Vine o vreme când simți că nu mai ești, când totul și toate nu sunt în locul potrivit. Și atunci trebuie să faci ceva, trebuie! Doar nu te mulțumești cu puțin, nu? Nimeni nu știe exact cum ai ajuns la concluzia că trebuie, nimeni nu știe senzația frământărilor tale, nimeni nu te înțelege până la capăt. Ei nu știu altceva decât să afle despre tine, să afle de ce, când, cum și unde, chiar dacă tu nu le-ai permis. Trăiești înconjurat numai de bârfe, intrigi, minciuni, amenințări, iar lumea pe care o știai până acum ți se prăbușește. Să nu îmi spui că nu ți s-a întâmplat! Să nu îmi spui că nu vezi! Dacă ar fi așa, dă-mi voie să nu te cred!
În tot acest peisaj gri există și soarele... E visul care nu-ți dă pace și e prietenia care plutește neperturbată precum pata de ulei deasupra apei. Timpurie sau mai întârziată, ea e acolo, mereu.
Sunt singur acum, nimic rău în asta, nimic nou. Singurătatea este cea mai fidelă relație a mea. Tu... Nu ești, deși mă mințeai că poți să stai fără un bărbat lângă tine mult și bine. "Mă mințeai" am spus? Da, așa e, pentru că mă prosteai să te cred. Nu ești singură imediat după ce am plecat. Și am plecat! Eu, departe, realizând câte tu nu m-ai lăsat să realizez, iar tu, ei bine tu ai rămas exact în același loc în care te-am lăsat. Fizic și în toate felurile. Cât de nemernic să fii să vinzi minciuni pe stradă și acasă, în fața copilului tău să o întorci ca la Ploiești? Cât de ipocrit să fii să predai lecții de morală unor copii, iar celui din casa ta să îi distrugi sentimente? Există vreo scară de evaluare a acestei situații?
Căutăm mereu și mereu un refugiu... Sentimental... Rămânem prinși în iubire, o căutăm, o găsim, renunțăm la ea și cu o încăpățânare precisă ne reîntoarcem tot la ea. Căutam un film de dragoste, rătăcit printre propriile-mi gânduri, dar sunt prea pretenţios, probabil că nu mă doresc decât pe mine acum. Tu, unde ești? De ce te-ai ascuns așa de bine? Nu ți-am făcut nimic, eu nu sunt acel bărbat pe care l-ai mai văzut!
E Ianuarie și nu-mi place, iubita mea este vara, dar iarna mă gândesc la tine, cea care poate mă cauți... Mda, poate. Ce sinistră este această incertitudine dezarmantă, a distanței, a regretului, a vârstei!!!
"Fă-ți propria ta poveste de dragoste, nu o mai căuta în filmele americane!", îmi spune o voce fermă. Și are dreptate, dar cum? Eu nu sunt așa, eu trebuie să simt, să sper, să aştept, să sufăr chiar, deși am mai făcut-o.
Rămân cu sentimentele mele, neschimbate, unele închise bine, iar altele știute doar de mine. Am închis suficiente uși și nu le voi mai deschide niciodată, dar nu pe toate! Vocea aia fermă are dreptate, frățioare! O poveste de dragoste se scrie într-un mare fel, iar actorii...
"Casting, casting!" completă vocea fermă.
Trebuie să îmi fac lista, neapărat!
DIALOGUL MEU
Ce faci?
Nu știi?!
Nici eu...
Unde ești?
Departe, știu,
Și mă-ntristez
Să văd cum
Timpul trece peste noi.
De ce nu vin?
De ce nu vii,
În calea mea?
Te-aștept prin ani,
Te văd prin vis,
Te simt aici,
În mâna mea.
Și nu-i de-ajuns
Că m-a durut
Absența ta.
Știu, a fost demult
Povestea noastră
Dar te-am iubit
Pe malul mării,
Pe străzi pustii,
La o cafea,
În toiul nopții,
Prin gânduri, mii
Și când spuneam
Că vom mai fi
Din nou aproape.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu