cei îmbrăcați în vestele tricolore, vor da cu ștampila de gardul votului și vom asista din nou la un alt episod în care cei care au mărit vor rânji la cei care vor veni după ei să scadă. Asta vezi doar în filmele de groază sau în filmele care le parodiază. De fapt, asta vedem de aproape 30 de ani încoace, o veșnică parodie și o mocirlă căcănie învelită frumos în roșu, galben și albastru.

Şi uite-așa mai încălecăm pe șaua unei iepe aflate în moarte clinică de mult, pe care o călăresc mulți neaveniți, devenită fără voia ei o mârțoagă bună de dus la abator. Dacă ar fi doar o poveste de adormit copiii ar fi bine, ne-am amuza în continuare și ne-am trezi la realitate în zorii următoarei zile. Dar nu e, realitatea ne omoară și o vedem pe toate ecranele, ba chiar și în canale. Stau și mă întreb, bunăoară, cine ne mai poate salva? Cine sau ce? Americanii, cu floricelele lor celebre glazurate cu petrol și făcătoare de bani mulți? Rușii cu gogoșile lor otrăvite cu care îi fac invidioși pe ceilalți? Sau poate coreenii ăia care vor să înghită toate floricelele și toate gogoșile dintr-o singură înghițitură?

Mă chinui să educ noi generații, dar nici eu nu prea mai reușesc. Degeaba ai principii sănătoase moștenite din familie dacă ai în față o turmă de urmași ai celor pe care sistemul i-a modelat să fie limitați. Ei behăie doar pe limba lor, iar eu mă străduiesc să le explic ce înseamnă decența, comportamentul adecvat, matematica vieții. Am din ce în ce mai multe momente în care mă abțin să nu râd cu lacrimi plânse în timp ce mă aflu în fața lor. Mai nou, meseria viitorului este statul în pat pentru ca banii să curgă din tavan peste tine. Da, după aproape 20 de ani strânși în fața lor, am trăit să o aud și pe-asta! Elevul Marin se regăsește peste tot, printre cei mulți cu drepturi egale, printre cei numeroși care cotizează pentru ca părinții și bunicii noștri să-și primească pensia, printre cei care vor face același lucru pentru noi atunci când ne va veni rândul, printre cei care votează atunci când vestele tricolore au nevoie. Dacă privești în puțul gândirii elevului Marin, atunci înțelegi totul. Atunci când el vorbește, râul și ramul se opresc din a mai curge frumos. Dacă vorbește! "Guvernul ăsta are și ei populație"
"Să ploaie"
............
"Pentru abuzurile care le-a făcut procuratura, ..., pentru binele nostru la tuturor cetățenii... Statu paralel împreună cu SRI-ul și DNA-ul a făcut un contract din ăsta."
"Am venit pentru democrație care să fie cu adevărat..."
"Ne-am trezit din păcate cu țara cu mii de calamități cu mii de aluviuni cu multe probleme..."
"Un monument care ne mândrim"
"Domnule președinte a României"
"Pentru că hotărârile se iau în acest for și este important ca în acest for să se ia anumite hotărâri" "Fiecare copil merită un viitor, un viitor mai bun decât cel prezent”
"Cer anticipat scuze pentru greşelile pe care le-am făcut. Vă asigur că nu voi face nicio eroare. A greşi e omeneşte. Poţi să repari greşeli. Dar să nu faci erori…”
"Tu însuși"
............

"România și românii nu mai au nevoie de experiențe", am auzit de curând într-un discurs. Și eu zic la fel, că a trecut printr-o gârlă de experiențe și încă mai poate fi călărită de voi până va muri de tot. Cică "în Europa cu demnitate" poate fi bannerul de pus în rama învingătorului. N-are cum, nici ei nu cred în asta din moment ce vântul îl rupe și atârnă de-a lungul stâlpului de electricitate de pe trotuarele rar circulate. E clar că nici scriitori buni nu se mai găsesc pentru banii lor murdari din moment ce lozincile sunt patetice. Eu scriu mult mai frumos și o fac gratis. Până la urmă, fără supărare, v-ați gândit suficient atunci când v-ați întrebat dacă România merită mai mult? 

VALIDEAZĂ CĂLĂTORIA!

Vă îngrămădiți toți buluc de fiecare dată când vine autobuzul sau tramvaiul, să prindeți loc pe scaun, dar nu vă grăbiți mai niciunul să validați cardul de călătorie!

Sunteți îmbrăcați în gucci, armani și hugo, încălțați de la alte "firme", chiar dacă mai tineri sau mai bătrâni și chiar dacă mai bogați sau mai săraci, dar nu găsiți 50 de lei într-o lună ca să vă plătiți un abonament pentru toate liniile! Dacă s-ar putea să vă aducă primăria autobuzul la ușa casei și tot n-ar fi suficient pentru preaminunăția voastră.

Vă repeziți la prima strigare să vă dați șmecheri tot pe "reatebe" față de un cerșetor urcat și el chiar de nevoie alături de noi pentru că el chiar nu-și poate plăti călătoria și-l dor picioarele, dar vă doare mâna aia murdară ca să scoateți din buzunarele alea puturoase prețul pentru faptul că un mijloc de transport în comun vă cară la grătarul cu prietenii.

Așteptați mereu și mereu să vă dea statul corupt și șpăgar ajutoare sociale fără să oferiți nimic în schimb, stând în pat cu ochii în tavan să vă cadă de sus pentru că sinuzita nu vă lasă să munciți. Tot voi milogiți de la statul paralel fel și fel de pomeni pe care le vreți și băgate în buzunar, după care vă plângeți că aveți lefurile și pensiile mici.

Ca o pură și idioată constatare, astăzi am fost singurul pasager care a validat cardul de călătorie dintr-un întreg autobuz ocupat inclusiv în picioare. Neglijând pensionarii care beneficiază de gratuitate, rămân cel puțin trei sferturi din toți pasagerii de care îmi este scârbă. Lehamite că aveți aceleași drepturi ca și mine, inclusiv dreptul de a vota.

N-o mai dați de pereți și nu ne mai mințiți, România NU merită mai mult decât are acum! România este exact unde a adus-o națiunea asta puturoasă și cu mâna întinsă, semianalfabetă și fără sensuri. Evident că nu mă regăsesc, iar asta mă face mai drept, pe mine și pe toți cei care validează călătoria.

CU CRETĂ ȘI CU ROȘU

"Strigătul meu e o rugăciune către profesorii de matematică, să încerce prin cursurile remediale să completeze lacunele elevilor", a spus ministrul. Cum care ministru? Al educației naționale. Cum care educație națională? Aia care este. Și aia care a facilitat elevilor submediocri să acceadă chiar și la liceele teoretice. Și tot aia care îi aduce pe atât de mulți politicieni acolo unde nu au ce căuta. Pentru că educația este „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele", zicea Platon.
Virtutea este "însușire dominantă a caracterului, care îl face mai bun pe individul uman, din punct de vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de activitate; integritate morală; înclinație spre un anumit fel de fapte morale; calitate morală", zice dicționarul explicativ al limbii române. Caracter, calitate morală, adică vorbim de moralitate aici și s-ar putea să vorbim prea mult în contextul actual al țării noastre. Din momentul în care în România s-a legalizat admiterea în licee inclusiv teoretice cu note mult sub nivelul mediu deja s-a clădit construcția unor caractere îndoielnice ale unor indivizi care nu mai vor să muncească pentru a obține o performanță minimă, care nu mai vor să întoarcă respectul dascălilor, care nu-și mai respectă nici măcar proprii părinți, care au început să înțeleagă că se poate și fiind prost, nesimțit sau puturos. Și dacă nu se poate aici, au înțeles ei că încă se mai pot duce la mama, tata, fratele, sora, unchiu' sau mătușa din Italia, Spania, Anglia. Pentru că în România nu sunt prea mulți care să te încurajeze să stai. Caracterul produce calitate morală, iar moralitatea însănătoșește națiunea. Integritatea morală a devenit rară și ea. E suficient să privești scârbit lupta acerbă pentru funcții înalte și corupția care roade ghișeele instituțiilor, holurile spitalelor sau clădirile impozante cu sticlă multă și marmură din belșug și vei înțelege calitatea morală care zace în noi, făcându-i pe toți ceilalți să ne arate cu degetul pe străzile Europei, să ne facă să stăm la cozile lor pentru a trăi și noi viața pe care o merităm.
Domnilor miniștri, știți cine și cum ar trebui să completeze lacunele elevilor? Voi și cu politicile voastre. Voi prin schimbarea voastră și a tot ce nu merge bine în țara asta. De la programe școlare, modalități de examinare până la posibiltatea pregătirii absolventului în funcție de nevoile unei societăți și creșterea calității actului educațional printr-un sistem de intrare în învățământ mult mai selectiv. Este evident pentru toată lumea că rezultatele învățării după 8-12 ani de școală sunt într-o continuă scădere de ani buni, tot cam de când foștii absolvenți au început să dea naștere celor care acum eșuează. Sper să înțelegeți că mulți dintre noi - aceiași care educăm de 20, 30 și mai bine de ani suntem tot ăia care obținem performanțe și mai bune de 5, de 8, de 9 și de 10. Noi suntem la fel, domnilor și doamnelor miniștri, pentru că noi suntem printre puținii angajați care am ales o meserie din pasiune și nu de nevoie, dar ei - cei care ne privesc din băncile claselor, sunt alții mereu, de la un an la altul, încep să ne privească cu dispreț, ca pe niște dușmani ai lor, fac echipă bună cu părinții care ne învinovățesc că nu ne facem treaba. Și știți de ce se întâmplă toate astea, doamnelor și domnilor care cereți rezultate fără să oferiți cadrul unui sistem performant? Pentru că le permiteți, pentru că ei pot, pentru că și voi le-ați arătat că se poate (ajunge acolo sus oricum) și pentru că ne-ați lăsat singuri împotriva unui sistem învechit și a celor care ar trebui să ne fie parteneri educaționali.
Sunt educat tot de către un profesor de matematică, un meseriaș în domeniul lui, un om care și-a respectat meseria și a fost respectat de toată lumea, pe care însă viața l-a răpus demult. Stresul l-a doborât și nu i-a mai dat ocazia să pună umărul la consolidarea unei calități morale a celor care termină treptele învățării. Prin urmare, asta fac și eu, ce m-a învățat el. Așa suntem mulți prin cancelarii, cei mai mulți. Ori am fost educați în spiritul caracterului sănătos ori ne-am ales singuri această cale a îndrumării altor caractere. Și să nu credeți că nu am încercat și încercăm mereu să recuperăm rămânerile în urmă! O facem mereu dincolo de toate planurile remediale și rapoartele privind rezultatele obținute la teze, simulări, examene. O facem, doar că nu mai e suficient!!! Și e atât de trist să vedem că pe dumneavoastră nu vă interesează decât existența lor și a documentelor scrise care dovedesc efectuarea lor. Dar veniți să vedeți cum decurge o oră de matematică, veniți să-i întrebați cât face 12 minus 5 înmulțit cu 2, apoi să vedeți dacă știu că 3 la a treia face 27 și nu 9, iar mai apoi să-i întrebați și câte numere naturale se găsesc în intervalul de numere reale [-2, 3]. După care le puteți cere și să deseneze un romb sau să afle perimetrul unui dreptunghi. Veți fi cel puțin șocați! Să nu credeți că noi nu i-am învățat să facă toate astea sau că în caietele lor nu există materia predată și probleme model exersate! Dar vedeți dumneavoastră, ei nu mai vor să știe și din ce în ce mai mulți nu mai pot să învețe. Da, ați auzit bine, nu mai pot învăța! Pentru că dezvoltarea lor cognitivă și capacitățile lor intelectuale au suferit modificări în ultimul timp, pentru că părinții lor sunt prea mândri să recunoască și pentru că noi suntem mereu găsiți vinovați.
Dumneavoastră și cu colegii dumneavoastră nu v-ați săturat și plictisit să faceți aceleași lucruri an de an, adică să transmiteți aceleași mesaje profesorilor în urma susținerii simulările și examenelor? Noi ne-am plictisit pentru că știm dinainte ce ne veți spune să facem: să remediem prin planuri, să recuperăm materia, să completăm lacunele. Lacunele la matematică? Păi dumneavoastră credeți că eu îl pot învăța pe elevul incapabil să înțeleagă un text scris în limba română sau unul comunicat verbal în aceeași limbă cum se rezolvă matematic o problemă eventual urmând un algoritm sau cunoscând niște formule de calcul? Sau poate credeți că eu îl mai pot recupera pe elevul care nu știe tabla înmulțirii la gimnaziu (nu contează în ce clasă, ci Doamneee cât de mulți sunt!) atâta vreme cât trebuie să mă ocup de toți elevii clasei și de toate conținuturile programei? Sau să-mi spuneți și mie cum completez lacunele unui copil care la geometrie este pur și simplu în urma înțelegerii faptului că patrulaterul are legătură cu numărul 4, că nu are 3 laturi ca triunghiul...? Sau să mă ajutați să rezolv problema elevilor care nu pot de-a dreptul să-și noteze lecția corect după dictare sau de la tablă, nu își înțeleg propriul scris astfel încât ei nu vor reuși niciodată să învețe corespunzător sau să rezolve un exercițiu după un model asemănător făcut în clasă? Sau îmi dați și mie niște profesori de sprijin, profesori asistenți cum am văzut în afară in țările care chiar se implică?
Dacă aberez pe alocuri, vă rog să mă scuzați. Cred că nici rugăciunile către Dumnezeu nu ne-ar ajuta prea mult pentru a ne salva de o degradare al cărei proces e în derulare. Trebuie să punem osul, de sus în jos, de jos în sus, în toate direcțiile, cu oameni care își doresc, fără pansamente temporare, ci cu operații chirurgicale de anvergură. Altfel, nu vom face altceva decât să ne rugăm unii pe alții, politicos sau autoritar, să dregem busuiocul. Până atunci, eu voi continua să prezint celor care mă mai doresc ascultat matematica pe care am învățat-o de la bunii mei profesori. Despre lacune nu promit nimic, nu ține doar de mine, dar mă voi înarma să le completez în continuare. Cu cretă și cu roșu. Atât cât îmi permite timpul rămas după ce consiliez elevii cu diverse probleme în pauze, pe părinții lor, după ce termin de elaborat și corectat testele adaptate specificului claselor, după ce finalizez și pregătirile pentru activități extrașcolare care să-i facă pe elevi să se mai deconecteze și după ce reușesc să ajung să beau și o gură de apă într-o pauză oarecare.
Din dragoste pentru ce fac și cu sinceritate.

DIN DRAGOSTE PENTRU METROREX

România. Țara aia în care totul funcționează cu câteva viteze în urma restului lumii civilizate. "Trenul staționează aproximativ două minute" auzi de vreo trei săptămâni la metrou, unde alegi să mergi tocmai pentru că rămăsese cel mai rapid și mai sigur mijloc de transport din București. A fost odată, nene! Acum te umpli de spume și de toți dracii pe care te chinui din răsputeri să nu-i verși pe gură, mai ales când îți adaugă la microfon bărbatul ăla costumat de la pupitru "trenul a frânat din motive tehnice neprevăzute, ne cerem scuze". Păi du-te în mări și țări cu scuzele tale, să ți le îndeși pe scaunul ăla pe care stai tu confortabil fără stresul că nu ajungi la timp la muncă, teafăr și nevătămat, că mi s-a luat să tot aud că ești profitabil și că poți!!! Mai știu eu pe unii care se laudă că trăim într-o societate guvernată de o economie care duduie de au murit toți anglo-saxonii cu vikingi cu tot de ciudă... Aha, lasă, lasă. Păi mai bagă și tu niște bani în infrastructura asta, luptă-te cu toată lumea și fă pe necuratu-n patru să călătorim și noi civilizat, inclusiv pe magistrala a patra unde și acum ne rupem cucuruzu' pe scaunele ăluia cu patru clase. Fără el, erai un nimeni, bă metroRex penibil ce ești! Așa cum mergi tu înfrânat între stații cu nu știu câte minute de întârziere tot așa merge și țara asta. Adică exact ca racu, știi ce zic. Bă, ne mai mirăm de ce nu dăm înainte... Păi n-o să mai dăm niciodată pentru că nu ne interesează și nu vrem să facem asta. Când îl mai văd și pe câte un nene din ăsta care conduce metroul că iese din cabină în câte o stație, să se uite el pe peron să vadă care-i treaba, adică să mai stau încă un minut în plus pe loc, îmi vine să urlu, băăă! Ce verifici nene atunci când ieși din cabină? Roțile de tren să fie umflate, să aibă presiunea în pneuri sau ce? Să vezi dacă n-a căzut vreo osie sau vreun boghiu la curbe unde șinele trosnesc? Băăă, alooo, voi vă bateți joc de toți călătorii, pe banii noștri! Voi și cu toți ăia care pompează bani în fundu' vostru, pe care îi băgați mai mult în buzunare decât în calitatea vieții. P.S. Aaa, să nu uit! Tot pe magistrala a patra de metrou, pe monitorul care ar trebui să informeze călătorii despre timpul rămas până la sosirea următorului tren scrie "sistemul se află în probe de funcționare". De ani de zile, băăă, scrie treaba asta!!! Dar cât vă ia, bă fraților, să faceți niște ecrane să meargă cum trebuie? Apoi mai sunt scările rulante... Nu e săptămână în care să nu se oprească vreuna, te-ai prins, din motive tehnice. Și revii peste 2-3 zile pe aceeași scară și nu o poți folosi pentru că metroRex doarme. Pe bune? Chiar atât de săraci sunteți încât să nu fiți în stare să gestionați niște defecțiuni curente și simple? Nu sunteți săraci, bă, doar aveți o mare durere-n partea dorsală, aia aveți! Acum sunt într-un tramvai și ce crezi? Pute, atât de nespălați suntem!