LIBERTATEA NE-A ADUS AICI

Ești nesigur pe locul tău de muncă și nu-ți oferă un venit din care să mai și mănânci ceva după ce plătești toate alea gen facturi, rate, rechizite etc. Ce faci? Te cari ca să muncești orice pe euro. Sau, mai bine, pe lire din alea sterline.

Ești relativ sigur pe jobul tău, dar tot nu îți ajunge să te descurci cu banii. Parcă tot te gândești dacă nu cumva luna următoare va trebui să strângi iar din dorsală ca să treci cu bine de ea. Și parcă mai e și ditamai stresul care te copleșește atât de mult încât au ajuns doctorii să-ți spună că e groasă, tati. Ce faci? O tai.

Să zicem că nu te încadrezi în niciuna dintre situațiile de mai sus și că îți ajung banii chiar să te mai și plimbi prin țara ta, prin orașul tău, să mai ieși o seară, două pe lună la un restaurant, să-ți faci măcar o vacanță decentă, dar fără excese, chiar și în străinătate. Ba chiar ajungi la performanța de a-ți gestiona stresul cât casa prin tot felul de exerciții de respirație și alte alea. Îți dai seama? Îți mai rămân și bani să te plimbi, de parcă asta ar fi cea mai mare realizare din viața ta. Mai rămâne o problemă, anume peisajul. Serviciile locale. Felul în care autoritățile, pe care le plătești la timp și din greu, țin la cetățean. După ce termini jobul ăla care îți satisface toată lista de preferințe, ieși pe stradă. Începe aventura. Vezi aceleași garduri ruginite din epoca de aur, aceleași trotuare îngăurite, aceeași mizerie pe străzi, aceleași autobuze dezgustătoare care vin în stație după ureche și veșnic pline, aceleași tramvaie în care poți să mori, același metrou care vine din ce în ce mai rar și în care nu vrei să te afli dacă se defectează iar, aceiași berbeci care te agresează la semafor sau pe trecerea de pietoni, același băgat în față și suflat în ceafă la orice coadă, aceeași nepăsare venită de la vârf înalt, aceleași drumuri proaste sau inexistente pe care și dacă vrei să faci pypy n-ai unde, aceleași căi ferate din anii '80 și aceleași trenuri în care nu vrei să te urci, același peisaj dezgustător, aceleași mirosuri pestilențiale peste tot pe unde pășești.

APROAPE ȘI DEPARTE DE NOI

E o constatare care se întoarce permanent pe tărâmul gândurilor mele, aceea prin care aflu mereu că existăm acolo, undeva, dar o facem doar pentru noi, ca într-un egoism involuntar care ne lovește pe nesimțite. Existăm bine, merci, pe harta lumii, la o latitudine și o longitudine eventual departe (sau aproape) de noi, dar atât. Ajungem să aflăm despre noi că avem destule în comun, ba unele chiar de pus în ramă, dar distanța ne reține, ne oprește, ne limitează. Aflăm că ne placem. 

Ca într-o simetrie de necontestat ne avem unii pe alții aici, în jurul nostru, în imediata noastră vecinătate, enervant de aproape, dar degeaba. Ne privim în ochi, ne analizăm și studiem, ne găsim tot felul de găuri în barca ce ne plimbă pe oceanul vieții și concluzionăm că nu suntem făcuți să conviețuim împreună, că nu ne potrivim, că "ni s-a urât cu binele", că e monoton să fim și aproape și compatibili, că nu ne suportăm, că nu ne coborâm noi să facem una sau alta, că e sub demnitatea noastră, că e bine să mai căutăm eventual mai departe. Și mai departe. 

Și iar căutăm... Și o luăm de la capăt. Cum de la care capăt? De la celălalt capăt, în pana mea! Și eu te găsesc pe tine, tu mă găsești pe mine, ce mai contează care pe cine găsește? Ne luăm acum din asta? Contează că ne găsim, bravo nouă, ce buni suntem noi pe găseală, mai contează că ne pomenim și cu o ditamai lista de pasiuni comune, fix ca aia în care ne punem canalele TV preferate, ne dăm la vorbă de ne dor fălcile, după care mai constatăm ceva: că mai lipsește ceva. Ceva nu merge. Ceva nu e. Sau ceva nu mai e. 

Eu m-am prins care e mersul: trăim complicat. Și nu vrem să simplificăm, fix ca elevul ăla căruia nu i-a plăcut operația de simplificare a unei fracții. Așa că amplificăm. Preluăm reguli de care nu vrem să ne debarasăm ca să nu părem mai prejos în fața celuilalt, iar dacă nu preluăm, ne impunem noi propriile reguli peste care nu trecem ca să dăm bine în poză. În care poză? Într-un selfie, eventual, că în alta se vede treaba că nu încăpem. 

Mno, mergem în continuare așa. O să cunoaștem atât de bine populația acestei planete încât o să avem impresia la un moment dat că am trăit pe toate continentele. O să avem atâtea deja-vu-uri în capul nostru încât o să ne avem ca frații. O să ne iubim platonic ca în cărțile lui Drumeș și o să ne prefacem că suntem satisfăcuți până la cer și înapoi. O să devenim experți în ale vieții încât o să vorbim doar în citatele pe care chiar noi înșine le vom scrie. O să zicem că noi n-avem nevoie de nimeni niciodată, o să și credem asta ca nu care cumva să creadă lumea că noi nu suntem în stare să punem un bec, să reparăm o priză, să batem un covor, să facem o mâncare, să ne scoatem în oraș, să ne... Ce ne trebuie nouă toate astea? Bărbosu' ne iubește oricum, că ne-a făcut pe toți din dragoste și că bla, că bla, că bla bla bla.

Și ca și cum toate astea n-ar fi îndeajuns, în fiecare dintre noi zace un ceva special. Nu știu exact ce, dar e. Realizăm asta când nu mai suntem atenți la tot și când credem că le știm pe toate. Acest ceva special poate fi un zâmbet îndrăzneț și repetat în colțul gurii, un gest din ochi care atrage, un sarcasm biunivoc acceptat, un quel que chose pe care nu-l avem nici dacă ne căutăm, o poveste care te trage puțin pe dreapta și te mai pune să recapitulezi conținuturile la care ai mai lipsit când erai mai mic, o vorbă sau mai multe pe care le asculți și te îmbeți cu ele și iar le asculți pentru că ajungi să auzi că nu te deranjează precum o fac altele, un gest pe care nu-l pot descrie acum, dar crede-mă că îți place... Și după ce te oprești la acest ceva special îți dai seama de ceva ce uitasei iar ca cel mai mare egoist din viața ta: nu sunt probleme cele pe care tu le ai, ci sunt probleme cele pe care ți le faci tu cu mintea ta. Mai aproape sau mai departe. 

O IRECONCILIABILĂ RUPTURĂ

Un divorț iremediabil este cel mai rău lucru pe care greva profesorilor din anul de tristă amintire 2023 îl va fi pierdut. Și nu este vorba doar despre ruptura pe care o vede și o simte o lume întreagă, anume cea dintre profesori și români educați, cu principii de la care nu se abat, pe de o parte și societatea guvernată de politicieni, pe de altă parte. La aceasta se adaugă falia ce se va forma între profesorul din cancelarie și conducerea școlii, acea conducere care merge pe burtă atunci când profesorul își cere drepturi binemeritate, când își strigă nemulțumiri justificate, când își spune durerea strânsă în interior atâția ani de zile.

Nu ai simțit asta până acum? Atunci ești norocos și poate că ești în locul potrivit, acolo unde ești susținut de fiecare dată, ca între colegi, de sus până jos, acolo unde simți empatia și sprijinul de care ai nevoie la greu.

Dar dacă ai simțit absența directorului tău în momentele în care profesorul care îl definește și pe conducătorul care va reveni cândva în cancelarie pe scaunul de lângă scaunul tău, atunci ăsta e semnalul pentru ca noi toți ceilalți să ne fim alături, să nu ne mai urâm, să fim cei mai buni colegi, să ținem aproape mereu și să strângem rândurile.

Rămâi în grevă drept și vertical, ține-o tot așa, dar nu te arunca în capcana reproșului către colegul care a renunțat răpus de situații pe care doar el le trăiește și cu care tot el se chinuie în fiecare lună. 

Suntem mulți, dar totuși prea puțini ca să ne învrăjbim între noi exact acum când ne este cel mai greu, atunci când cea mai mare pierdere pe care greva profesorilor din anul 2023 a furnizat-o va rămâne relația profesor - conducere.

În grevă sau nu, trebuie să rămânem mai uniți decât am fost vreodată în cel mai mare câștig al grevei noastre. Dincolo de o târzie recunoaștere a unui salariu pe care îl merităm eu vreau să cred că am câștigat unitatea grupului din cancelarie după ce am pierdut relația cu biroul directorului.

SCHIMB GREVA PE VOUCHER PENTRU DINȚI ȘI OCHELARI

Am fost mulți oameni frumoși în piață la protest, profesori cu zâmbetul pe buze. Noi așa suntem, nici nu zici că ne doare ceva, poate că și de-aia am ajuns aici, pentru că lumea a crezut atâția ani că o ducem bine. Am fost mai mult decât plăcut surprins să văd elevii din Constanța printre noi, să ne spună că și ei ne susțin.

Și totuși e puțin. Am fost mulți, dar nu suficienți. Unde sunt cei care există pe tabele, dar nu și în piață? Dacă renunțăm acum, salariul ăsta mic de acum, care a fost mic și până acum, va rămâne mic până vom muri. O spune unul care a debutat în învățământ în 1998. Greva asta nu este despre acum, este despre când copiii noștri vor constata că nu au profesori buni pentru că nu au mai vrut să stea în sistem pe banii ăia puțini ori au plecat în alte țări sau alte părți. Greva asta este despre profesorul pensionar care va trebui să muncească și după 65 de ani undeva ca să își poate duce cheltuielile.

Îmi pare rău că nici acum nu-i un moment potrivit pentru o grevă a noastră, dar nu a fost niciodată pentru că niciodată nu s-a putut ce am vrut. Niciodată nu s-a găsit ce am cerut pentru că noi am cerut cuminți, umili, organizați, rar, iar cei care ne conduc nu îi ascultă pe unii ca noi cuminți și umili, nu îi bagă în seamă la adevărata lor valoare.

Părinții nu sunt de partea noastră pentru că ei trăiesc momentul în care copiii lor trebuie să încheie un an școlar cu note bune, să dea examene, să intre la licee bune. Ce Doamne iartă-mă îi interesează pe ei de salariul unui profesor care oricum e mai bun decât al nu știu cui și oricum a zis și Dana Budeanu că nu facem nimic de ăia 7000 de lei pe care îi primim. Apropos, eu ajung la banii ăia dacă mai adaug discopatie în partea lombară și dioptrii în plus la ochelari pe banii mei câteva ore după orele de la școală. În timpul ăsta ea stă ca o divă pe canapea și mă huiduie pe mine. Așa că, uși de-aici, Dana Budeanu! Și așa ne trebuie dacă am trecut-o clasa atunci când trebuia să mai dea o tură, pe ea și pe cei care nu știu să înțeleagă ce spunem și ce scriem. I-am trecut clasa pe toți și acum ba ne conduc, ba ne trag pe dreapta, ba ne judecă, ba ne lovesc cu pietre. Pare că ne merităm soarta și da, asta e și ideea, să fim prost plătiți ca să nu ne înmulțim și să deșteaptăm lumea.

Nu renunțați acum pentru că mai târziu e chiar târziu. 

Dragi părinți, partenerii noștri, nu ne huliți, nu ne arătați cu degetul și nu ne puneți bețe-n roate! Încercați să treceți cu gândul dincolo de momentul în care ne aflăm cu toții și să vedeți un viitor în care nepoții dumneavoastră vor avea aceeași profesori lipsiți de respectul cuvenit, de statutul social la care contribuie și salariul bun pentru că acum pe noi nu ne susțineți așa cum trebuie ca să reușim ce n-am reușit în mai bine de trei decenii. Lipsa susținerii înseamnă renunțare și continuare cu aceiași profesori nemulțumiți plus mai mulți profesori necalificați. Profesorii cu licență vor renunța să mai intre în sistem și ne vor părăsi pentru că nu se mai vor simți în locul potrivit. Eu rămân în continuare pentru că am strâns 23 de ani la catedră, pentru că sunt profesor de matematică, pentru că îmi este greu să-mi găsesc un job potrivit pregătirii și vârstei mele și pentru că port cu mine moștenirea unor părinți profesori și a unor diriginți care mi-au insuflat ceea ce sunt acum. Dar eu sunt unul printre mii, cu o floare nu faci primăvara vieții.

M-am simțit atât de bine astăzi printre mii și mii de colegi profesori! Suntem chiar o gașcă frumoasă, suntem cei care i-am educat pe toți, ăștia care suntem, mai buni sau mai răi, mai olimpici sau mai slabi. Cu toate astea nu suntem suficienți pentru ca cei pe care i-am trimis să ne conducă să ne creadă, să ne ia în considerare și să ne ofere ceea ce merităm. M-am simțit important pe alocuri, ba chiar puțin respectat atunci când mașinile erau oprite forțat la semafor pentru ca eu și cu cele câteva mii de profesori să străbatem la pas o parte importantă a capitalei țării.

După grevă ajung la optometrist, doctorul ăla "de ochi" care îți măsoară și corectează defectele de vedere. Da, m-am ales cu ochelari pentru că sunt un profesor care și-a făcut treaba în pandemie și am învățat elevii matematica de care aveau nevoie, cu ochii în ecranul laptopului, ore și ore stând în scaun. Evident că mi-am rupt și spatele, la propriu, acum fiind obligat să vizitez de două ori pe an reumatologia. Știu că nu toți profesorii și-au făcut treaba ca mine în pandemie și au luat banii "degeaba", dar asta e treaba ministerului să-i descopere pe cei nevrednici de meserie și să-i pedepsească conform legilor şi contractelor în vigoare, nu să mă facă pe mine canalele de știri să mă simt în aceeași oală plină cu oameni neserioși. Ai putea spune că mă plâng, de fapt am impresia că dacă nu sunt vocal nici nu sunt luat în seamă. Deci mi-a zis optometristul că mă costă 2000 de lei să îmi îmbunătățesc vederea pentru că acum am nevoie de lentile progresive din cauză că vederea nu s-a îmbunătățit de la anteriorul control. Eu banii ăștia nu-i am, trebuie să mai muncesc pentru ei, nu eram pregătit pentru o astfel de veste. Asta n-ar fi nimic dacă nu mi-aș aminti instant că acum 2 săptămâni am fost și la o clínică dentară cu o gură a cărei reparație o tot amân de ani de zile. M-am abținut politicos să nu răbufnesc atunci când clínica mi-a estimat calculul intervențiilor medicale pentru ca gura mea să devină sănătoasă: 12315 lei. Îmi era și rușine să spun că nu pot. Doctorul a înțeles că nu vreau atunci când i-am zis și că nu sunt pregătit pentru o așa cheltuială. Trag linie să văd cât îmi trebuie să-mi repar ochii și gura ca să mă bucur și eu cât mai mult de pensia aia pe care nu știu cât de lungă sau scurtă o mai prind: minim 3 salarii de care am nevoie acum. Bine, asta dacă găsesc înțelegere la bancă să mă lase 4 luni fără să plătesc ratele, dacă în vacanța asta stau acasă să mănânc margarină pe pâine, dacă nu mai ies în oraș și stau pe canapeaua din dormitor la un pahar de sirop de coacăze cu apă de la robinet, dacă mă înțelege copilul că 4 luni de acum încolo nu mai vede niciun leu și dacă Vodafone mă lasă să vorbesc gratis la telefon, ba chiar să navighez tot moca pe internet.

Sunt singur, n-am pe nimeni "cu bani" lângă mine, mama e pensionar rezultat tot din profesor și are un trai decent doar pentru că a mai muncit niște mulți ani prin țări străine, tata ne-a părăsit pe toți acum 21 de ani tot din postura de profesor. Mare om, mare caracter, om iubit și apreciat, dar nu contează asta acum. Din păcate. 

Așa că dacă tot se aruncă în noi cu vouchere, eu renunț la grevă doar dacă primesc un voucher cu care să îmi fac lentile progresive și dantură de care să nu-mi fie rușine când deschid gura. Vreau să renunț fără să mă simt umilit și tratat ca și cum nu aș fi făcut nimic în țara asta, ca și cum aș întinde mâna după ajutoare sociale. Vreau să renunț când s-o putea și pentru noi ceva ca să nu mai stau mereu cu calculatorul după mine când trebuie să-mi cumpăr o pereche nouă de pantaloni gândind să mi-i iau pe ăia cu 80 de lei sau p-ăia de 130 sau strâng din fund și dau lovitura cu ăia de 300. Și să nu mai îmi țâțâie posteriorul de fiecare dată când mă duc la doctor și mi se spune că mai trebuie să mai fac și nu știu ce tratament pe bani. Și eu care credeam că vara asta mă plimb mai mult prin lume... 

MI-AM ALES DIN NOU MOMENTUL PROST

Există acum această repulsie față de profesorul care face grevă pentru un salariu mai mare. Se întărește din nou ideea potrivit căreia "nu ne mai ajung banii pe care oricum îi avem din belșug". Iar suntem arătați cu degetul pentru că destabilizăm țara și nu ne vedem lungul nasului. În 23 de ani câți am reușit să strâng la catedră nu-mi amintesc să fi deranjat vreodată statul prin solicitări exagerate sau prin valuri de proteste violente cum vedem pe la alții care se iau la trântă cu forțele de ordine. Îmi amintesc doar că, de fiecare dată când am protestat, am auzit aceleași vorbe: "nu este momentul acum", "trebuie să mai așteptați", "pregătim un proiect de lege pentru profesori și va fi bine", "voi trebuie să fiți un exemplu", "copiii și familiile lor au nevoie de voi", "faceți atâția bani din meditații".

Orice doar ca restul populației, celelalte categorii sociale, să ne fie împotrivă, să ne arate cu degetul, să ne disprețuiască și să ne trateze mereu cu un respect pe care unii dintre noi nu l-am trăit niciodată atât de jos.

Trecem peste banala certitudine potrivit căreia începând cu lucrătorul comercial de la magazinul din colțul străzii și terminând cu președintele țării, toți au avut în spate cel puțin un părinte în afara celui care i-a dat viață, au avut părinții de la școală, pe profesorii care i-au învățat cum să se comporte, să vorbească, să socotească, să înțeleagă tainele vieții. Ne place sau nu să admitem, asta este o axiomă a vieții, la fel cum avem nevoie și de doctorii din spitale, fără îndoială. Culmea ironiei românești este că președintele din celălalt capăt al exemplului anterior este tot un profesor care se va întoarce la catedră în curând, într-o cancelarie în care se mai află alte câteva zeci de profesori care au stat și înghițit alte decenii de nemulțumiri.

"Nu este momentul acum" pentru că nu a fost niciodată un moment pentru noi, profesorii. Am fost tratați mereu ca unii care știu să aștepte și să lase capul plecat în așteptarea unor "vremuri mai bune" în care să se găsească acele resurse bugetare necesare. De fiecare dată ne-am nimerit într-un moment prost, de ce trebuie să ne nimerim și acum? De ce trebuie să ne retragem din nou cu coada între picioare?

"Trebuie să mai așteptați" probabil că vor auzi și liderii sindicatelor care vor participa la negocierile din aceste zile cu reprezentanții guvernului. Li se va propune, probabil, o aplicare a unei legi existente deja, dar din toamnă. Sau de la anul, moment în care iar vom auzi că "nu sunt bani". Așa s-a întâmplat de când mă știu eu profesor și am așteptat de fiecare dată precum elevul acela care are 10 la purtare. Eu n-aș mai vrea să aștept pentru că alții au așteptat mai puțin sau nu au mai așteptat deloc.

"Pregătim un proiect de lege pentru profesori și va fi bine" mai auzim. Trebuia să-l pregătiți de fiecare dată când v-ați acordat măriri sau să puneți în aplicare ceea ce ne-ați promis în numele priorității pe care educația trebuie să o aibă. Așa ne-ați zis mereu, așa ne-ați promis cu toții că va fi de fiecare dată când ne-ați chemat la vot. Și v-am votat. Ce regret! 

"Voi trebuie să fiți un exemplu" ni se mai spune. Și de ce nu suntem un exemplu? Doar pentru că unii dintre noi nu-și fac treaba și suntem criticați cu toții pentru asta? Nu e ca și cum ați fi impus niște standarde și niște controale care să îi cearnă pe cei "buni" de cei care "nu corespund" meseriei, este vorba despre faptul că ați obligat niște oameni să muncească pe niște bani puțini până când ei s-au săturat încă de la începutul carierei și au părăsit sistemul pentru bani mai mulți renunțând la anii în care s-au pregătit învățând. Dacă veți continua cu aceeași atitudine lipsită de interes, atunci nepoții voștri vor ajunge să aibă profesori slab pregătiți sau necalificați pentru că în viitorul apropiat chiar că nu va mai accepta nimeni să muncească pe 10 mese la un restaurant.

"Copiii și familiile lor au nevoie de voi" știm și am fost conștienți mereu că așa este. Dar aceeași copii se regăsesc și printre ai noștri în momentul în care ajungem în situația în care trebuie să protestăm mai ferm. Puțină mobilizare și înțelegere nu strică în aceste zile în care tragem încă un semnal de alarmă. Mai bine înțelegem cu toții problema preț de câteva zile și săptămâni pentru ca lucrurile să nu meargă prost încă alți ani de acum înainte. Ce mesaj credeți că vor primi colegii care vor să intre în sistem sau care au petrecut deja 2-3 ani în el trăindu-și viața ajutați de părinți când le veți spune că salariul lor va rămâne tot la nivelul celor 10 mese la restaurant? Gândiți-vă că a pleca va fi opțiunea primordială, iar "a pleca" poate însemna chiar și peste graniță. Sau poate nu interesează pe nimeni.

"Faceți atâția bani din meditații" să i-o spuneți celui care nu are nevoie de asta într-o viață pe care trebuie să o trăiască mâncând, plătind întrețineri, plimbându-se măcar prin oraș, tratându-se pe la doctori sau cumpărându-și materiale, instrumente moderne și cursuri de perfecționare pentru a fi mai bun la clasă și permanent sănătos. Ne-ați fiscalizat, ne-am conformat, așa și trebuie, prin urmare subiectul nu mai este de actualitate.

Nici nu am curaj să mă gândesc la pensia mea sau cine va mai ajunge să contribuie la ea peste vreo 20 de ani din moment ce numărul românilor cu o educație foarte proastă este în creștere anuală precum cursul euro. Există pensii de toate felurile, dar pentru buzunarul profesorului nu se găsește niciuna care să nu-l bage în fibrilații.

Rămân în continuare mândru de meseria mea, dar mândria asta trebuie susținută și de satisfacția profesională adusă de o recompensă materială cuvenită și adaptată vremurilor. Poate că nici măcar eu nu aș mai fi fost aici astăzi dacă ar fi trebuit să îmi încep acum cariera, dar cu siguranță acum este momentul în care trebuie să fim ascultați cum nu am fost niciodată.

FENOMENUL "NU AM ÎNȚELES"

"Nu am înțeles" aud din ce în ce mai des în ultimul timp. E ca un mare făcut după 22 de ani în care credeam că elevii mei mă înțeleg, că explic detaliat, că parcurg toți pașii rezolvării unei probleme, că temele sunt compuse din aplicații ale noțiunilor predate în clasă, asemănătoare cu problemele făcute în clasă, astfel încât dacă stai cu caietul de clasă deschis în fața caietului de teme îți este cumva la îndemână să parcurgi și tu la temă aceiași pași parcurși în clasă. Apropos, de câte ori ai tratat o lecție nouă la matematică fix ca pe ultima lecție predată la biologie, de exemplu? De câte ori ai învățat lecția la matematică înainte de a îți face tema sau înainte de următoarea oră? 

Acest "nu am înțeles" este ca și cum în 22 de ani nu mi-aș fi desăvârșit felul în care explic. Îl aud din ce în ce mai des. Accentuez: din ce în ce mai des.

Okaaay, nu ai înțeles. Nimic rău în asta. Dar haide să vedem de ce nu ai înțeles? Ții ritmul cu ce predau, cu ce explic, îți iei notițele în timp util? Nu cumva rămâi veșnic "în urmă"? Nu ai cum să înțelegi ce explic dacă nici măcar a doua oară când explic nu ai terminat de luat notițe. Nu ai cum să înțelegi dacă pe la jumătatea rezolvării problemei de geometrie tu încă desenezi triunghiul. Nu ai cum să înțelegi dacă atunci când eu explic ce pași urmează să parcurgem în rezolvare tu îți cauți pixul prin toată clasa, instrumente de geometrie în ghiozdan sau la colegii pe care îi ții în loc în înțelegerea lor.

Atunci când "nu ai înțeles" trebuie să te întrebi dacă pe toată durata orei nu cumva te uitai pe geam să vezi dacă mai mișcă frunzele, dacă în spatele meu nu ai răspuns colegului la o întrebare care n-are nicio legătură cu patrulaterul convex de pe tablă (gen "cât e ceasu'") sau dacă nu ai făcut chiar tu o glumă inocentă cu alt coleg care te-a ținut departe de explicațiile pe care nu le-ai înțeles. Nu te mai gândi că ai râs doar câteva secunde fără să te văd sau că ai privit frunzele doar un minut sau că ai răspuns colegului la o întrebare pe care nu ți-am adresat-o eu preț de alte câteva secunde. Contează doar că în acele momente "s-a rupt filmul" la care ești obligat să participi ca elev, la care ești dator să-ți iei notițe. Practic, e ca și cum ațipești în sala de cinema, iar după ce deschizi ochii îți întrebi prietenul din dreapta "cine e ăla și ce a făcut?".

Ok, admit de-a dreptul că nu ai înțeles, prin asta acceptând că chiar te-ai străduit, dar nu s-a prins nimic de tine. Mă opresc să-ți mai explic o dată, timp în care restul clasei așteaptă. Sau, mă rog, mai înțelege o dată în plus. Și îți explic 2-3 minute, chiar 5 dacă mă gândesc că ai nevoie să înțelegi bine. Pentru o oră de matematică asta înseamnă prelungirea timpului alocat ei, adică recuperarea timpului în pauză și în orele următoare. Timpii aceștia se acumulează. Apoi se întâmplă des că nu a mai înțeles nici alt coleg. Hai să mai explicăm încă o dată, deci urmează alte 2-5 minute pe care eu nu le-am planificat. Știai că am pauze consecutive în care nici nu ajung să mă ușurez sau să mă hidratez? 

Ai înțeles cum e cu "nu am înțeles"?

Iar dacă chiar nu ai înțeles trebuie să știi și tu și părinții tăi că matematica este acea disciplină care există doar pentru cei care ajung să o înțeleagă. Trebuie să știți că nu toată lumea ajunge să înțeleagă cea mai realistă disciplină, cea mai plină de raționamente, cea care necesită cea mai mare atenție, cel mai limpede cap, unul foarte înzestrat și cea care necesită cele mai lungi și dese perioade de antrenament, de exercițiu. Nu toată lumea e construită pentru matematică. Matematica nu e ca mersul pe bicicletă pe care ți-l amintești și după ce te urci pe bicla nouă la un an după ce ai vândut-o pe anterioara. Matematica e ca mașina aia nouă pe care ai ținut-o în garaj versus mașina second hand pe care ai forjat-o zilnic și merge la prima cheie. Adică matematica are nevoie de rotițele care se învârt permanent, fără să ruginească. E pretențioasă și te înșală dacă o dezamăgești. Așa e ea. E regina. Scuze dacă sunt prea categoric. 

Și da, nu este nicio supărare dacă nu o înțelegi sau dacă nu o înțelegi pe toată pentru că poate nu ești făcut pentru ea, nu ești atras de ea, nu ai răbdare să asculți toate explicațiile și lungile raționamente, să înveți toate formulele. Nu este nicio tragedie că nu ai înțeles matematica pentru că poți înțelege alte subiecte care te pot dezvolta frumos pe alte direcții. Tot ce trebuie să faci este să îți fixezi interesele și să rămâi cu acelea pe care le poți aprofunda. Nu-i un capăt de țară că nu înțelegi matematica. Până la urmă, există câte un loc sub soare pentru fiecare după cum ajungem să înțelegem ce studiem. 

Hai să nu facem din "nu am înțeles" o scuză demnă de a blama pe cel care chiar se străduie să îți explice și îți prezintă toate conținuturile la timp. Hai să nu mai punem presiune pe profesor într-un sistem în care planul cadru este plin de discipline la care vrem să excelăm doar cu 10, indiferent de nivelul de înțelegere și de pregătire, și care este supraîncărcat de programe ale căror conținuturi nu îți oferă prea mult timp alocat fiecăruia în parte. Este acel sistem în care evaluarea se face prin note de la 1 la 10, ceea ce reprezintă din start o presiune. Trebuie să înțelegem că "nu am înțeles" nu este sfârșitul. Este o realitate ce trebuie acceptată.

MAI SINCER DE ATÂT NU EXISTĂ (30 DE MOTIVE)

1. Uneori nici nu mă obosesc să ofer explicații suplimentare pentru că știu că am oricum dreptate și nu simt nevoia să o dovedesc.

2. Rămân tăcut de multe ori pentru că știu că vorbele mele sunt tăioase precum un cuțit.      

3. Dacă sunt nevoit să repet o informație devin iritat și contrariat pentru că am zis-o deja explicit.           

4. Obișnuiesc să răscolesc mult pentru a descoperi ceea ce mi-am propus să aflu. 

5. Decât să sufoc pe cineva cu problemele mele, aleg să mă prefac că totul merge bine. De fapt, mă descurc cum doar eu știu mai bine. Și știu. 

6. Nu suport persoanele iresponsabile și am măcar o problemă cu cele care ocolesc regulile. Despre principii nu mai amintesc pentru că doare.

7. Atunci când iubesc o fac cu adevărat, asumat. Îți dau tot ce am.                                        

8. Nu stă în natura mea să încerc să manipulez pe cineva. Îți voi da câteva lecții, dar să profit de cineva nu e stilul meu.

9. Pun totul la suflet, așa că ai grijă ce îmi spui. Empatizez cu tine, dar și tu trebuie să o faci concret, nu declarativ. Pot fi cel mai bun ascultător, dar trebuie să mă captezi.                                         

10. În ciuda realismului pe care-l ador atrăgându-mi antipatii, îmi place povestea de dragoste ca în filme. Nu e punctul meu slab, e doar felul în care realitatea mea se răsfață. 

11. Știu multe lucruri, având dreptate în proporție covârșitoare, așa că mă contrazic cu tine până voi avea ultimul cuvânt. Partea nasoală e că deși tu știi că am dreptate, nu vrei să recunoști că am.

12. Dacă îți par distant este pentru că mă străduiesc să clarific lucrurile în mintea mea înainte de a face următoarea mișcare. Așa că la mine se lasă cu to be continued. 

13. Cel mai rău sentiment pe care îl pot avea este atunci când mă simt neajutorat sau marginalizat știind că am dreptate. Partea bună e că sunt obișnuit cu asta pentru că există mereu o majoritate care nu crede, nu vrea, ocolește și renunță crezând că e mai simplu așa. Pentru mine trebuie să fie corect, chiar dacă este și greu.

14. Voi pune sub semnul întrebării orice lucru care nu pare în regulă pentru mine.        

15. Mă voi gândi mereu cum aș fi făcut lucrurile altfel, ce aș fi putut să fac și ce ar fi trebuit să fac diferit. Voi fi plin de îndoieli, dar la final aleg drept.

16. Nimeni nu poate păstra un secret mai bine decât mine.                                            

17. Îmi place ca partenera mea să fie pasională și romantică, dar și cea mai bună și sinceră prietenă.

18. E posibil să ți se pară că sunt răutăcios, însă acesta este felul meu de a fi. Te voi critica chiar și dacă te apreciez sau te iubesc, nu din ură.                   

19. Să te cerți cu mine e ca și cum ai fi arestat. Orice ai face și ai spune va fi folosit împotriva ta.                 

20. Mă simt mai bine atunci când ofer decât atunci când primesc. Fericirea mea îi face și pe alții fericiți.                                                   

21. Mă voi simți iritat dacă mă forțezi să comunic într-o zi în care chiar nu am chef să fac asta sau nu vreau. Dacă mă nimerești așa înseamnă că e mai bine să mă lași în pace, îmi revin deseori singur. Am multe zile așa, dar trec repede.                                

22. Nu pot suporta persoanele delăsătoare și prefăcute.                                           

23. După ce găsesc iubirea adevărată îi voi fi loial toată viața.                                                       

24. Dacă îți pare că am probleme în a-mi exprima gândurile foarte coerent, atunci înseamnă că am mult prea multe.       

25. Atunci când simți că totul se destramă în jurul tău, caută-mă. Eu sunt soluția pentru că am soluții.

26. Sunt conștient că nu pot schimba oamenii din jurul meu, prin urmare prefer să îmi schimb modul de a reacționa la răutățile altora. Uneori doare.

27. Nu sunt deloc ușor de înțeles. Asta mă ajută, mă întristează pe alocuri, dar mă face și să mă disting. Nu-mi place banalul. Nu-mi place să pun în scenă ceea ce se joacă mereu. 

28. Niciodată nu mă mulțumesc cu puțin, știind cât de mult merit. Sunt dispus și la compromisuri pentru persoana iubită când realizez că ea merită efortul.

29. Mă îngrijorez foarte mult chiar dacă știu că nu este cazul. Știu să glumesc foarte copios, dar totul e serios. 

30. Văd lucrurile exact așa cum sunt și nu cum și-ar dori alții să fie! Asta face diferența dintre mine și restul. 

DECIZIILE DE ACUM SUNT ECOUL GENERAȚIILOR URMĂTOARE

Nu vom fi niciodată în rândul lumii pe care o vizităm vara în vacanțe sau de sărbători. Nu vom avea niciodată o societate pe care să ne bazăm că alege să fie călăuzită de oameni dispuși să legifereze în numele cetățeanului și să ducă la îndeplinire aplicarea legilor în interesul lui și doar al lui. Unul ca mine (și ca tine, dacă mă placi) nu va putea niciodată spera că această țară va avea un viitor (apropiat sau nu) în care să ne regăsim plimbându-ne pe trotuare curate, pe autostrăzi asfaltate, printre oameni care nu fură, nu înșală și nu așteaptă cu mâna întinsă să li se dea degeaba, care nu te opresc în trafic să te bată și care nu încearcă să obțină drepturi care nu li se cuvin. Probabil că nu le vom avea niciodată pe toate sau poate că le vom avea doar atunci când până și generația de după noi va pieri. Pare o exagerare, dar întâmplările cotidiene conturează o realitate irefutabilă.

Cum să crezi într-o țară dacă atunci când te întorci din alta, cu cele mai frumoase amintiri în bagajul de cală, tot ceea ce vezi în jurul tău este o amăgire?

Posibil ca totul să înceapă din sala de clasă, locul în care părintele care nu a fost educat în familia lui este din ce în ce mai prezent în colectiv. Sistemul i-a creat toate condițiile pentru a se dezvolta. El își trimite copilul la școală pentru a pleca de acasă și a se întoarce de unde a plecat fără să fi învățat mare lucru. Educația mersului la școală este absentă în această familie. Mai mult, copilul vine la școală pentru bursa socială, un mic șantaj emoțional pentru profesorii care nu evaluează corect comportamentul elevului. Așa că intervine conștient lipsa implicării, a luării deciziilor șovăielnice sau, dimpotrivă, a deciziilor curajoase și drepte. E adevărat, statul nu te ajută atunci când îi spui că nu poți disciplina în sala de clasă, de unul singur, nici măcar un elev aflat într-o situație de risc și nu-l poți învăța doar tu matematică, română sau educație civică. Dacă ai doi sau mai mulți elevi ca el, situația devine de-a dreptul imposibilă, se destabilizează atmosfera întregii clase, iar asta implică timp mai puțin destinat elevilor care chiar vin la școală să învețe, să asculte. Rămâi de unul singur, tu - profesor care trebuie să fii cadru didactic și bun pedagog, în fața tuturor problemelor ivite în clasă: indisciplină, absenteism nemotivat, violență verbală și fizică, bullying la orice pas, refuzul de a învăța chiar și de la profesorii dedicați, cu har, care își pregătesc ora din timp compunând materiale și scenarii didactice adaptate nivelului clasei, absența legăturii cu școala și a implicării în viața școlară a elevului din partea părintelui despre care vorbeam.

Apoi intervine eroarea care strică tot sistemul de operare, adică greșeala care scoate de pe băncile școlilor oameni care nu vor putea niciodată să facă o țară frumoasă altfel decât prin prisma peisajelor instagramabile. Nu putem spune că suntem susținuți în activitatea profesională de un stat incapabil să ofere fondurile necesare dezvoltării sistemului de învățământ și pregătirii temeinice de specialitate pentru a fi 

un cadru didactic exemplar așa cum ne amintim că erau toți profesorii noștri. Însă acest inconvenient nu trebuie să-l oprească pe profesor să fie cel care impune corectitudinea, respectarea regulamentelor existente, așa cum sunt ele, upgradabile și adaptabile.

Faptul că statul nu îl ajută și nu îl susține oferindu-i exemple în care justiția nu diferențiază o faptă penală minoră de una gravă nu înseamnă că profesorul din tine trebuie să închidă ochii la abaterile disciplinare ale unor elevi care destabilizează permanent desfășurarea procesului de predare-învățare. Nu înseamnă că trebuie să perpetuezi o stare în care și elevul bun și elevul slab promovează la fel, o stare în care toți sunt premianți, o stare în care cel care lovește, minte, jignește, chiulește și destabilizează mereu procesul de învățare este tratat cu blândețe față de cel lovit, jignit, deranjat. Este exact situația în care actuala societatea se află acum, în care oamenii nu respectă reguli, creează haos fără să fie pedepsiți (ca și cum ei știu dinainte că legea nu va fi aspră), omoară alți oameni, votează legi preferențiale, votează alți oameni la fel ca ei. Aici ne aflăm. 

Dar, deși lucrurile despre care ți-am vorbit se întâmplă, partea bună este că poți alege tabăra care ți se potrivește și turma în care toți cântă la fel, pe aceeași voce. Și poți rămâne acolo, de unde să susții aceleași comportamente dubioase, să votezi aceiași oameni care ne mențin în coada tuturor clasamentelor.

Poți evalua cu 4 un elev care nu a rezolvat nicio cerință (care "nu a făcut nimic") ca și cum ar fi acumulat 3 puncte din neant.

Poți promova pe alții doar pentru că vin la școală, stau în bancă și nu îi auzi.

Poți acorda notele în care crezi, dar fii convins de ele.

Poți fi iresponsabil crezând că nu afectezi nimic.

Și da, poți chiar crede că 60 este egal cu 30, la fel cum nota 4 poate fi și nota 7. 

Dar nu poți să mă combați spunându-mi că e normal să promovezi non valori ascunzând faptul că nu ai curajul să separi binele de rău. Nu ai cum să-mi reproșezi fapte pe care mi le asum și pe care le argumentez atunci când tu le ascunzi pe ale tale. De fapt, nu ai de ce să mă contrazici din poziția celui care nu are de partea lui rezultatele evaluării corecte.

Până la urmă nu ești în poziția în care să fii ironic din umbră și să tratezi superficial situația doar pentru că mă străduiesc să fiu corect. Nu sunt eu cel care să regleze situația, dar nici tu nu ești cel care să-mi spună asta.

NU LUCREZ ÎN WEEKEND!

"Creştinii sărbătoresc <Ziua Domnului> duminica, o zi nelucrătoare, o zi în care lumea se opreşte atât din treburile casnice, cât şi din responsabilităţile care le revin la serviciu. Conform Bibliei, Dumnezeu a făcut lumea în şase zile, iar în cea de-a şaptea zi <Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale în ziua a şaptea pe care a sfinţit-o şi a binecuvântat-o>. Cea de a şaptea zi este sâmbăta, prima zi a săptămânii fiind duminica. Aşadar, crearea lumii este unul dintre principalele argumente ale cultelor care susţin că sâmbăta este <Ziua Domnului> (în special adventiştii de ziua a şaptea).

(Călin Gavrilaș în ziarul Adevărul, 17.06.18)

Weekendul (sfârșitul săptămânii), așa cum s-a născut el la americani în 1926, promovat de Henry Ford pentru angajații lui, a fost apoi preluat ca model standard de viață de către Marea Britanie, Canada, SUA până în 1955. Până în 1970 aproape nicio țară europeană nu mai depășea 40 de ore de lucru săptămânal. În zilele noastre miliarde de oameni îmbrățișează această decizie luată în urmă cu peste un secol.

Și uite așa mă chinui și eu să fiu printre acești OAMENI și este normal să fie așa. Când spun OAMENI accentuez latura noastră umană, înțelegătoare, responsabilă pentru propria sănătate, nu roboți subjugați de problemele serviciului, sclavi ai profesiei și ai ocupației cotidiene din restul săptămânii.

Marea provocare este că încă nu reușesc până la capăt pentru că sunt lucruri care se întâmplă împotriva voinței mele. Nu reușesc mereu să mă dedic în totalitate timpului meu exclusiv liber acordat inclusiv celor dragi mie, adică acelor OAMENI pe care îi neglijez în restul săptămânii.

De la un an la altul, de la o lună la alta, ba chiar de la o săptămână la alta problemele de serviciu se prelungesc enervant de mult și după ziua de vineri. Și asta nu ar fi nimic, mai ales că am ajuns să rezolv sarcinile jobului și ale pregătirii mele profesionale de luni până vineri, până târziu în noapte, tocmai pentru a îmi câștiga dreptul meu legitim de a avea weekendul doar pentru mine și pentru cine vreau eu.

Adevărata problemă este că nu toți gândim la fel, iar aici nu găsesc explicații raționale inteligenței mele. Deși sunt fanul declarat și fără ezitare al tehnologiei descopăr că problemele de serviciu se prelungesc și în weekend grație WhatsApp ului, de exemplu. Adică vreau să mă amuz cu cel mai bun prieten al meu vizionând o glumiță online sau să mă conversez cu sora pe care nu o văd cu anii și mă împiedic fără să vreau de documente profesionale care au termene la termene peste termene modificate la alte termene sau de nesfârșite chestiuni care, din nou, au legătură direct sau indirect cu serviciul. Nu ar fi nimic că se mai întâmplă asta, totuși, și în weekend, dar sunt n momente în care vreau să închid ochii în fața lor și nu pot. Nu pot pentru că dacă vreau să îi vorbesc prietenului meu dau de 2-3 mesaje de la școală. Și nu ar fi nimic nici asta, dar s-a mierlit toată ziua mea din acel minut, gândul meu este amestecat din nou cu probleme interminabile și ajung să fiu întrebat în casă "ce ai?", "iar te gândești la școală?"...

Iertare celor care mă iubesc chiar și așa! 🙏

Nu am înțeles niciodată de ce trebuie să acceptăm ca atunci când ni se cere să efectuăm sarcini profesionale cu un termen inițial trebuie să acceptăm și termenul care modifică termenul inițial "de azi pe mâine". Înțeleg că în România se lucrează pompieristic pentru că cei aflați în birouri ministeriale și cei aflați în imediata lor subordine funcționează mai întâi politic, apoi în numele imaginii lor personale pe care superiorii trebuie să o perceapă bine și abia mai apoi funcționează omenește.

Dar nu voi accepta deloc ca EU să fiu la fel, în detrimentul liniștii mele personale şi a propriei sănătăți. EU nu am probleme de imagine decât în raport cu elevii mei, nu intenționez să dau bine nicăieri în afara sălii de clasă, a matematicii pe care am ales-o în numele tatălui meu și a persoanelor dragi mie. Ei bine, aici trebuie să precizez (se pare că e necesar) că dragii mei sunt cei pentru care sunt activ și în weekend. Nu mă interesează promovarea profesională, nu intenționez să punctez pentru dosare ce îmi oferă merite, nu vreau să dovedesc că sunt mai mult decât sunt deja cunoscut, prin urmare nu lucrez în weekend!

Nu lucrez în weekend decât dacă este, într-adevăr, urgent și o fac programat. Dacă cineva dorește eficiență din partea mea și colaborare fructuoasă, atunci trebuie să existe o prenotare, nu un mesaj de azi pe mâine pentru o sarcină ce avea un alt termen. Nu mă formez profesional în weekend pentru că sunt un autodidact desăvârșit și pentru că pot face asta decât dacă eu consider că mai este necesar, fără să mi se impună. Nu consider că trebuie să îmi justific programul, timpul liber și ora de la care vreau să iau pauză. Aceste aspecte sunt de bun simț și trebuie anticipate. Nu caut pe nimeni seara târziu sau în weekend din motive profesionale decât dacă arde focul muncii. Îmi permit să fac asta doar cu cei dragi, care îmi lipsesc mereu. Pentru că tot suntem în era prelungită a tehnologiei îmi notez o alarmă care să-mi spună începând de luni că trebuie să îndeplinesc sarcini de serviciu. Aaa, și dacă aș avea o putere magică aș interzice prin lege orice acțiune profesională săvârșită în weekend. Apropos, când e cruce roșie sau vreo mare sărbătoare în calendarul ortodox, nu spălăm, nu facem treburi, dar muncim pentru serviciu, de la biroul din casă și avem pretenția ca și alții să facă asta.

EGOISM ȘI INDIFERENȚĂ VERSUS SPERANȚE DEȘARTE, ASTA SUNTEM ❕

Este un moment foarte impresionant acela în care un copil aflat la început de drum al învățării, la o lună de la redeschiderea școlii, după ce abia și-a cunoscut noii colegi de clasă, a prins drag de ei și de următoarea zi în care aștepta să se așeze din nou în bancă, să afle că "doamna învățătoare" nu va putea să fie împreună cu ei în bănci în următoarele două săptămâni pentru că este bolnavă. Adică urmează două săptămâni de învățare online.

Este impresionant să-l vezi pe copilul care abia a început școala cum se întristează instantaneu la aflarea veștii, să vezi lacrimi dezamăgitoare. "Plâng pentru că de acum înainte nu o să mai învăț la fel de bine ca la școală și pentru că o să stau mai puțin la calculator decât în clasă". Acestea sunt cuvintele unui preșcolar care a realizat cu puterea minții lui că învățarea este foarte importantă și care nu înțelege de ce în țara lui nu poate merge fizic la școală, fără întreruperi. Sunt cuvintele unui copil care a realizat instantaneu, fără explicațiile unui adult, că îi este refuzată nevoia de cunoaștere și bucuria de zi cu zi. 

Suntem într-o pandemie mondială în care da, nu murim la fel de mult ca în cazul altor boli, dar murim în chinuri, afectăm și pe alții și, mai mult decât atât, avem leac. Poate că leacul a apărut prea repede, după unii, dar asta nu ne poate împiedica să fim responsabili. Suficient de responsabili încât să dăm exemple bune. Poate că nu ne interesează prea mult că trăim puțin, dar cu siguranță afectăm alte persoane prin alegerile pe care nu le cântărim rațional, persoane în care spunem că avem încredere și la care declarativ ținem. "Atât cât am trăit e bine, prefer să mor neînțepat", am auzit recent. Mă depășește ideea. Mă îngrijorează situația. 

Există oameni angajați în domenii esențiale, mult prea mulți, care au ales să nu se imunizeze prin vaccinare. Există medici, profesori, pompieri și polițiști care nu doar că nu s-au vaccinat, dar care chiar susțin nevaccinarea, trăgând după ei și alți oameni incapabili să sorteze informațiile, într-o mișcare ce face mai mult rău decât bine. Încerc să îi înțeleg până la un punct, dintr-un bun simț desuet, deși cunosc oameni mult mai simpli decât un profesor licențiat într-un domeniu, oameni care urmează să-și facă a treia doză, oameni cu boli complicate. 

Nu suntem capabili și nu avem voință să urmăm exemplele țărilor care au devenit verzi și care sunt mult înaintea noastră în aproape toate domeniile. Sunt din ce în ce mai multe țări în care oameni ca noi, cu aceleași cunoștințe generale ca și noi, care au înțeles că viața trebuie să meargă înainte prin imunizarea dată de vaccin. Noi mai așteptăm, așa cum am făcut mereu în istorie, poate, poate vom scăpa de pandemie pe cale naturală, fără să gândim o clipă în plus că această cale ne va încetini dezvoltarea, va priva de servicii medicale pe cei care înțeleg să nu pună presiune pe spitale vaccinați fiind. Noi așteptăm să ne ajute aceeași divinitate care trebuie să ne salveze și de seceta din fiecare an, ceea ce este deja o sfidare a realității și o întoarcere în timp. 

Revenind la școală și la copiii care încă își mai doresc să învețe, care încă se bucură de colegii și de profesorii lor, consider că este total incalificabilă politica unui guvern care nu a încercat să fie ferm în privința modalității prin care școala să aibă continuitate, să nu se mai întoarcă în online: vaccinarea masivă. Foarte mulți oameni blamează decizia guvernului italian de a obliga medicii și profesorii să se vaccineze, fără să pună în balanță câștigul oferit elevilor: învățarea continuă prin prezență fizică în sala de clasă, fără întreruperi. Da, sunt fanul învățării online, mi-am găsit singur resursele și modelele, mi-a plăcut să răscolesc internetul pentru mine, pentru a învăța mai mult și pentru elevii mei de care sunt responsabil pentru învățarea oferită. Dar asta nu înseamnă că sunt împotriva prezenței la clasă. După ce că nu avem dotările necesare unei învățări online, nici acasă, nici în școli, unde doar dotarea cu un videoproiector impune multe aprobări și ezitări, bani care nu se doresc investiți, suntem și iresponsabili lăsând boala să țină profesorii acasă. Străinii au și dotările actualizate vremurilor trăite, au și continuitatea învățării fizice la clasă pentru că aproape toți profesorii lor s-au imunizat (încerc să evit cuvântul "vaccinat" care, scuze, deranjează inexplicabil), au tot. Ei ar fi putut să fie relaxați și să mai aștepte pentru că ei chiar por face online cum trebuie, dar nu, ei s-au vaccinat. Noi de ce nu vrem? Noi de ce ținem copiii acasă pentru că profesorul e bolnav și pentru că statul nu poate să asigure înlocuitor? Noi de ce nu înțelegem că restul Europei nu se mai gândește la închiderea școlilor, la trimiterea elevilor în sistem online, pentru că oamenii din sistemele lor s-au imunizat? Oare de ce conducătorii noștri nu au curajul să ia deciziile colegilor din alte țări, de cine și de ce le este teamă?

Profesorii și elevii din afara României se gândesc cu bucurie la școală pentru că au admis soluția imunizării prin vaccinare. Noi nu. Aud zilnic și săptămânal de școli care se închid, de clase care nu mai vin la școala așa cum era odată, de elevi care se infectează și trebuie să rămână acasă luând cu ei o clasă întreagă, de profesori care lipsesc pentru că se îmbolnăvesc. Nu știu alții cum simt, dar pentru mine este o grijă personală suplimentară, chiar dacă în ochii multora sunt exagerat. 

Refuz să înțeleg până la capăt cum noi ne permiten să ținem școala pe loc, să o menținem la același nivel regăsit cu ani în urmă și să nu ne dorim să oferim calitate și continuitate atât prin infrastructură cât și la nivelul resursei umane! Mi se pare incredibil cum un guvern al unei țări europene nu vrea să bată cu pumnul în masă și să își îndrume populația aflată în domeniile de maximă importanță să se vaccineze, cum refuză să închidă canalele de dezinformare care ne bombardează! Mi se pare iresponsabil din partea unui stat să lase pandemia să-și facă de cap crezând că ea va înceta pe cale naturală! La fel de iresponsabil cum alții iau exemplul prost și îl dau ca bun exemplu. Aici mă abțin să insist. Poate că se va întâmpla și naturalul, poate că cei care sunt contra și conspiraționiștii își vor dovedi dreptatea, dar până atunci vom fi acumulat ani de suferință, ani în care copiii noștri nu vor fi mers la școală, ani în care spitalele au fost sufocate, iar pacienții au rămas fără tratamente, ani în care am stat pe loc. Egoism versus speranțe deșarte, asta suntem. 

P.S. Portugalia este cea mai imunizată națiune de pe glob. În același timp, în România este din nou coadă la niște moaște într-unul dintre cele mai mari orașe din țară, într-o adevărată capitală a nord-estului țării. Românii preferă în continuare să stea la rând să pupe un sicriu pe când portughezii s-au încolonat câteva luni pentru a se imuniza în masă, fără să uite de credința lor. Pe scurt, suntem acolo unde comportamentul ne-a adus. Al meu nu.