LIBERTATEA NE-A ADUS AICI

Ești nesigur pe locul tău de muncă și nu-ți oferă un venit din care să mai și mănânci ceva după ce plătești toate alea gen facturi, rate, rechizite etc. Ce faci? Te cari ca să muncești orice pe euro. Sau, mai bine, pe lire din alea sterline.

Ești relativ sigur pe jobul tău, dar tot nu îți ajunge să te descurci cu banii. Parcă tot te gândești dacă nu cumva luna următoare va trebui să strângi iar din dorsală ca să treci cu bine de ea. Și parcă mai e și ditamai stresul care te copleșește atât de mult încât au ajuns doctorii să-ți spună că e groasă, tati. Ce faci? O tai.

Să zicem că nu te încadrezi în niciuna dintre situațiile de mai sus și că îți ajung banii chiar să te mai și plimbi prin țara ta, prin orașul tău, să mai ieși o seară, două pe lună la un restaurant, să-ți faci măcar o vacanță decentă, dar fără excese, chiar și în străinătate. Ba chiar ajungi la performanța de a-ți gestiona stresul cât casa prin tot felul de exerciții de respirație și alte alea. Îți dai seama? Îți mai rămân și bani să te plimbi, de parcă asta ar fi cea mai mare realizare din viața ta. Mai rămâne o problemă, anume peisajul. Serviciile locale. Felul în care autoritățile, pe care le plătești la timp și din greu, țin la cetățean. După ce termini jobul ăla care îți satisface toată lista de preferințe, ieși pe stradă. Începe aventura. Vezi aceleași garduri ruginite din epoca de aur, aceleași trotuare îngăurite, aceeași mizerie pe străzi, aceleași autobuze dezgustătoare care vin în stație după ureche și veșnic pline, aceleași tramvaie în care poți să mori, același metrou care vine din ce în ce mai rar și în care nu vrei să te afli dacă se defectează iar, aceiași berbeci care te agresează la semafor sau pe trecerea de pietoni, același băgat în față și suflat în ceafă la orice coadă, aceeași nepăsare venită de la vârf înalt, aceleași drumuri proaste sau inexistente pe care și dacă vrei să faci pypy n-ai unde, aceleași căi ferate din anii '80 și aceleași trenuri în care nu vrei să te urci, același peisaj dezgustător, aceleași mirosuri pestilențiale peste tot pe unde pășești.

APROAPE ȘI DEPARTE DE NOI

E o constatare care se întoarce permanent pe tărâmul gândurilor mele, aceea prin care aflu mereu că existăm acolo, undeva, dar o facem doar pentru noi, ca într-un egoism involuntar care ne lovește pe nesimțite. Existăm bine, merci, pe harta lumii, la o latitudine și o longitudine eventual departe (sau aproape) de noi, dar atât. Ajungem să aflăm despre noi că avem destule în comun, ba unele chiar de pus în ramă, dar distanța ne reține, ne oprește, ne limitează. Aflăm că ne placem. 

Ca într-o simetrie de necontestat ne avem unii pe alții aici, în jurul nostru, în imediata noastră vecinătate, enervant de aproape, dar degeaba. Ne privim în ochi, ne analizăm și studiem, ne găsim tot felul de găuri în barca ce ne plimbă pe oceanul vieții și concluzionăm că nu suntem făcuți să conviețuim împreună, că nu ne potrivim, că "ni s-a urât cu binele", că e monoton să fim și aproape și compatibili, că nu ne suportăm, că nu ne coborâm noi să facem una sau alta, că e sub demnitatea noastră, că e bine să mai căutăm eventual mai departe. Și mai departe. 

Și iar căutăm... Și o luăm de la capăt. Cum de la care capăt? De la celălalt capăt, în pana mea! Și eu te găsesc pe tine, tu mă găsești pe mine, ce mai contează care pe cine găsește? Ne luăm acum din asta? Contează că ne găsim, bravo nouă, ce buni suntem noi pe găseală, mai contează că ne pomenim și cu o ditamai lista de pasiuni comune, fix ca aia în care ne punem canalele TV preferate, ne dăm la vorbă de ne dor fălcile, după care mai constatăm ceva: că mai lipsește ceva. Ceva nu merge. Ceva nu e. Sau ceva nu mai e. 

Eu m-am prins care e mersul: trăim complicat. Și nu vrem să simplificăm, fix ca elevul ăla căruia nu i-a plăcut operația de simplificare a unei fracții. Așa că amplificăm. Preluăm reguli de care nu vrem să ne debarasăm ca să nu părem mai prejos în fața celuilalt, iar dacă nu preluăm, ne impunem noi propriile reguli peste care nu trecem ca să dăm bine în poză. În care poză? Într-un selfie, eventual, că în alta se vede treaba că nu încăpem. 

Mno, mergem în continuare așa. O să cunoaștem atât de bine populația acestei planete încât o să avem impresia la un moment dat că am trăit pe toate continentele. O să avem atâtea deja-vu-uri în capul nostru încât o să ne avem ca frații. O să ne iubim platonic ca în cărțile lui Drumeș și o să ne prefacem că suntem satisfăcuți până la cer și înapoi. O să devenim experți în ale vieții încât o să vorbim doar în citatele pe care chiar noi înșine le vom scrie. O să zicem că noi n-avem nevoie de nimeni niciodată, o să și credem asta ca nu care cumva să creadă lumea că noi nu suntem în stare să punem un bec, să reparăm o priză, să batem un covor, să facem o mâncare, să ne scoatem în oraș, să ne... Ce ne trebuie nouă toate astea? Bărbosu' ne iubește oricum, că ne-a făcut pe toți din dragoste și că bla, că bla, că bla bla bla.

Și ca și cum toate astea n-ar fi îndeajuns, în fiecare dintre noi zace un ceva special. Nu știu exact ce, dar e. Realizăm asta când nu mai suntem atenți la tot și când credem că le știm pe toate. Acest ceva special poate fi un zâmbet îndrăzneț și repetat în colțul gurii, un gest din ochi care atrage, un sarcasm biunivoc acceptat, un quel que chose pe care nu-l avem nici dacă ne căutăm, o poveste care te trage puțin pe dreapta și te mai pune să recapitulezi conținuturile la care ai mai lipsit când erai mai mic, o vorbă sau mai multe pe care le asculți și te îmbeți cu ele și iar le asculți pentru că ajungi să auzi că nu te deranjează precum o fac altele, un gest pe care nu-l pot descrie acum, dar crede-mă că îți place... Și după ce te oprești la acest ceva special îți dai seama de ceva ce uitasei iar ca cel mai mare egoist din viața ta: nu sunt probleme cele pe care tu le ai, ci sunt probleme cele pe care ți le faci tu cu mintea ta. Mai aproape sau mai departe. 

O IRECONCILIABILĂ RUPTURĂ

Un divorț iremediabil este cel mai rău lucru pe care greva profesorilor din anul de tristă amintire 2023 îl va fi pierdut. Și nu este vorba doar despre ruptura pe care o vede și o simte o lume întreagă, anume cea dintre profesori și români educați, cu principii de la care nu se abat, pe de o parte și societatea guvernată de politicieni, pe de altă parte. La aceasta se adaugă falia ce se va forma între profesorul din cancelarie și conducerea școlii, acea conducere care merge pe burtă atunci când profesorul își cere drepturi binemeritate, când își strigă nemulțumiri justificate, când își spune durerea strânsă în interior atâția ani de zile.

Nu ai simțit asta până acum? Atunci ești norocos și poate că ești în locul potrivit, acolo unde ești susținut de fiecare dată, ca între colegi, de sus până jos, acolo unde simți empatia și sprijinul de care ai nevoie la greu.

Dar dacă ai simțit absența directorului tău în momentele în care profesorul care îl definește și pe conducătorul care va reveni cândva în cancelarie pe scaunul de lângă scaunul tău, atunci ăsta e semnalul pentru ca noi toți ceilalți să ne fim alături, să nu ne mai urâm, să fim cei mai buni colegi, să ținem aproape mereu și să strângem rândurile.

Rămâi în grevă drept și vertical, ține-o tot așa, dar nu te arunca în capcana reproșului către colegul care a renunțat răpus de situații pe care doar el le trăiește și cu care tot el se chinuie în fiecare lună. 

Suntem mulți, dar totuși prea puțini ca să ne învrăjbim între noi exact acum când ne este cel mai greu, atunci când cea mai mare pierdere pe care greva profesorilor din anul 2023 a furnizat-o va rămâne relația profesor - conducere.

În grevă sau nu, trebuie să rămânem mai uniți decât am fost vreodată în cel mai mare câștig al grevei noastre. Dincolo de o târzie recunoaștere a unui salariu pe care îl merităm eu vreau să cred că am câștigat unitatea grupului din cancelarie după ce am pierdut relația cu biroul directorului.

SCHIMB GREVA PE VOUCHER PENTRU DINȚI ȘI OCHELARI

Am fost mulți oameni frumoși în piață la protest, profesori cu zâmbetul pe buze. Noi așa suntem, nici nu zici că ne doare ceva, poate că și de-aia am ajuns aici, pentru că lumea a crezut atâția ani că o ducem bine. Am fost mai mult decât plăcut surprins să văd elevii din Constanța printre noi, să ne spună că și ei ne susțin.

Și totuși e puțin. Am fost mulți, dar nu suficienți. Unde sunt cei care există pe tabele, dar nu și în piață? Dacă renunțăm acum, salariul ăsta mic de acum, care a fost mic și până acum, va rămâne mic până vom muri. O spune unul care a debutat în învățământ în 1998. Greva asta nu este despre acum, este despre când copiii noștri vor constata că nu au profesori buni pentru că nu au mai vrut să stea în sistem pe banii ăia puțini ori au plecat în alte țări sau alte părți. Greva asta este despre profesorul pensionar care va trebui să muncească și după 65 de ani undeva ca să își poate duce cheltuielile.

Îmi pare rău că nici acum nu-i un moment potrivit pentru o grevă a noastră, dar nu a fost niciodată pentru că niciodată nu s-a putut ce am vrut. Niciodată nu s-a găsit ce am cerut pentru că noi am cerut cuminți, umili, organizați, rar, iar cei care ne conduc nu îi ascultă pe unii ca noi cuminți și umili, nu îi bagă în seamă la adevărata lor valoare.

Părinții nu sunt de partea noastră pentru că ei trăiesc momentul în care copiii lor trebuie să încheie un an școlar cu note bune, să dea examene, să intre la licee bune. Ce Doamne iartă-mă îi interesează pe ei de salariul unui profesor care oricum e mai bun decât al nu știu cui și oricum a zis și Dana Budeanu că nu facem nimic de ăia 7000 de lei pe care îi primim. Apropos, eu ajung la banii ăia dacă mai adaug discopatie în partea lombară și dioptrii în plus la ochelari pe banii mei câteva ore după orele de la școală. În timpul ăsta ea stă ca o divă pe canapea și mă huiduie pe mine. Așa că, uși de-aici, Dana Budeanu! Și așa ne trebuie dacă am trecut-o clasa atunci când trebuia să mai dea o tură, pe ea și pe cei care nu știu să înțeleagă ce spunem și ce scriem. I-am trecut clasa pe toți și acum ba ne conduc, ba ne trag pe dreapta, ba ne judecă, ba ne lovesc cu pietre. Pare că ne merităm soarta și da, asta e și ideea, să fim prost plătiți ca să nu ne înmulțim și să deșteaptăm lumea.

Nu renunțați acum pentru că mai târziu e chiar târziu. 

Dragi părinți, partenerii noștri, nu ne huliți, nu ne arătați cu degetul și nu ne puneți bețe-n roate! Încercați să treceți cu gândul dincolo de momentul în care ne aflăm cu toții și să vedeți un viitor în care nepoții dumneavoastră vor avea aceeași profesori lipsiți de respectul cuvenit, de statutul social la care contribuie și salariul bun pentru că acum pe noi nu ne susțineți așa cum trebuie ca să reușim ce n-am reușit în mai bine de trei decenii. Lipsa susținerii înseamnă renunțare și continuare cu aceiași profesori nemulțumiți plus mai mulți profesori necalificați. Profesorii cu licență vor renunța să mai intre în sistem și ne vor părăsi pentru că nu se mai vor simți în locul potrivit. Eu rămân în continuare pentru că am strâns 23 de ani la catedră, pentru că sunt profesor de matematică, pentru că îmi este greu să-mi găsesc un job potrivit pregătirii și vârstei mele și pentru că port cu mine moștenirea unor părinți profesori și a unor diriginți care mi-au insuflat ceea ce sunt acum. Dar eu sunt unul printre mii, cu o floare nu faci primăvara vieții.

M-am simțit atât de bine astăzi printre mii și mii de colegi profesori! Suntem chiar o gașcă frumoasă, suntem cei care i-am educat pe toți, ăștia care suntem, mai buni sau mai răi, mai olimpici sau mai slabi. Cu toate astea nu suntem suficienți pentru ca cei pe care i-am trimis să ne conducă să ne creadă, să ne ia în considerare și să ne ofere ceea ce merităm. M-am simțit important pe alocuri, ba chiar puțin respectat atunci când mașinile erau oprite forțat la semafor pentru ca eu și cu cele câteva mii de profesori să străbatem la pas o parte importantă a capitalei țării.

După grevă ajung la optometrist, doctorul ăla "de ochi" care îți măsoară și corectează defectele de vedere. Da, m-am ales cu ochelari pentru că sunt un profesor care și-a făcut treaba în pandemie și am învățat elevii matematica de care aveau nevoie, cu ochii în ecranul laptopului, ore și ore stând în scaun. Evident că mi-am rupt și spatele, la propriu, acum fiind obligat să vizitez de două ori pe an reumatologia. Știu că nu toți profesorii și-au făcut treaba ca mine în pandemie și au luat banii "degeaba", dar asta e treaba ministerului să-i descopere pe cei nevrednici de meserie și să-i pedepsească conform legilor şi contractelor în vigoare, nu să mă facă pe mine canalele de știri să mă simt în aceeași oală plină cu oameni neserioși. Ai putea spune că mă plâng, de fapt am impresia că dacă nu sunt vocal nici nu sunt luat în seamă. Deci mi-a zis optometristul că mă costă 2000 de lei să îmi îmbunătățesc vederea pentru că acum am nevoie de lentile progresive din cauză că vederea nu s-a îmbunătățit de la anteriorul control. Eu banii ăștia nu-i am, trebuie să mai muncesc pentru ei, nu eram pregătit pentru o astfel de veste. Asta n-ar fi nimic dacă nu mi-aș aminti instant că acum 2 săptămâni am fost și la o clínică dentară cu o gură a cărei reparație o tot amân de ani de zile. M-am abținut politicos să nu răbufnesc atunci când clínica mi-a estimat calculul intervențiilor medicale pentru ca gura mea să devină sănătoasă: 12315 lei. Îmi era și rușine să spun că nu pot. Doctorul a înțeles că nu vreau atunci când i-am zis și că nu sunt pregătit pentru o așa cheltuială. Trag linie să văd cât îmi trebuie să-mi repar ochii și gura ca să mă bucur și eu cât mai mult de pensia aia pe care nu știu cât de lungă sau scurtă o mai prind: minim 3 salarii de care am nevoie acum. Bine, asta dacă găsesc înțelegere la bancă să mă lase 4 luni fără să plătesc ratele, dacă în vacanța asta stau acasă să mănânc margarină pe pâine, dacă nu mai ies în oraș și stau pe canapeaua din dormitor la un pahar de sirop de coacăze cu apă de la robinet, dacă mă înțelege copilul că 4 luni de acum încolo nu mai vede niciun leu și dacă Vodafone mă lasă să vorbesc gratis la telefon, ba chiar să navighez tot moca pe internet.

Sunt singur, n-am pe nimeni "cu bani" lângă mine, mama e pensionar rezultat tot din profesor și are un trai decent doar pentru că a mai muncit niște mulți ani prin țări străine, tata ne-a părăsit pe toți acum 21 de ani tot din postura de profesor. Mare om, mare caracter, om iubit și apreciat, dar nu contează asta acum. Din păcate. 

Așa că dacă tot se aruncă în noi cu vouchere, eu renunț la grevă doar dacă primesc un voucher cu care să îmi fac lentile progresive și dantură de care să nu-mi fie rușine când deschid gura. Vreau să renunț fără să mă simt umilit și tratat ca și cum nu aș fi făcut nimic în țara asta, ca și cum aș întinde mâna după ajutoare sociale. Vreau să renunț când s-o putea și pentru noi ceva ca să nu mai stau mereu cu calculatorul după mine când trebuie să-mi cumpăr o pereche nouă de pantaloni gândind să mi-i iau pe ăia cu 80 de lei sau p-ăia de 130 sau strâng din fund și dau lovitura cu ăia de 300. Și să nu mai îmi țâțâie posteriorul de fiecare dată când mă duc la doctor și mi se spune că mai trebuie să mai fac și nu știu ce tratament pe bani. Și eu care credeam că vara asta mă plimb mai mult prin lume... 

MI-AM ALES DIN NOU MOMENTUL PROST

Există acum această repulsie față de profesorul care face grevă pentru un salariu mai mare. Se întărește din nou ideea potrivit căreia "nu ne mai ajung banii pe care oricum îi avem din belșug". Iar suntem arătați cu degetul pentru că destabilizăm țara și nu ne vedem lungul nasului. În 23 de ani câți am reușit să strâng la catedră nu-mi amintesc să fi deranjat vreodată statul prin solicitări exagerate sau prin valuri de proteste violente cum vedem pe la alții care se iau la trântă cu forțele de ordine. Îmi amintesc doar că, de fiecare dată când am protestat, am auzit aceleași vorbe: "nu este momentul acum", "trebuie să mai așteptați", "pregătim un proiect de lege pentru profesori și va fi bine", "voi trebuie să fiți un exemplu", "copiii și familiile lor au nevoie de voi", "faceți atâția bani din meditații".

Orice doar ca restul populației, celelalte categorii sociale, să ne fie împotrivă, să ne arate cu degetul, să ne disprețuiască și să ne trateze mereu cu un respect pe care unii dintre noi nu l-am trăit niciodată atât de jos.

Trecem peste banala certitudine potrivit căreia începând cu lucrătorul comercial de la magazinul din colțul străzii și terminând cu președintele țării, toți au avut în spate cel puțin un părinte în afara celui care i-a dat viață, au avut părinții de la școală, pe profesorii care i-au învățat cum să se comporte, să vorbească, să socotească, să înțeleagă tainele vieții. Ne place sau nu să admitem, asta este o axiomă a vieții, la fel cum avem nevoie și de doctorii din spitale, fără îndoială. Culmea ironiei românești este că președintele din celălalt capăt al exemplului anterior este tot un profesor care se va întoarce la catedră în curând, într-o cancelarie în care se mai află alte câteva zeci de profesori care au stat și înghițit alte decenii de nemulțumiri.

"Nu este momentul acum" pentru că nu a fost niciodată un moment pentru noi, profesorii. Am fost tratați mereu ca unii care știu să aștepte și să lase capul plecat în așteptarea unor "vremuri mai bune" în care să se găsească acele resurse bugetare necesare. De fiecare dată ne-am nimerit într-un moment prost, de ce trebuie să ne nimerim și acum? De ce trebuie să ne retragem din nou cu coada între picioare?

"Trebuie să mai așteptați" probabil că vor auzi și liderii sindicatelor care vor participa la negocierile din aceste zile cu reprezentanții guvernului. Li se va propune, probabil, o aplicare a unei legi existente deja, dar din toamnă. Sau de la anul, moment în care iar vom auzi că "nu sunt bani". Așa s-a întâmplat de când mă știu eu profesor și am așteptat de fiecare dată precum elevul acela care are 10 la purtare. Eu n-aș mai vrea să aștept pentru că alții au așteptat mai puțin sau nu au mai așteptat deloc.

"Pregătim un proiect de lege pentru profesori și va fi bine" mai auzim. Trebuia să-l pregătiți de fiecare dată când v-ați acordat măriri sau să puneți în aplicare ceea ce ne-ați promis în numele priorității pe care educația trebuie să o aibă. Așa ne-ați zis mereu, așa ne-ați promis cu toții că va fi de fiecare dată când ne-ați chemat la vot. Și v-am votat. Ce regret! 

"Voi trebuie să fiți un exemplu" ni se mai spune. Și de ce nu suntem un exemplu? Doar pentru că unii dintre noi nu-și fac treaba și suntem criticați cu toții pentru asta? Nu e ca și cum ați fi impus niște standarde și niște controale care să îi cearnă pe cei "buni" de cei care "nu corespund" meseriei, este vorba despre faptul că ați obligat niște oameni să muncească pe niște bani puțini până când ei s-au săturat încă de la începutul carierei și au părăsit sistemul pentru bani mai mulți renunțând la anii în care s-au pregătit învățând. Dacă veți continua cu aceeași atitudine lipsită de interes, atunci nepoții voștri vor ajunge să aibă profesori slab pregătiți sau necalificați pentru că în viitorul apropiat chiar că nu va mai accepta nimeni să muncească pe 10 mese la un restaurant.

"Copiii și familiile lor au nevoie de voi" știm și am fost conștienți mereu că așa este. Dar aceeași copii se regăsesc și printre ai noștri în momentul în care ajungem în situația în care trebuie să protestăm mai ferm. Puțină mobilizare și înțelegere nu strică în aceste zile în care tragem încă un semnal de alarmă. Mai bine înțelegem cu toții problema preț de câteva zile și săptămâni pentru ca lucrurile să nu meargă prost încă alți ani de acum înainte. Ce mesaj credeți că vor primi colegii care vor să intre în sistem sau care au petrecut deja 2-3 ani în el trăindu-și viața ajutați de părinți când le veți spune că salariul lor va rămâne tot la nivelul celor 10 mese la restaurant? Gândiți-vă că a pleca va fi opțiunea primordială, iar "a pleca" poate însemna chiar și peste graniță. Sau poate nu interesează pe nimeni.

"Faceți atâția bani din meditații" să i-o spuneți celui care nu are nevoie de asta într-o viață pe care trebuie să o trăiască mâncând, plătind întrețineri, plimbându-se măcar prin oraș, tratându-se pe la doctori sau cumpărându-și materiale, instrumente moderne și cursuri de perfecționare pentru a fi mai bun la clasă și permanent sănătos. Ne-ați fiscalizat, ne-am conformat, așa și trebuie, prin urmare subiectul nu mai este de actualitate.

Nici nu am curaj să mă gândesc la pensia mea sau cine va mai ajunge să contribuie la ea peste vreo 20 de ani din moment ce numărul românilor cu o educație foarte proastă este în creștere anuală precum cursul euro. Există pensii de toate felurile, dar pentru buzunarul profesorului nu se găsește niciuna care să nu-l bage în fibrilații.

Rămân în continuare mândru de meseria mea, dar mândria asta trebuie susținută și de satisfacția profesională adusă de o recompensă materială cuvenită și adaptată vremurilor. Poate că nici măcar eu nu aș mai fi fost aici astăzi dacă ar fi trebuit să îmi încep acum cariera, dar cu siguranță acum este momentul în care trebuie să fim ascultați cum nu am fost niciodată.