TABLOUL

Mă uit la tine, femeie, ca la un tablou! De te-aș privi, ți-aș adora chipul angelic! De te-aș plăcea, ar fi ca și cum mi-aș bucura sufletul! De te-aș atinge, ar fi sublim! De te-aș îmbrățișa, ar fi înălțător! De te-aș iubi, ar fi ultima frontieră! Să te iau acasă, să te șterg din nou de praf cu cârpa mea roșie de catifea, cu grijă să nu-ți deranjez finul ten greu încercat în timp și spațiu, ca pe un tablou uitat de vreme în expoziția vieții noastre? Mă gândesc... Peretele meu are atâtea spații libere ce așteaptă să fie ocupate de prezența ta! Dar, oare, mi-aș putea eu permite să licitez o sumă atât de mare pentru neprețuita valoare pe care tu o ai? Mă gândesc și la asta! Până atunci, te admir de la distanță, bat drumul mereu către expoziție, tot sperând că nu se va găsi un altul care să te cumpere cu minciuni ieftine. Îmi limitez trăirile spunându-mi că încă mai este timp. Tablourile sunt create de mâna unor artiști cu har, pentru cei care au ochi să le admire. Tu ești zămislită din coasta lui Adam, probabil... Creatorul tău ne-a lăsat pe noi să alegem rama potrivită pentru tabloul tău. Eu te-aș colora în fel și chip, ți-aș adăuga flori culese de propriile mele mâini. Uneori, aș lăsa și spinii trandafirilor în rama tabloului tău pentru momentele când frumusețea ta doare. Știi bine că lași în urma ta multă durere, poate la fel de multă pe cât binețe, dragoste și plăcere la un loc! Am fost cu tine o scurtă bucată din drumul vieții mele pentru că te-am dorit. Și mai mult decât dorința a cântărit fructul tău, dulce și amar. M-ai cucerit, după care m-ai dat afară din lumea ta. M-ai lăsat în lacrimi, pentru o vreme, și m-ai făcut să nu mai cred în tine. Dar realitatea e alta. Pașii tăi frumoși, fini și modelați, umblă nestingheriți pe străzile ce ne înconjoară, iar eu nu mă mai satur să te privesc! Chipul tău senin aruncă deseori zâmbete încărcate de pasiune, de dorința de a te revedea și de a mă trezi pe aceeași pernă cu tine. Deși îmbătrânim, tinerețea ta strălucește mai tare, iar peretele meu este neîncăpător pentru toate tablourile cu tine. Încă nu te-am pus în ramă...

Până la următoarea revedere ești un tablou...

DRAGĂ ROMÂNIE... TRISTĂ ZI!

Acolo, undeva, este țara mea! Posibil, nu mai sunt sigur, ce și cât o mai fi rămas din ea neîmpărțit marilor companii internaționale... Acolo, oriunde, este țara mea! O pot găsi de câte ori vreau, în adâncul sufletului meu... Bătăile inimii mele, atunci când îi pronunț numele, îmi amintesc mereu de ea. Numai că intensitatea lor a scăzut, țara mea nu mai e acolo unde o simțeam odată, țara mi-a fost furată, puțin câte puțin. La început am refuzat să cred, mințindu-mă că cei care o spun sunt mult prea înverșunați în privința popularizării unui naționalism luat în derâdere. Acum, cu tristețe constat că devine din ce în ce mai adevărat, mai acut, ca un cuțit înfipt în inima mea ce îmi reduce bătăile până la nesimțire. Mă doare, mă doare cumplit!
Astăzi, ca în fiecare an, ar trebui să te sărbătoresc, de ziua ta... Nu simt! Ar trebui să-ți fredonez deșteptarea din somnul cel de moarte, toată ziua... Nu mai găsesc tonul! Ar trebui să îți dedic doar rânduri alese, versuri chiar... Mi-a dispărut muza! Ar trebui să-ți ofer buchete de flori la monumentele înălțate pentru cinstirea bravilor eroi care s-au sacrificat pentru tine... Nu mă simt confortabil, însă, văzând fățărnicia celor care o fac, așa-ziși politicieni, și care se prefac că te comemorează acoperindu-și inima cu mâna dreaptă! Asta dacă nu e an electoral. Altfel, ei mint mult mai mult de-atât! Ei nu se satură niciodată! Ei se înmulțesc! Sunt cancerul ce te-a cuprins, boală din care se moare. Deja sunt zeci de ani în care te-ai lăsat condusă de oamenii în costume cumpărate din banii noștri, sute de luni de zile în care speranța mea a fost lăsată, prin propria mea voință, să moară ultima, nenumărate ore în care oameni ca mine au trăit suferind în tăcere, pios și civilizat, în numele aceleiași speranțe. Din cauza lor, a oamenilor în costume bugetate, milioane de români te-au părăsit! Vocea lor a devenit, din ce în ce mai mult, mai puternică, de la un an la altul. Sper că îi auzi și poate te doare... Ei te iubesc în continuare, dar feedback-ul tău îi face să rămână departe de tine și să se înmulțească în afara casei tale, acolo unde poate s-au născut. Tragic, nu, acest "poate"...? Mulți dintre ei nici măcar nu se mai nasc în sânul tău, au ales o mamă adoptivă, ei nici măcar nu te cunosc, dragă Românie! Ei nici măcar nu știu dacă vor avea vreodată nevoie de tine, iar asta este și mai dramatic! Te simt părăsită, iar cuțitul ăla înfipt în inima mea intră acum mai adânc, nu îl pot opri...
Îmi pare rău pentru tot și îmi pare rău pentru că astăzi te voi sărbători în tăcere! Departe de gălăgia făcută de cimpanzeii în costume mincinoase, așezați confortabil în fotoliile parlamentului și ale televiziunilor patronate tot de ei sau aflați în fața camerelor foto încercând să ne mintă cu coroane de flori, promisiuni electorale de tot rahatul, pentru încă patru ani. Astăzi simt că vreau să dispar din viața ta! Chiar dacă te iubesc în continuare, aștept să mă iubești și tu, din nou!
P. S. Îți mulțumesc, dragă Românie, pentru că exiști în viața mea, încă din clipa în care m-am născut! Îți mulțumesc pentru că mi-ai oferit educația de care sunt mândru peste tot pe unde pășesc! Îți mulțumesc, dar nu e îndeajuns!

IUBIREA, UN MOFT PE CALE DE DISPARIȚIE

Femeile refuză iubirea. Mult prea multe. Atunci când au ocazia să o primească sincer, o resping. E ca și cum ai refuza gratis acea piatră prețioasă la care ai visat toată viața. "Nu-i adevărat", îți spui, "nu există așa ofertă!". E mult mai confortabil să nu te atașezi, să nu legi o relație, să nu te conectezi pe aceeași frecvență, să nu simți vibrație, să nu te gândești la celălalt, să nu îi răspunzi la fel, să nu îți încarci mintea și cu gândurile lui, să nu îi transmiți mai nimic, să nu mai revii, să nu lași nicio urmă de gingășie, să nu dai drumul speranței. E la fel de confortabil să trăiești doar pentru o noapte, două, trei, după care să te refugiezi în zona de confort în care ești doar tu. Numai așa speri că vei fi fericită în felul tău, că vei avea timp de toate ale tale, că vei avea viața pe care ți-o dorești, că nu te va opri nimeni, nici chiar el. Egoiști suntem toți, mai mult sau mai puțin, dar parcă unii prea mult vor...!
Femeile resping iubirea. Mult prea multe. Se sperie atunci când ea devine iminentă și nu mai emit niciun semnal. Au mai fost înșelate, deși nu de tine. Tu ești doar ghinionistul care s-a nimerit prost, ca același căpos care se străduie să îi ofere altceva. Este foarte posibil să fi venit prea târziu. Nu știai, evident! Nu știai pentru că nu ești clarvăzător, în puii mei! Lasă, fii pe pace! Data viitoare vei ști și îți vei pune o cască de protecție înainte de a te arunca cu capul înainte!
Ce-ți rămâne de făcut? Să continui să iubești sau să te oprești, A sau B, alb sau negru, înainte sau înapoi. Dar pe cine să iubești? Prietenia nu se pune la socoteală. Cică trebuie să fiți mai întâi prieteni pentru că altfel nu merge mecanismul. Iar dacă ați apucat să fiți prieteni, ai comis-o! Doar nu vrei să strici frumusețe de prietenie, nu? Deci rămânem pe varianta în care nu sunteți prieteni. Aoleo, asta înseamnă că trebuie să începeți relația de la zero, ca și cum nu v-ați fi cunoscut, adică să dați startul în pat? Aha, dude! Asta înseamnă! Păi da, dar stai să vezi, că pici exact pe tărâmul carnalului, moment în care relația eșuează. Așa mi-a spus mie cineva, nu e bine să începi în pat! În cazul ăsta e și mai posibil să nu rămâneți împreună! Auuu, mă doare capu' deja și nici măcar n-am început relația! Ce relație? Tu nu vezi că ne învârtim în același cerc vicios? Din postura de prieteni nu e bine, din așternutul patului iar nu e bine...! Ce mai rămâne de făcut, frate?
Știu! Love at first sight! Daaa! Pe-asta n-am contorizat-o! Deci, dacă vrei să ajungi să speri că poți ajunge în viața unei femei altfel decât prieten, amant sau pentru o noapte, nu ai decât să fi expert chimist. Dacă nu aveți chimia cu voi atunci când vă intersectați privirile, dacă nu ajungeți amândoi și concomitent la punctul de fierbere, nu se întâmplă nimic! Aștept cu plăcere și reală deschidere orice alt fel de abordare, dar vă rog, vă rog din suflet să mă țineți departe de paragrafe decupate din cărți pentru că alea sunt deja "argumentate" de autorul cărții cu pricina și nu de voi personal!

FEMEIA

Ai să râzi, poate... Ai să crezi altceva despre mine... Tu ai să bănuiești că nu sunt cel pe care l-ai cunoscut... Iar tu ai să înțelegi, probabil, că nu am iubit deloc femeia! Mai gândește-te o dată, măcar, și refă-ți conexiunea cu lumea reală, cea în care ai întâlnit-o. Pe ea, femeia!
Alaltăieri îți plângea pe umăr lipsită de speranță și încercând să îți spună că tu ești scăparea ei, că numai tu ești cel în brațele căruia se simte bine, în siguranță din nou. Și plângea, nenicule, de nu mai știai cum s-o oprești! Și o strângeai tare în brațe, simțindu-te atât de bine de parcă tu ai fi fost alesul. Ieri era toată numai a ta, dezgolită pe de-a întregul, astfel că nu mai înțelegeai ce se întâmplă cu tine, ce anume te-a lovit. Azi, 8 chinui cu putere să separi amintirile frumoase de cana pe care ți-a spart-o în cap după ce ți-a zis că, de fapt, nu te-a iubit niciodată! Te chinui degeaba pentru că, dacă tragi linie, clipele alea frumoase sunt în inferioritate numerică și poți să o lași baltă! Fericirea ta în momentul acesta este înzecit mai importantă.
În altă zi cu soare, și în cele care i-au urmat, îi dădeai de înțeles că îți place mult de tot de ea... Dacă stau bine și mă gândesc, îi dăruisei chiar și un buchet frumos de flori! Îți ocupai timpul tău liber, la care ții ca la ochii din cap, cu ea. Ați fost la o cafea împreună ceea ce, știu, nu-i mare lucru, dar ați fost! Ea, femeia, se prefăcea că nu înțelege, deși îi plăcea, doar ar fi vrut să fie. Ceva, acolo. Tu, absorbit erai de frumusețea ei și, de ce nu, de capacitățile ei intelectuale. Apoi, tot ea, exact când credeai că relația voastră are un demaraj, nu îți mai răspundea la telefon, cică nu l-a auzit în primă fază după care s-a luat cu altele și te-a uitat. Știu, te doare capul încercând să legi firul acestei povestiri de imaginile unui film. Dacă nici eu nu aș ști, atunci cine naiba?
Bun, lasă că trec ele și astea! Dar cine a zis că femeia și acțiunile ei trebuie înțelese? Nimeni, normal. Au încercat ei, alții mai deștepți decât tine, să facă asta studiind și explorând femeia și tot nu au reușit. Au reușit, însă, să mai omoare puțin pădurea cu hârtia consumată pentru asta. Și ea știe acest lucru, acționând în consecință.
Îți apare din nou ea - femeia - în cale, ca un bonus pentru că ai așteptat-o cuminte. Și ați ieșit cu grupul de prieteni, o dată, de două ori... "Tot cu grupul, tot cu grupul"... Acum, tu, ai devenit interesat pentru că ești bărbat singur și nu ai mințit nicio femeie niciodată. Începi să îi spui, cumva, aprecierea ta. În privat, virtual, că doar de-aia avem zeci de rețele internautice. Și dă-i texte, impresioneaz-o, insistă, din nou pe timpul tău cel prețios. Eu știu că tu nu ești bărbatul acela care să sară ca orbu' la o femeie și să o trântească mai apoi din nou în pat. Știu foarte bine! Ea, însă, nu știe și nici nu cred că ar crede vreun prieten comun care să pună o vorbă bună pentru tine. Una peste alta, afli că nu e pregătită și că trebuie să mai aștepte. Nu e pregătită pentru tine! Și taci, nu îi mai transmiți niciun mesaj, până la urmă nu trebuie să faci ceea ce nu simți. Ai tăcut tu, tace și ea! De ce să îți scrie, de ce să spună și ea ceva fără ca tu să o întrebi? E rușine, e peste mândria ei de femeie! Iar te întristezi, faci cum faci și ajungi iar la puiuțul tău de pernă pe care să îl strângi tare în brațe... Lasă, că mai e și mâine o zi! Și poimâine...
Următoarea femeie e aceea care îți zâmbește mereu, conversează cu tine atunci când ai nevoie să fi ascultat, la fel cum și tu faci pentru ea, doar că nu este interesată de tine mai mult decât trebuie. Asta simți tu, deși poate te înșeli... Probabil că este așa și probabil că te monitorizează din umbra vieții noastre super social tehnologizate, având în vedere că idealul ei este altul. Ți-am mai spus și ți-o repet: tu nu ești bărbatul acela care să sară ca orbu' la ea și să o trântească mai apoi din nou în pat.
Una peste alta, mai e una. Femeia la care te întorci mereu. Cea care nu s-a supărat niciodată pe tine. Cea care nu te uită deloc. Cea care împărtășește cu tine și secretele ei. Chiar dacă tu încetezi să o mai cauți. Frumoasă. Inteligentă. Citită. Educată. Emancipată. Independentă. Luptătoare. Amazoana din visele tale. E acolo mereu, în umbră, tăcută de multe ori. Ai putea cu ușurință să crezi că nu mai e, că a plecat, dar nu e așa! Ea e acolo mereu. Pentru ea iubirea trebuie să aibă altă unitate de măsură. Iubirea? Am zis iubire? Scuze, m-am grăbit! Cu vorbele astea nu e de glumit! Ea trebuie să fie perla aia lăsată să crească frumos în adâncul oceanului turcoaz. Pe ea nu trebuie să o deranjezi din carapacea în care singură s-a învelit, eventual o poți privi pe furiș prin crăpătura cochiliei sidefate. Iar dacă, cumva, printr-o minune, învelișul ăsta de poveste se deschide larg în fața ochilor tăi, atunci și numai atunci te poți juca și cu vorbele alea complicate. Știi tu care, le porți cu tine mereu, întotdeauna ai făcut-o! Numai că nu ai avut cui să le rostești...

SCRISOARE CĂTRE SLATINA MEA DRAGĂ

Campania electorală s-a încheiat de o zi. Mâine, slătinenii trebuie să își mai dea din nou silința, să își exercite iar simțul civic pentru a vota democratic noul primar al frumosului nostru oraș. La fel și în țară... Ha, îmi cer iertare, dar cred că zâmbesc, cel puțin în colțul gurii, gură care îmi cam cere să ajungă până la urechi. Pentru prima oară în viața mea nu voi fi în măsură să îmi folosesc această putere. Îmi cer iertare din nou, Slatina, dar fizic nu o pot face. În același timp ți-am urmărit îndeaproape zbaterile locuitorilor tăi, cei care se cred capabili să te conducă. Virtualul din internet mă ajută mult și e minunat să pot analiza de la distanță, obiectiv, străduința unor candidați și susținători ai lor de a te cuceri. Tu, în schimb, înflorești din inerție, pentru că trebuie să rămâi urbea cu miros boem, istoric și industrial ce a dat naștere lui Eugen Ionescu sau Ion Minulescu. În trecut, alții au reușit să te facă și mai frumoasă, aproape că străluceai, dar s-a dovedit că strădania lor nu a fost suficientă, a fost pătată cu multă minciună, corupție și înșelătorie. Timp de 26 de ani! 26 de ani, cât alții, nefericiții, nici nu apucă să trăiască! Anul trecut te-am reprezentat cu cinste pe scena unui festival național de teatru școlar, unde am reușit o a doua performanță în domeniu din viața mea scurtă - premiul I. Ancorat profund în realitatea cotidiană și înconjurat de prieteni sinceri, care nu șovăiesc în fața minciunilor îmbrăcate fistichiu în culorile partidelor politice (săracele culori, câtă umilință trebuie să îndure), am interpretat pe scândura numită scenă, prin vocea și talentul unor tineri liceeni slătineni născuți și la sat, un moment care a fost actual cu zeci de ani în urmă, este și cu siguranță va mai fi. Este acel moment când te afli într-un autobuz (fostă rată sau convenție în vremurile străbunilor noștri), ești adolescent nelămurit de ceea ce se întâmplă în jurul tău și călătorești în timp, prin viață. O sirenă a poliției (de ce nu, conducătoare de coloană oficială) oprește acest autobuz pentru că "domnul" Gogoșanu este în campanie electorală. Numele lui nu este întâmplător. Părinții lui s-au gândit demult că este un nume potrivit pentru ca mai târziu odrasla lor să vândă gogoși celor care mâine trebuie să ştampileze un alt nume ce te va reprezenta în următorii patru ani. Da, am spus gogoși! Sunt cele mai ieftine și plăcute la gust, taman bune pentru a fi înghițite cu lapte, eventual. Recunosc, am înghițit și eu multe gogoși în anii trecuți și regret, dar e prea târziu acum pentru regrete. Stimate fiu al frumoasei Slatine, dragă fiică, dacă vei avea răbdarea să vizionezi cele două minute vei înțelege că mâine la vot va fi cam la fel ca acum patru ani, și ca acum opt ani, și tot așa! Dar, totuși, trebuie să strângi din dinți și să o faci. Știu, ai susținut personajul din spatele culorii roșii, ai îmbrățișat candidatul învelit frumos în galben și, deci, vei acționa în consecință. Sper să nu te superi pe mine când îți spun că este foarte posibil să fii pierdut extrem de mult timp din prețiosul ta viață făcând asta... De pe margine îți recunosc că am fost de multe ori dezamăgit văzându-te. Mai simt, de asemenea, că ești indiferent la indicațiile unora sau altora pentru a le vota candidatul și nici nu vrei să auzi de vot. Nu te (mai) condamn! Cel puțin nu acum, după 26 de ani în care ai mâncat aceleași gogoși. Ți s-o fi luat și ție, ți s-o fi acrit! Îți este lehamite! Pe cine să votezi dacă nu te regăsești în niciunul? La fel ca și acum mai bine de 50 de ani vezi același film, doar că actorii sunt schimbați. Ştii ce le lipsește lor în toate campaniile astea? Continuarea. Se fac că uită cum să mai continue. E suficient să privești în spatele lor și vei înțelege proveniența lor. Ai spune că gata, de data asta va veni schimbarea. Eu nu mă gândesc decât că de luni se va face liniște, toți se vor închide în birourile fastuoase, iar tu vei sta pe la cozi sperând că vei fi primit în audiență și măcar vei fi ascultat, fără să mai nutrești sentimentul că vei fi ajutat. Cum spuneam, am văzut împreună acest film, acum doar se filmează un alt remake.
Eeeh, cât stai tu aici și gândești la ziua de mâine, eu îmi continui plimbarea, să văd țara, oamenii de pretutindeni...
"Și cât amar îmi vine-n gură, zici că am mâncat doar fiere! Oh, cât aș vrea o mitralieră! Să facem un proces național! Să-i condamnăm pe ăia care ne-au furat mințile și viața! Să-i închidem pe cei care și-au vândut părinții, frații pentru gogoșile partidelor! Pe ăia care ne calcă în picioare ca să trăiască cu un an, doi mai mult! Pe ăia care sunt oameni doar când scoți plicul! Și pe alea care îți deschid ușa abia după ce scoți portofelul! Să găsim dreptatea și s-o luăm înapoi de la ăia care ne-au furat-o! Unu' de la Guvern, unu' de la Primărie, unu' de la Facultate, unu' de la Spital, unu' de la Președinție, unu' de la Taxe și Impozite, unu' de la Consiliul Local...! Deja mi-e dor de chitara aia... Băăă, care mi-ai furat, bă, viitoru'?" (Gabriel Laurenţiu)
Trecutul s-a dus, dar viitorul nu îl vreau furat!  https://youtu.be/yVgQna3IkcE 

VISUL

Februarie. Frig umed. Suportabil. O aștepta cu același tremur al adolescentului care urma să o reîntâlnească. Nu o mai văzuse de șase luni și, deși atunci fusese pentru prima oară, a simțit că se cunoșteau de-o viață.
După amiază. Privea cum avionul plutea liniștit deasupra pistei. Nimeni și nimic nu ar fi putut atenta la acest moment. Timpul parcă se dilatase.
- Bună...! Era glasul acela cald, tonul gros al vocii unei femei care a răbdat și a așteptat prea mult.
- Wow, bună! Aproape că m-ai speriat! Pe unde ai intrat? Nu te-am văzut!
Asta a fost întâlnirea. De fapt reîntâlnirea mult așteptată de el. Avea un sentiment profund de frustrare. De ciudă că nici măcar nu a sărutat-o pe obraz, așa cum fac doi prieteni care se revăd. Nici măcar nu a avut tupeul să o îmbrățișeze. Mai bine de doi ani a fost singur. Ultima femeie din viața lui a lăsat răni reci, cicatrici amare, a închis uși și parcă a luat și cheia.
Soarele dă să răsară. Camera hotelului e suficient de primitoare.
- Ce faci? Nici măcar nu m-ai pupat... Așa fac...
Ăsta a fost déclic-ul. I-a arestat vorbele, a tras-o de mână și a pupat-o.
- Asta-i tot?
Întrebarea asta retorică i-a dat și mai mult curaj. Buzele lor s-au întâlnit pentru prima oară, cu ochii închiși, se căutau și iar se căutau, se mușcau nevinovat, nu se mai săturau. Era exact așa cum își imaginase. Dulce, duios, năucitor, interminabil, memorabil. Parcă muriseră. Nu se mai auzea decât dialogul buzelor. Picioarele lui pluteau în neștiință, iar brațele strângeau femeia frumoasă. Nu avea nicio idee despre ceea ce urma să se întâmple, dar era exact așa cum a visat.

- De ce nu au și visele realitatea lor? îl întreabă mereu și mereu ea, cea dinăuntru...
- Pentru că visele se nasc din realitate, nu? Merge?
- Merge pe naiba! Nu mai știu ce mai merge și ce nu! Nu mai știu dacă să mă mai gândesc la tine sau nu! Mă amărăști, mă faci să mă simt trist și chiar nu mai vreau! Îmi este frică de așa ceva!
- Frică? Adică vrei să fugi de iubire? Vrei să o iei la goană și să pierzi exact ceea ce nu ai avut niciodată?
- Ăsta da argument! O singură persoană în viața ei a avut curajul să îmi spună că mă iubește pentru că, da, se pare că îți trebuie curaj! Păcat că acea persoană a plecat... Așa sunt făcut eu, din pierderi și dezamăgiri.
- Cine te pune să speri mereu la ceva? Nu mai spera dacă nu vrei dezamăgire! Nu mai căuta iubire, las-o să te găsească ea pe tine, lasă-te surprins...
- Heeei, stai așa! Adică ce încerci tu aici să mă înveți? Să îmi pun frână sentimentelor? Să îmi omor inima astfel încât sângele meu să devină rece?
- Of, cu tine nu știi niciodată cum să procedezi! Cea la care visezi nu cred că este printre noi. Unde mai pui că nu am văzut în viața mea cupluri cu adevărat fericite. Adică văd, dar nu le cred! Ai atâta iubire în tine încât mă înspăimânți! Nu o mai chinui, las-o să zboare, descătușeaz-o!
- Până la urmă îți mulțumesc! Acum știu că ceea ce gândeam trebuie să și fac! Mă opresc aici pentru că e deja prea mult.
- Nu, nu, nu, nu te opri! Vorbești atât de bine despre iubire încât mă îndrăgostesc de tine! De ce naiba pe un individ ca tine îl ține mereu viața pe banca de rezerve? De ce nu îndrăznește nimeni să se apropie de tine? Și când spun nimeni știi bine la ce mă refer!
- Să fie din cauză că încă nu s-a născut acea persoană? Exagerez, desigur... Să fie, atunci, pentru că nu am căutat suficient? Pentru că nu am căutat unde trebuie?
- Nu, nu și da! Ți-am răspuns în ordinea în care m-ai întrebat. Nu mai sta în locul din care nu primești niciun semnal!
- Bine, plec! Dar s-ar putea să mă cauți și să nu mă găsești!

PLECAT (gânduri de Ianuarie)

Vine o vreme când simți că nu mai ești, când totul și toate nu sunt în locul potrivit. Și atunci trebuie să faci ceva, trebuie! Doar nu te mulțumești cu puțin, nu? Nimeni nu știe exact cum ai ajuns la concluzia că trebuie, nimeni nu știe senzația frământărilor tale, nimeni nu te înțelege până la capăt. Ei nu știu altceva decât să afle despre tine, să afle de ce, când, cum și unde, chiar dacă tu nu le-ai permis. Trăiești înconjurat numai de bârfe, intrigi, minciuni, amenințări, iar lumea pe care o știai până acum ți se prăbușește. Să nu îmi spui că nu ți s-a întâmplat! Să nu îmi spui că nu vezi! Dacă ar fi așa, dă-mi voie să nu te cred!

În tot acest peisaj gri există și soarele... E visul care nu-ți dă pace și e prietenia care plutește neperturbată precum pata de ulei deasupra apei. Timpurie sau mai întârziată, ea e acolo, mereu.

Sunt singur acum, nimic rău în asta, nimic nou. Singurătatea este cea mai fidelă relație a mea. Tu... Nu ești, deși mă mințeai că poți să stai fără un bărbat lângă tine mult și bine. "Mă mințeai" am spus? Da, așa e, pentru că mă prosteai să te cred. Nu ești singură imediat după ce am plecat. Și am plecat! Eu, departe, realizând câte tu nu m-ai lăsat să realizez, iar tu, ei bine tu ai rămas exact în același loc în care te-am lăsat. Fizic și în toate felurile. Cât de nemernic să fii să vinzi minciuni pe stradă și acasă, în fața copilului tău să o întorci ca la Ploiești? Cât de ipocrit să fii să predai lecții de morală unor copii, iar celui din casa ta să îi distrugi sentimente? Există vreo scară de evaluare a acestei situații?

Căutăm mereu și mereu un refugiu... Sentimental... Rămânem prinși în iubire, o căutăm, o găsim, renunțăm la ea și cu o încăpățânare precisă ne reîntoarcem tot la ea. Căutam un film de dragoste, rătăcit printre propriile-mi gânduri, dar sunt prea pretenţios, probabil că nu mă doresc decât pe mine acum. Tu, unde ești? De ce te-ai ascuns așa de bine? Nu ți-am făcut nimic, eu nu sunt acel bărbat pe care l-ai mai văzut!

E Ianuarie și nu-mi place, iubita mea este vara, dar iarna mă gândesc la tine, cea care poate mă cauți... Mda, poate. Ce sinistră este această incertitudine dezarmantă, a distanței, a regretului, a vârstei!!!

"Fă-ți propria ta poveste de dragoste, nu o mai căuta în filmele americane!", îmi spune o voce fermă. Și are dreptate, dar cum? Eu nu sunt așa, eu trebuie să simt, să sper, să aştept, să sufăr chiar, deși am mai făcut-o.

Rămân cu sentimentele mele, neschimbate, unele închise bine, iar altele știute doar de mine. Am închis suficiente uși și nu le voi mai deschide niciodată, dar nu pe toate! Vocea aia fermă are dreptate, frățioare! O poveste de dragoste se scrie într-un mare fel, iar actorii...

"Casting, casting!" completă vocea fermă.

Trebuie să îmi fac lista, neapărat!

DIALOGUL MEU

Ce faci?

Nu știi?!

Nici eu...

Unde ești?

Departe, știu,

Și mă-ntristez

Să văd cum

Timpul trece peste noi.

De ce nu vin?

De ce nu vii,

În calea mea?

Te-aștept prin ani,

Te văd prin vis,

Te simt aici,

În mâna mea.

Și nu-i de-ajuns

Că m-a durut

Absența ta.

Știu, a fost demult

Povestea noastră

Dar te-am iubit

Pe malul mării,

Pe străzi pustii,

La o cafea,

În toiul nopții,

Prin gânduri, mii

Și când spuneam

Că vom mai fi

Din nou aproape.