VISUL

Februarie. Frig umed. Suportabil. O aștepta cu același tremur al adolescentului care urma să o reîntâlnească. Nu o mai văzuse de șase luni și, deși atunci fusese pentru prima oară, a simțit că se cunoșteau de-o viață.
După amiază. Privea cum avionul plutea liniștit deasupra pistei. Nimeni și nimic nu ar fi putut atenta la acest moment. Timpul parcă se dilatase.
- Bună...! Era glasul acela cald, tonul gros al vocii unei femei care a răbdat și a așteptat prea mult.
- Wow, bună! Aproape că m-ai speriat! Pe unde ai intrat? Nu te-am văzut!
Asta a fost întâlnirea. De fapt reîntâlnirea mult așteptată de el. Avea un sentiment profund de frustrare. De ciudă că nici măcar nu a sărutat-o pe obraz, așa cum fac doi prieteni care se revăd. Nici măcar nu a avut tupeul să o îmbrățișeze. Mai bine de doi ani a fost singur. Ultima femeie din viața lui a lăsat răni reci, cicatrici amare, a închis uși și parcă a luat și cheia.
Soarele dă să răsară. Camera hotelului e suficient de primitoare.
- Ce faci? Nici măcar nu m-ai pupat... Așa fac...
Ăsta a fost déclic-ul. I-a arestat vorbele, a tras-o de mână și a pupat-o.
- Asta-i tot?
Întrebarea asta retorică i-a dat și mai mult curaj. Buzele lor s-au întâlnit pentru prima oară, cu ochii închiși, se căutau și iar se căutau, se mușcau nevinovat, nu se mai săturau. Era exact așa cum își imaginase. Dulce, duios, năucitor, interminabil, memorabil. Parcă muriseră. Nu se mai auzea decât dialogul buzelor. Picioarele lui pluteau în neștiință, iar brațele strângeau femeia frumoasă. Nu avea nicio idee despre ceea ce urma să se întâmple, dar era exact așa cum a visat.

- De ce nu au și visele realitatea lor? îl întreabă mereu și mereu ea, cea dinăuntru...
- Pentru că visele se nasc din realitate, nu? Merge?
- Merge pe naiba! Nu mai știu ce mai merge și ce nu! Nu mai știu dacă să mă mai gândesc la tine sau nu! Mă amărăști, mă faci să mă simt trist și chiar nu mai vreau! Îmi este frică de așa ceva!
- Frică? Adică vrei să fugi de iubire? Vrei să o iei la goană și să pierzi exact ceea ce nu ai avut niciodată?
- Ăsta da argument! O singură persoană în viața ei a avut curajul să îmi spună că mă iubește pentru că, da, se pare că îți trebuie curaj! Păcat că acea persoană a plecat... Așa sunt făcut eu, din pierderi și dezamăgiri.
- Cine te pune să speri mereu la ceva? Nu mai spera dacă nu vrei dezamăgire! Nu mai căuta iubire, las-o să te găsească ea pe tine, lasă-te surprins...
- Heeei, stai așa! Adică ce încerci tu aici să mă înveți? Să îmi pun frână sentimentelor? Să îmi omor inima astfel încât sângele meu să devină rece?
- Of, cu tine nu știi niciodată cum să procedezi! Cea la care visezi nu cred că este printre noi. Unde mai pui că nu am văzut în viața mea cupluri cu adevărat fericite. Adică văd, dar nu le cred! Ai atâta iubire în tine încât mă înspăimânți! Nu o mai chinui, las-o să zboare, descătușeaz-o!
- Până la urmă îți mulțumesc! Acum știu că ceea ce gândeam trebuie să și fac! Mă opresc aici pentru că e deja prea mult.
- Nu, nu, nu, nu te opri! Vorbești atât de bine despre iubire încât mă îndrăgostesc de tine! De ce naiba pe un individ ca tine îl ține mereu viața pe banca de rezerve? De ce nu îndrăznește nimeni să se apropie de tine? Și când spun nimeni știi bine la ce mă refer!
- Să fie din cauză că încă nu s-a născut acea persoană? Exagerez, desigur... Să fie, atunci, pentru că nu am căutat suficient? Pentru că nu am căutat unde trebuie?
- Nu, nu și da! Ți-am răspuns în ordinea în care m-ai întrebat. Nu mai sta în locul din care nu primești niciun semnal!
- Bine, plec! Dar s-ar putea să mă cauți și să nu mă găsești!