NU LUCREZ ÎN WEEKEND!

"Creştinii sărbătoresc <Ziua Domnului> duminica, o zi nelucrătoare, o zi în care lumea se opreşte atât din treburile casnice, cât şi din responsabilităţile care le revin la serviciu. Conform Bibliei, Dumnezeu a făcut lumea în şase zile, iar în cea de-a şaptea zi <Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale în ziua a şaptea pe care a sfinţit-o şi a binecuvântat-o>. Cea de a şaptea zi este sâmbăta, prima zi a săptămânii fiind duminica. Aşadar, crearea lumii este unul dintre principalele argumente ale cultelor care susţin că sâmbăta este <Ziua Domnului> (în special adventiştii de ziua a şaptea).

(Călin Gavrilaș în ziarul Adevărul, 17.06.18)

Weekendul (sfârșitul săptămânii), așa cum s-a născut el la americani în 1926, promovat de Henry Ford pentru angajații lui, a fost apoi preluat ca model standard de viață de către Marea Britanie, Canada, SUA până în 1955. Până în 1970 aproape nicio țară europeană nu mai depășea 40 de ore de lucru săptămânal. În zilele noastre miliarde de oameni îmbrățișează această decizie luată în urmă cu peste un secol.

Și uite așa mă chinui și eu să fiu printre acești OAMENI și este normal să fie așa. Când spun OAMENI accentuez latura noastră umană, înțelegătoare, responsabilă pentru propria sănătate, nu roboți subjugați de problemele serviciului, sclavi ai profesiei și ai ocupației cotidiene din restul săptămânii.

Marea provocare este că încă nu reușesc până la capăt pentru că sunt lucruri care se întâmplă împotriva voinței mele. Nu reușesc mereu să mă dedic în totalitate timpului meu exclusiv liber acordat inclusiv celor dragi mie, adică acelor OAMENI pe care îi neglijez în restul săptămânii.

De la un an la altul, de la o lună la alta, ba chiar de la o săptămână la alta problemele de serviciu se prelungesc enervant de mult și după ziua de vineri. Și asta nu ar fi nimic, mai ales că am ajuns să rezolv sarcinile jobului și ale pregătirii mele profesionale de luni până vineri, până târziu în noapte, tocmai pentru a îmi câștiga dreptul meu legitim de a avea weekendul doar pentru mine și pentru cine vreau eu.

Adevărata problemă este că nu toți gândim la fel, iar aici nu găsesc explicații raționale inteligenței mele. Deși sunt fanul declarat și fără ezitare al tehnologiei descopăr că problemele de serviciu se prelungesc și în weekend grație WhatsApp ului, de exemplu. Adică vreau să mă amuz cu cel mai bun prieten al meu vizionând o glumiță online sau să mă conversez cu sora pe care nu o văd cu anii și mă împiedic fără să vreau de documente profesionale care au termene la termene peste termene modificate la alte termene sau de nesfârșite chestiuni care, din nou, au legătură direct sau indirect cu serviciul. Nu ar fi nimic că se mai întâmplă asta, totuși, și în weekend, dar sunt n momente în care vreau să închid ochii în fața lor și nu pot. Nu pot pentru că dacă vreau să îi vorbesc prietenului meu dau de 2-3 mesaje de la școală. Și nu ar fi nimic nici asta, dar s-a mierlit toată ziua mea din acel minut, gândul meu este amestecat din nou cu probleme interminabile și ajung să fiu întrebat în casă "ce ai?", "iar te gândești la școală?"...

Iertare celor care mă iubesc chiar și așa! 🙏

Nu am înțeles niciodată de ce trebuie să acceptăm ca atunci când ni se cere să efectuăm sarcini profesionale cu un termen inițial trebuie să acceptăm și termenul care modifică termenul inițial "de azi pe mâine". Înțeleg că în România se lucrează pompieristic pentru că cei aflați în birouri ministeriale și cei aflați în imediata lor subordine funcționează mai întâi politic, apoi în numele imaginii lor personale pe care superiorii trebuie să o perceapă bine și abia mai apoi funcționează omenește.

Dar nu voi accepta deloc ca EU să fiu la fel, în detrimentul liniștii mele personale şi a propriei sănătăți. EU nu am probleme de imagine decât în raport cu elevii mei, nu intenționez să dau bine nicăieri în afara sălii de clasă, a matematicii pe care am ales-o în numele tatălui meu și a persoanelor dragi mie. Ei bine, aici trebuie să precizez (se pare că e necesar) că dragii mei sunt cei pentru care sunt activ și în weekend. Nu mă interesează promovarea profesională, nu intenționez să punctez pentru dosare ce îmi oferă merite, nu vreau să dovedesc că sunt mai mult decât sunt deja cunoscut, prin urmare nu lucrez în weekend!

Nu lucrez în weekend decât dacă este, într-adevăr, urgent și o fac programat. Dacă cineva dorește eficiență din partea mea și colaborare fructuoasă, atunci trebuie să existe o prenotare, nu un mesaj de azi pe mâine pentru o sarcină ce avea un alt termen. Nu mă formez profesional în weekend pentru că sunt un autodidact desăvârșit și pentru că pot face asta decât dacă eu consider că mai este necesar, fără să mi se impună. Nu consider că trebuie să îmi justific programul, timpul liber și ora de la care vreau să iau pauză. Aceste aspecte sunt de bun simț și trebuie anticipate. Nu caut pe nimeni seara târziu sau în weekend din motive profesionale decât dacă arde focul muncii. Îmi permit să fac asta doar cu cei dragi, care îmi lipsesc mereu. Pentru că tot suntem în era prelungită a tehnologiei îmi notez o alarmă care să-mi spună începând de luni că trebuie să îndeplinesc sarcini de serviciu. Aaa, și dacă aș avea o putere magică aș interzice prin lege orice acțiune profesională săvârșită în weekend. Apropos, când e cruce roșie sau vreo mare sărbătoare în calendarul ortodox, nu spălăm, nu facem treburi, dar muncim pentru serviciu, de la biroul din casă și avem pretenția ca și alții să facă asta.

EGOISM ȘI INDIFERENȚĂ VERSUS SPERANȚE DEȘARTE, ASTA SUNTEM ❕

Este un moment foarte impresionant acela în care un copil aflat la început de drum al învățării, la o lună de la redeschiderea școlii, după ce abia și-a cunoscut noii colegi de clasă, a prins drag de ei și de următoarea zi în care aștepta să se așeze din nou în bancă, să afle că "doamna învățătoare" nu va putea să fie împreună cu ei în bănci în următoarele două săptămâni pentru că este bolnavă. Adică urmează două săptămâni de învățare online.

Este impresionant să-l vezi pe copilul care abia a început școala cum se întristează instantaneu la aflarea veștii, să vezi lacrimi dezamăgitoare. "Plâng pentru că de acum înainte nu o să mai învăț la fel de bine ca la școală și pentru că o să stau mai puțin la calculator decât în clasă". Acestea sunt cuvintele unui preșcolar care a realizat cu puterea minții lui că învățarea este foarte importantă și care nu înțelege de ce în țara lui nu poate merge fizic la școală, fără întreruperi. Sunt cuvintele unui copil care a realizat instantaneu, fără explicațiile unui adult, că îi este refuzată nevoia de cunoaștere și bucuria de zi cu zi. 

Suntem într-o pandemie mondială în care da, nu murim la fel de mult ca în cazul altor boli, dar murim în chinuri, afectăm și pe alții și, mai mult decât atât, avem leac. Poate că leacul a apărut prea repede, după unii, dar asta nu ne poate împiedica să fim responsabili. Suficient de responsabili încât să dăm exemple bune. Poate că nu ne interesează prea mult că trăim puțin, dar cu siguranță afectăm alte persoane prin alegerile pe care nu le cântărim rațional, persoane în care spunem că avem încredere și la care declarativ ținem. "Atât cât am trăit e bine, prefer să mor neînțepat", am auzit recent. Mă depășește ideea. Mă îngrijorează situația. 

Există oameni angajați în domenii esențiale, mult prea mulți, care au ales să nu se imunizeze prin vaccinare. Există medici, profesori, pompieri și polițiști care nu doar că nu s-au vaccinat, dar care chiar susțin nevaccinarea, trăgând după ei și alți oameni incapabili să sorteze informațiile, într-o mișcare ce face mai mult rău decât bine. Încerc să îi înțeleg până la un punct, dintr-un bun simț desuet, deși cunosc oameni mult mai simpli decât un profesor licențiat într-un domeniu, oameni care urmează să-și facă a treia doză, oameni cu boli complicate. 

Nu suntem capabili și nu avem voință să urmăm exemplele țărilor care au devenit verzi și care sunt mult înaintea noastră în aproape toate domeniile. Sunt din ce în ce mai multe țări în care oameni ca noi, cu aceleași cunoștințe generale ca și noi, care au înțeles că viața trebuie să meargă înainte prin imunizarea dată de vaccin. Noi mai așteptăm, așa cum am făcut mereu în istorie, poate, poate vom scăpa de pandemie pe cale naturală, fără să gândim o clipă în plus că această cale ne va încetini dezvoltarea, va priva de servicii medicale pe cei care înțeleg să nu pună presiune pe spitale vaccinați fiind. Noi așteptăm să ne ajute aceeași divinitate care trebuie să ne salveze și de seceta din fiecare an, ceea ce este deja o sfidare a realității și o întoarcere în timp. 

Revenind la școală și la copiii care încă își mai doresc să învețe, care încă se bucură de colegii și de profesorii lor, consider că este total incalificabilă politica unui guvern care nu a încercat să fie ferm în privința modalității prin care școala să aibă continuitate, să nu se mai întoarcă în online: vaccinarea masivă. Foarte mulți oameni blamează decizia guvernului italian de a obliga medicii și profesorii să se vaccineze, fără să pună în balanță câștigul oferit elevilor: învățarea continuă prin prezență fizică în sala de clasă, fără întreruperi. Da, sunt fanul învățării online, mi-am găsit singur resursele și modelele, mi-a plăcut să răscolesc internetul pentru mine, pentru a învăța mai mult și pentru elevii mei de care sunt responsabil pentru învățarea oferită. Dar asta nu înseamnă că sunt împotriva prezenței la clasă. După ce că nu avem dotările necesare unei învățări online, nici acasă, nici în școli, unde doar dotarea cu un videoproiector impune multe aprobări și ezitări, bani care nu se doresc investiți, suntem și iresponsabili lăsând boala să țină profesorii acasă. Străinii au și dotările actualizate vremurilor trăite, au și continuitatea învățării fizice la clasă pentru că aproape toți profesorii lor s-au imunizat (încerc să evit cuvântul "vaccinat" care, scuze, deranjează inexplicabil), au tot. Ei ar fi putut să fie relaxați și să mai aștepte pentru că ei chiar por face online cum trebuie, dar nu, ei s-au vaccinat. Noi de ce nu vrem? Noi de ce ținem copiii acasă pentru că profesorul e bolnav și pentru că statul nu poate să asigure înlocuitor? Noi de ce nu înțelegem că restul Europei nu se mai gândește la închiderea școlilor, la trimiterea elevilor în sistem online, pentru că oamenii din sistemele lor s-au imunizat? Oare de ce conducătorii noștri nu au curajul să ia deciziile colegilor din alte țări, de cine și de ce le este teamă?

Profesorii și elevii din afara României se gândesc cu bucurie la școală pentru că au admis soluția imunizării prin vaccinare. Noi nu. Aud zilnic și săptămânal de școli care se închid, de clase care nu mai vin la școala așa cum era odată, de elevi care se infectează și trebuie să rămână acasă luând cu ei o clasă întreagă, de profesori care lipsesc pentru că se îmbolnăvesc. Nu știu alții cum simt, dar pentru mine este o grijă personală suplimentară, chiar dacă în ochii multora sunt exagerat. 

Refuz să înțeleg până la capăt cum noi ne permiten să ținem școala pe loc, să o menținem la același nivel regăsit cu ani în urmă și să nu ne dorim să oferim calitate și continuitate atât prin infrastructură cât și la nivelul resursei umane! Mi se pare incredibil cum un guvern al unei țări europene nu vrea să bată cu pumnul în masă și să își îndrume populația aflată în domeniile de maximă importanță să se vaccineze, cum refuză să închidă canalele de dezinformare care ne bombardează! Mi se pare iresponsabil din partea unui stat să lase pandemia să-și facă de cap crezând că ea va înceta pe cale naturală! La fel de iresponsabil cum alții iau exemplul prost și îl dau ca bun exemplu. Aici mă abțin să insist. Poate că se va întâmpla și naturalul, poate că cei care sunt contra și conspiraționiștii își vor dovedi dreptatea, dar până atunci vom fi acumulat ani de suferință, ani în care copiii noștri nu vor fi mers la școală, ani în care spitalele au fost sufocate, iar pacienții au rămas fără tratamente, ani în care am stat pe loc. Egoism versus speranțe deșarte, asta suntem. 

P.S. Portugalia este cea mai imunizată națiune de pe glob. În același timp, în România este din nou coadă la niște moaște într-unul dintre cele mai mari orașe din țară, într-o adevărată capitală a nord-estului țării. Românii preferă în continuare să stea la rând să pupe un sicriu pe când portughezii s-au încolonat câteva luni pentru a se imuniza în masă, fără să uite de credința lor. Pe scurt, suntem acolo unde comportamentul ne-a adus. Al meu nu. 

NU, MULȚUMESC! NU VREAU DIRECTOR

Directorul de școală, gimnazială, cu atât mai mult liceu...

Este persoana de care depinde bunăstarea și confortul tuturor celor care intră pe poarta școlii și ies de acolo: elevi, părinți, profesori, personal auxiliar (personal de îngrijire, administratori, informaticieni, laboranți, secretari etc). Este cea de zâmbetul căreia se leagă bucuria sau tristețea profesorului care urmează să intre la clasă, în fața elevilor pe care trebuie (e musai!) să îi binedispună și să îi educe sănătos, dincolo de starea cu care ambii vin de acasă și pe care trebuie să o dea răului de gard, să o lase în fața porții și să se chinuie să pară că totul va fi bine.

Directorul de școală este acel om care trebuie să te asculte și când nu are chef să facă asta pentru că dacă tu ești nervos, el poate fi într-o zi mai proastă. El trebuie să aibă ușa biroului deschisă pentru tine chiar dacă tu nu meriți asta sau chiar dacă ce ai tu de spus mai poate aștepta. Tot directorul este acel conducător de școală care trebuie să ducă instituția de învățământ la un alt nivel, mai ales dacă atunci când el a preluat funcția nu exista acel nivel. Trebuie să scoată ce-i mai bun din profesorii pe care îi are la dispoziție pentru ca elevii școlii să își îmbunătățească rezultatele anterioare și să mulțumească toată cancelaria atunci când unele proceduri nu funcționează. Iar asta nu e nici măcar jumătate din tot pentru că directorul trebuie să găsească și acele modalități prin care să recompenseze pe cei care se străduiesc să facă lucrurile bine chiar dacă aluatul nu este de calitate și să amendeze pe ceilalți, știm noi care... Cei pe care sistemul îi trimite să educe fără să știe cum se educă sau fără să fie făcuți pentru a educa. Mai sunt cei care pierd vremea între pauzele din orar crezând că astfel elevii pot învăța făcând singuri rezumate. Da, avem salariul mic raportat la situația socio-economică actuală și la domeniul în care prestăm, dar profesorul trebuie să fie un etalon după care toți ceilalți să se orienteze în viață, iar directorul trebuie să îi pună în vedere acest lucru celui care pierde vremea între pauze, să îl sancționeze.

Un director de școală trebuie să fie atât de abil și de pregătit profesional încât nimeni și nimic să nu-l determine a ceda în fața oricărei încălcări regulamentare sau ale bunului simț. A nu se înțelege de aici că directorul trebuie să fie dictatorul, dar o școală nu va avea niciodată rezultate cu un conducător absent atât fizic cât și participativ. Printr-o frumoasă paralelă, directorul trebuie să se și bucure alături de colegii săi și de celelalte persoane din școală de fiecare dată când are ocazia, când ne sărbătorim, când suntem festivi sau când, pur și simplu, avem nevoie de o infuzie de fericire. Iar dacă nu există ocazia, directorul trebuie să o inventeze.

În activitatea mea profesională cu care mă mândresc, chiar dacă nu este neapărat de pus în ramă, am lucrat efectiv cu cel puțin 13 directori. Am ajuns cu brio să depășesc pragul de două decenii în postura de cadru didactic umblat prin școli gimnaziale și liceale, atât în oraș cât și în mediul rural. Am muncit efectiv și am învățat pentru a-mi găsi locul, iar pentru asta a trebuit să schimb multe unități școlare. Prin urmare, mă consider foarte câștigat pentru că am experimentat atât de multe relații cu conducerile unităților școlare prin care am predat. Sunt foarte recunoscător tuturor directorilor care și-au făcut timp pentru a mă asculta atunci când eu am avut chef. Le mulțumesc acelorași directori pentru că m-au sprijinit mereu în efortul depus la clasă pentru îmbunătățirea rezultatelor elevilor și pentru că s-au străduit să mențină în picioare principiile sănătoase, adăugând prin felul lor de a fi ceva în plus față de ceea ce eu deja știam de la cel mai bun cadru didactic mentor din viața mea - tatăl meu. Pentru cine nu știe, e bine de spus că nu este deloc ușor să faci asta. Nu voi uita niciodată colaborarea lor, felul în care am învățat de la acești directori cum să fiu eu mai bun în dreptul meu și nu numai. Sunt convins că, dincolo de timpul care ne-a îndepărtat și ne-a rupt legăturile, ne putem regăsi oricând unii cu alții și putem relua mereu discuții și colaborări care odinioară erau prezente în viețile noastre.

Acum vine partea grea a acestor rânduri, acel moment în care directorul trebuie schimbat. Cam mult "trebuie", nu-i așa? Este momentul în care un profesor ca mine își dorește ca schimbarea oricărui director care trebuie să facă cele de mai sus este total inoportună. Nu aș schimba niciunul dintre directorii care fac toate treburile bune amintite anterior. Niciodată! I-aș ține pe scaunul de conducere a școlii și aș face asta prin puterea colectivelor pe care acești directori le păstoresc. De fiecare dată când un nou guvern apare sub soare intervine și ideea schimbării directorului care face treaba bună cu unul impus despre care nu știm ce poate și nici nu cunoaștem dacă se pricepe. De ce nu putem să fim și noi profesioniști măcar o dată în 30 de ani și să păstrăm ce e bun prin votul majorității? Cine pierde dacă nu se întâmplă asta?

Cum spuneam, am avut de-a face în cel mai plăcut sens cu foarte mulți directori, și am văzut cum ei s-au străduit nu numai să păstreze ce era bun în școală, dar au depus eforturi solicitante pentru ca școala să performeze cumva, să fie mai vizibilă, mai atractivă. Puteți spune că tot acest text este o pledoarie despre directorii cu care am lucrat... Nu mă deranjează pentru că le datorez măcar un text. În fapt, este o expunere a ideii de a păstra oamenii buni, profesioniști și dedicați în funcțiile pe care sunt deja în ciuda existenței unor concursuri cu iz ciudat. Și chiar dacă admit că întotdeauna poate apărea o persoană mai pregătită decât anterioara, ca să fiu corect până la capăt, tot ar dura timp prețios până când acea persoană poate realiza niște conexiuni vitale pentru școala pe care o va conduce.

Se apropie cu pași repezi un nou concurs pentru ocuparea funcțiilor de director din școlile românești. Personal, știu ce trebuie să facă un director pentru școala lui și cunosc deja sacrificiile pe care trebuie să le accepte pentru a face, timpul liber pe care va trebui să nu-l mai aibă din momentul în care ajunge acolo. Cunosc demult compromisurile pe care trebuie să le accepte pentru ca toată lumea din jurul lui să fie satisfăcută. Aș putea și eu să fiu director cândva, de ce nu? Pentru confortul celorlalți, mă gândesc serios că nu ar fi indicat să fac asta. Pentru confortul meu, ei bine, pentru asta aș putea să nu fiu deloc director. Consider că sunt unul dintre cei mai sinceri colaboratori pe care directorii mei i-a avut vreodată și tocmai de aceea spun că în acest moment nu îmi doresc deloc să fac ceea ce ei încă mai fac, adică să conduc o școală. Este prea mult "trebuie" în discuție, la care eu nu sunt dispus. Nu, mulțumesc! Mai mult, vreau ca matematica pe care o predau să o ofer mereu elevilor și vreau să le fiu dirigintele de care au nevoie. Și mai mult, le mulțumesc din nou pentru tot ceea ce fac fiind directori de școală, gimnazială sau liceu!

SĂ NU MĂ CĂUTAȚI!

București, linia autobuzului 103. Oficial nu prezintă interes pentru bugetul local și pentru felul în care se respectă legile și normele, inclusiv cele de natură sanitară actuale, din moment ce nimeni nu verifică nimic. Sunt mai bine de 3 ani de când folosesc acest mijloc de transport, nu zilnic, dar în special vara, perioadă în care urc în el de câteva ori săptămânal. O singură dată în acești 3 ani s-a întâmplat să văd controlori verificând legitimațiile de călătorie. Atât. Vinerea trecută au urcat o dată cu mine 10 călători dintre care doar 4 au validat călătoria. E simplu de stabilit asta după bipăitul făcut de aparatele care scanează cardul de călătorie. La următoarea oprire au mai urcat circa 12 călători dintre care, hai să zicem, doar 3 au avut bunul simț să valideze. Apoi a venit finalul călătoriei, capătul de linie. Faceți un calcul, 7 pasageri din 22 au călătorit regulamentar, adică vreo 33% bani corecți la buget. De restul de 67% ne plângem că n-avem ce ne trebuie. Ce facem cu cei care merg clandestin fără să îi atingă nimeni? Pe lângă faptul că românul călător nu are nicio teamă de controale, el nici nu respectă regula purtării măștii în interiorul mijlocului de transport. La o simplă aruncare de privire, călătorii fără mască reprezentau un sfert din total. V-ați prins, e vorba de cei care nu știu ce înseamnă să plătești o călătorie. Nimeni nu zice nimic, nicio autoritate nu mișcă nimic cu adevărat, îți este și teamă ca simplu cetățean corect ce te afli să ridici problema și tonul în autobuz pentru că riști să ieși șifonat. Tot tu. Unde este siguranța cetățeanului? De ce sunt eu discriminat în favoarea celor care ocolesc legile? Nu vreți să știți ce se întâmplă dacă un individ cu o față dubioasă este prins fără bilet. Totodată, ați înțeles deja că un bun cetățean prins o dată înainte de a își valida călătoria ajunge să plătească amenda pe loc. Nu este cazul individului dubios, el - tot el - face gât și scapă, asta dacă niște controlori au curaj să se ia de el.

Nu am terminat. După ce am finalizat cursa cu 103, am urcat în 104 pentru încă 3 stații. Cam aceeași poveste, ba mai rău, din aproape 25 de călători, doar 5 au validat, adică 25%, un sfert. Mai este cazul să vă spun că aceiași lipsiți de orice te îmbrâncesc pentru a ajunge primii la un loc pe scaun? Cu sau fără mască. Am ajuns, noi cei care folosim regulamentar transportul în comun, ăla care este, vechi și murdar, să fim priviți ciudat doar pentru că atingem cardul de validator? Pe bune? "Ia uite-l și pe fraierul ăsta"...

Asta este România educată? Aceasta este țara de care erau mândri cei care au fost înainte? 

Acum câteva zile am avut nevoie și de tramvaiul 36. Nu vreți să știți. Calculul e mai rău decât anterioarele.

În concluzie, de fiecare dată în care aud vorbindu-se despre transportul bucureștean, despre proiectele ce-l vizează, modernizarea parcului auto, condițiile în care bucureștenii călătoresc, așa mă apucă o senzație de silă la adresa tuturor...! Pot fi cetățenii care trec pe lângă tine și te salută, dar râd de tine pentru că tu plătești cursa cu autobuzul, iar ei călătoresc gratis, nestingheriți... Pot fi autoritățile care îți promit că vor avea grijă de tine după ce ajung la conducere, că viața ta se va îmbunătăți.

Ei bine, (și) din cauza acestor mizerii pe care le guvernați, să nu mă căutați când aveți nevoie de mine. Să nu vă mai aud pe la știri că cetățenii distrug și murdăresc pentru că nu faceți nimic ca să îi opriți! Să nu vă mai prind lăudându-vă că modernizați până nu curățați pentru că astfel o faceți doar pentru câștigul vostru personal în dreptul imaginii și în buzunare! 

CRONICA PRIMEI ETAPE EURO 2020 (VIKINGII CARE REZISTĂ, TIK TOK ȘI GOLUL CEL MAI SCHICHK)

 A început și Euro. Nu ăla care ne mănâncă leii pentru că suntem noi impotenți, ăla de fotbal care și acum este ciudat pentru unii numindu-se 2020 deși se joacă în 2021. Suntem parte a organizării, gazonul gestionat de UEFA a făcut față inundării, ba chiar s-a prezentat mai bine decât cel de la Sevilla, iar austriecii și macedonenii sunt în extaz (cunoscut deja), cu ochii după femeile românce și berea ieftină (pentru ei). Aștept cu nerăbdare să mă înfrupt cu gunoaie, gropi și bănci rupte din pozele turiștilor ca să am parte și de ceva acțiune. Am mai reținut de la acest început de campionat european de fotbal de ce fotbalul românesc o duce atât de bine: pe scaunele alea bune de la oficială zăceau comod Orban și ai lui alături de opoziția cu care își dă la gioale în fața noastră. O imagine revoltătoare pentru mine având în vedere că Hagi era la tribuna a doua, cuminte și umil. UEFA, te-am făcut și de data asta.

Meciul de deschidere mi-a arătat o Italie mai ofensivă și mai hotărâtă să atace și niște turci cu niște nume pe la echipe mari care au zis că merge ca pe vremuri cu romanii. Adică s-au prezentat ca rahatul ăla turcesc care nu-mi place mie. Cred că este cel mai bun început de campionat de fotbal pentru italieni, care arată foarte bine. Acest campionat european de fotbal arată, în general, bine până acum, cu goluri marcate, frumoase, cu puține faulturi și cu niște organizări de luat aminte. Immobile și Insigne au confirmat și aștept duelul marcatorilor europeni.

Elvețienii au plimbat mingea mai bine decât galezii, aș zice, acesta fiind primul moment în care m-am întrebat "cât de jos suntem dacă noi nu am putut ajunge aici?"

În meciul nordicilor am pornit cu gândul că finlandezii nu pot fi mai buni decât danezii, chiar dacă se trag din același neam de luptători. Dar a venit momentul anului (probabil) în care playmaker-ul danez a căzut secerat pe gazon, fără să fie atacat nici măcar de minge. Dacă mă întrebi pe mine, dincolo de problemele ascunse de sănătate pe care le-ar putea avea, prăbușirea lui Eriksen este consecința eforturilor depuse peste limita suportabilității umane, a ritmului infernal în care ne trăim zilele muncind (mai ales de când cu pandemia) și un urlet de ajutor al corpului uman care ne spune tare că așa nu se mai poate. Apoi finlandezii m-au surprins prin simplitatea eficientă cu care au jucat, obținând victoria cu resurse puține. Nordicii rămân în fotbal niște pietre de gheață (cum altfel?), iar finlandezii nu vor să fie mai prejos decât suedezii care au smuls egalul de la spaniolii campioni chiar la Sevilla. Este de admirat cum ei reușesc mereu să facă figuri frumoase. Și suedezii au rezerve la cluburi, dar titulari la națională, ba chiar au jucători veniți de la echipe chinezești, asta ca să nu se mai întrebe în continuu unii ce au ei și nu avem noi. Ei au mândrie și prestanță, noi doar fițe și amatorism.

Rușii nu mai au nimic de speriat, chiar dacă au făcut figură la mondialul desfășurat la ei acasă (sâc!). S-au mișcat cu belgienii ca și cum și-ar fi digerat vodca îngurgitată zilele trecute. Au fost mediocri într-un meci în care Lukaku și-a început drumul spre titlul de golgheter fără să se chinuie. Ca o ironie a sorții zilelor noastre, după prima rundă, rușii, turcii și cu ungurii sunt singurii care și-au furat-o cu un 3-0 sec de la belgieni, italieni, respectiv portughezi.

Englezii au învins la ei acasă cu 1-0 sec pe croați într-un meci în care nu au arătat ca o viitoare posibilă mare campioană, mai ales că vecinii noștri estici nu și-au turat motoarele, au fost reținuți în a ne arată ce pot. Faza asta cu disputarea meciurilor de la Euro în mai multe țări le oferă posibilitatea unor echipe cu nume să își dispute meciurile pe teren propriu. Avantajul este evident și va trebui să acceptăm situația...

...Și a venit așteptatul meci găzduit de România dintre Austria și Macedonia de Nord, primul meci în care s-a marcat mai mult. N-am avut cum să fiu mândru văzând două echipe învinse de naționala lui Rădoi (aia care este) jucând la Euro în București. N-am fost mândru nici când am văzut politicieni amestecați în chip de VIP așezați în tribune deasupra marelui Hagi. Meciul nu a strălucit decât la primul gol austriac lucrat nemțește, cum nu au strălucit nici cele două echipe. Cu toate acestea, toate echipele care au pornit cu șansa a doua la acest european s-au mișcat mai bine decât o facem noi acum. Organizați, bătăioși, muncitori, ascultători. Noi încă mai căutăm jucători de selecționat, iar cei pe care îi avem nu arată nici măcar ca rezervele lui Hagi, Popescu și ai lui.

Olanda și-a marcat terenul propriu în fața Ucrainei în cel mai antrenant meci de până atunci. Au presat până au dat un gol mai mult decât adversarii, adică au făcut ce se laudă Rădoi că vrea să facă la noi, dar nu îi iese și nici nu-i pasă că nu-i iese. De când sunt mic am avut aceleași 3 preferate la orice campionat interțări: Olanda, Belgia și Portugalia. Asta și pentru că sunt niște țări mici pe hartă, dar care țin piept mereu marilor puteri cu talentele lor descoperite pe bandă rulantă. În afară de belgieni, olandezii și portughezii au presat adversarii până în ultimul minut, înscriind fiecare câte 3 goluri. Ronaldo mă impresionează mereu în goana lui după doborârea recordurilor de goluri marcate fiind preferatul meu în eternul duel de la distanță cu Messi.

Următoarele 3 meciuri nu merită tratate separat decât pentru cel mai frumos gol marcat până acum de către cehi pe terenul scoțienilor (un gol semnat Schichk), de la cea mai mare distanță înregistrată în istoria campionatelor. Scoțienii se laudă doar cu suporterii, la fotbal fiind pâinea de mâncat pentru echipele din grupa ei. Mai merită atenția și victoria slovacilor în fața polonezilor care ne-au arătat un Lewandowski fără echipă, ca un anonim, fără șanse de gol. Nu are de la cine primi pase de gol într-o echipă anostă. Marii campioni spanioli au furnizat primul meci nul, suedezii înghețând scorul, într-o lecție de fotbal defensiv, cu o echipă fără atac. Rădoi, notează! Bine, nici spaniolii nu mai au cu cine ataca, Morata fiind cel mai scump ratangiu. Să dea unii pe tine 180 de milioane și să ratezi în halul ăsta...asta înseamnă că trebuie să stai pe banca de rezerve.

Și a venit încleștarea titanilor, Franța vs Germania, meciul cu cei mai mulți jucători în teren proveniți de la preferata mea - Chelsea. M-aș fi așteptat ca francezii să atace 90 de minute... N-a fost așa pentru că Franța are probabil cel mai bun și cel mai valoros lot din toată Europa astfel încât își permite să joace oricum: defensiv cu Varane de netrecut, ofensiv cu Benzema revenit într-o formă de invidiat și contraatacând cu Mbappe care te face din glezne de nu te vezi. Doar dacă te uiți la rezerve și mai scoți încă o echipă demnă de fazele superioare. Nu știu dacă îi bate cineva la ediția asta, nu am fost niciodată fanul francezilor, dar mă uit cu admirație la Benzema și Kante. Nemții își pierd renumele în fața unei echipe mai bune și devin plictisitori prin insistența lor oarbă de a marca fără atacanții de altădată. În celălalt meci al grupei, Ronaldo nu avea cum să nu învingă maghiarii creduli. Nu ai cum să reziști în fața atacurilor repetate ale unor jucători de top, chiar dacă ești pe teren propriu. În sfârșit, UEFA ne-a făcut dreptate confundãnd Budapesta cu București, nu invers cum fac alții (sâc!). Eu cred că există și o oarecare doză de analfabetism în momentul în care tu scrii București într-un context ce se întâmplă în Ungaria. E clar că nu ai habar că București e capitala României care nu are nicio treabă cu Ungaria (mă rog, Ungaria ar cam avea treabă cu noi...).

În fine, acest Euro 2020 a început mai bine decât restul, arată mai bine decât multe și are echipe care au prezentat deja partituri serioase, au jucat fotbal și au marcat cu cap. Sunt și excepții, dar trec peste ele de dragul fotbalului. Mai rețin doar atât: Tik Tok sponsorizează Euro 2020 și ne mai mirăm de ce fac chinezii ce vor cu noi.

DE LA STUDII SUPERIOARE ÎN GEOMETRIE, ALGEBRĂ ȘI ANALIZĂ MATEMATICĂ LA COVRIGI, PLĂCINTE ȘI CROASANTE

Nu-i ușor să fii licențiat în matematică, să renunți la o pasiune pentru care te-ai pregătit vreo 12 ani, ba chiar să ajungi în nici 2 ani un profesor deja solicitat pentru că mânuiai foarte bine o știință exactă. Apoi să începi de la 0 să înveți rețete de covrigi, merdenele, plăcinte dobrogene, ștrudele, croasante, lipii umplute cu diverse ingrediente sau pateuri cu brânză. Nu e ca și cum cineva ți-ar da rețeta benevol pentru că îi place de fața ta sau pentru că îi dai o sumă frumoasă de bani... Nu există așa ceva în acest domeniu, fiecare își păstrează secretul și nu își dorește să te vadă făcând ceea ce face și el, ba chiar să te și întreacă. Poți s-o numești egoism deși cred că este un tip de concurență nescrisă. Așa că te apuci singur și scormonești internetul (la pasul 1), mai intervievezi o mamă, o bunică sau o mătușă despre cum se frământă aluatul (la pasul 2), iar la final te apuci și coci tu singur. Ajungi din nepriceput într-unul care mulțumește toți clienții de pe bulevard și începi să ții cont de gusturile și nemulțumirile lor, le zâmbești chiar dacă oboseala te răpune, trezit fiind de la 4 dimineața. Practic, realizezi că faci deja ceva bine, o activitate pentru care alții au studii superioare.
Și ca și cum toate astea nu ar fi de ajuns, după ce îți iei puțin avânt muncitoresc și capeți ceva satisfacție personală gândind că timpul tău liber ar putea reprezenta ceva mai mult decât timpul în care reușești să rupi câteva ore de somn, te apucă pandemia aia istorică pe care nu au trăit-o nici măcar străbunicii tăi, aia în care stai cu sufletul la gură ca nu care cumva să închizi frumusețe de afacere de spaima covidului. Ei bine, îți tremură oasele de teama infectării tale și a celor dragi, de grija pentru clienții care nu mai pot cumpăra așa cum o făceau pe timp de pace când nu trebuiau să-și dea masca jos pentru o gură de covrig. Și uite așa începi să-ți faci calculele, să vezi dacă și cât timp poți supraviețui în cazul în care virusul îți închide afacerea, practic începe adevărata depresie. Nu mai contează că ți-a mai căzut părul din cap și înainte de pandemie, tot ce contează este să poți continua.
Alin Meltzer, căci despre această persoană este vorba aici, a trecut peste toate aceste încercări și este în picioare. Totul a început în anii 2000, la 2 ani după ce am absolvit împreună facultatea de matematică, în timpul primei noastre perioade de început a unei prietenii fără de sfârșit. Liceul de provincie la care predam amândoi disciplina în care ne-am specializat și care ne-a ordonat rațiunea a creat în sufletele noastre primele amintiri memorabile și a fost ca o rampă de lansare în profesia noastră. Elevii încă mai puteau fi atinși prin cuvinte înălțătoare, bunul simț încă mai avea căutare, iar noi încă ne mai puteam bucura de satisfacția unei profesii pe care mulți au ajuns să o trateze nedrept. Am avut parte de un colectiv în care ne puteam consuma pauzele mereu cu zâmbetul pe buze, fără stresul enorm al stivelor de hârtii și fără presiunea unor părinți care cred că li se cuvin toate drepturile reglementate fără să aibă niciun simț al responsabilității. YouTube-ul nu avea nicio valoare atunci, Facebook-ul probabil că nu era nici măcar în stadiu de embrion, iar socializarea încă era primordial fizică, fără nebunia prezenței cu orice preț în mediul online. Eram frumoși, naivi, veșnic puși pe caterincă și serioși cât încape atunci când trebuia. Am fi putut deveni cea mai bună pereche profesională născută dintr-o prietenie sinceră.
Alin a fost mereu un spirit întreprinzător, dincolo de excelenta pricepere în tainele matematicii și a predării ei. Nu a stat mult timp pe gânduri și a profitat de ideea lui de a trece granițele continuării unei munci care nu-i oferea toată liniștea de care avea nevoie, ba chiar granițele fizice ale unor țări europene. A plecat în Italia, lăsându-mi o tristețe a despărțirii, dar și o bucurie a convingerii că el va fi bine și acolo și că va reuși. La aproape 5 ani de când a plecat din România, ne-am revăzut chiar în patria pizzei și a modei. Eram în vizită la Milano, la sora mea, moment în care l-am contactat să ne vedem. Îmi era tare dor de prietenul meu, de cel cu care făceam mereu bășcălie de nereușitele noastre. A apărut într-o decapotabilă și am înțeles deja că îi e bine. Abia am apucat să ne îmbrățișăm bărbătește, să ne emoționăm sincer și să ne mai putem oferi ceva timp de liniște până la următoarea revedere. A învățat în Italia să facă de toate, de la grădinărit și pomicultură până la prepararea cafelei așa cum o fac italienii, ajungând să prețuiască banul câștigat prin muncă. A învățat cum se naște o afacere, a pus osul la treabă și a strâns deoparte pentru vremurile în care a fost nevoit să facă el singur tot ce a văzut la profesioniști. Din mers a învățat și cum se îngrijește cel mai bun prieten al omului, câinele fiind unul dintre companionii lui și acum.
Ușor, ușor, gândul reîntoarcerii în România încolțea. În 2015 a început să testeze piața căutând o bună sursă de afacere. Așa a ajuns în lumea aluatului și a cuptoarelor în care se coc covrigi, plăcinte, cornulețe, lipii și cozonaci. Stau și acum să mă gândesc cum a ajuns profesorul de matematică pe care-l admiram în cancelarie și la catedră conducătorul unei afaceri din domeniul patiseriei? Cum a ajuns Pitagora și cu ecuațiile cu derivate parțiale să frământe aluatul bunătăților care stau aburind în vitrină? Se poate, deci, iar asta este dovada faptului că omul poate face cu capul lui tot ceea ce își propune. La Moara cu Noroc îl găsești cel puțin jumătate din zi, de luni până sâmbătă, timp în care mai are timp și de întreținerea celei mai frumoase prietenii pe care am avut-o vreodată. Zâmbește mereu la vânzare sau printre angajați deși oboseala îl poate doborî în orice clipă. Își reîncarcă bateria când își strânge juniorul în brațe după care o ia de la capăt.
Matematic vorbind, este foarte ușor să-ți găsești frecvențele ideilor cu un om ca Alin Meltzer, să-ți faci programul la minut, fără teama că nu ar ajunge la timp, în ciuda vieții ocupate pe care o are, să nu-ți fie teamă că se poate supăra pentru nu știu ce lucru neînsemnat peste care să nu poți trece. Mi-a dovedit-o de atâtea ori în 27 de ani, mai ales atunci când personal am trecut prin momente care m-au îndepărtat de el. Am trăit ani în care timpul acordat de mine prieteniei noastre a fost nul, timp în care nici măcar nu am știut unul de celălalt, dar nu a contat. În prima zi în care l-am sunat, după ani în care nici măcar nu i-am scris, s-a bucurat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A fost ca o continuare a celui mai bun film serial, ca începutul unui nou sezon, fără întrebări stânjenitoare și fără reproșuri. Așa se întâmplă într-o prietenie adevărată și mai mult decât atât. Totul pare mai simplu cu el și totul este mai ușor atunci când el este alături.
Acest articol interviu este despre el, despre Alin Meltzer, românul cu nume de austriac evreu, prietenul care contează și pe care ți-l dorești oricând în viața ta, omul care nu obosește niciodată și care îți provoacă mușchii feței în nenumărate reprize de râs și voie bună.

- Cum a ajuns un licențiat în matematică și un foarte bun profesor să conducă o afacere care produce covrigi, plăcinte și croasante?
- Încă dinainte de a începe să predau matematica am fost întotdeauna atras de lumea afacerilor, așa că a fost foarte ușor să trec de la numere la comerț. În Italia am condus o mică afacere cu cafea (care este o mare pasiune de-a mea) și apoi, înapoi în România, am pus în practică tot ce am învățat acolo, gestionând un alt tip de afacere, pe care am simțit-o ca fiind afacerea momentului - o patiserie. Mai pe scurt, cam asta ar fi mica - marea trecere de la numere la covrigi.

- Cum te-a ajutat matematica în afacerea pe care o conduci?
- Încă dinainte de a începe să predau matematica am fost întotdeauna atras de lumea afacerilor, așa că a fost foarte ușor să trec de la numere la comerț. În Italia am condus o mică afacere cu cafea (care este o mare pasiune de-a mea) și apoi, înapoi în România, am pus în practică tot ce am învățat acolo, gestionând un alt tip de afacere, pe care am simțit-o ca fiind afacerea momentului - o patiserie. Mai pe scurt, cam asta ar fi mica - marea trecere de la numere la covrigi.

- De cât timp te ocupi de această afacere și când ai absolvit facultatea de matematică?
- Am început această mică afacere în 2015. Am devenit licențiat în matematică în 1998.

- După ce ai absolvit facultatea de matematică te vedeai predând elevilor această disciplină sau știai încă de atunci că vei ajunge aici?
- Chiar înainte de a termina universitatea, am știut că am nevoie de un loc de muncă ce necesită mult mai multă mișcare și mai multă libertate financiară. Prin urmare, chiar dacă aș fi continuat să fiu profesor, tot aș fi dat drumul unei mici afaceri.

- Cum sunt clienții tăi? Spune-ne câteva profesii ale oamenilor care cumpără de la tine.
- Clienții sunt de toate felurile. Am ales zona astfel încât să pot fi abordat de toate categoriile de profesii. De la mine cumpără atât cel care curăță strada cât și medicul. Toți sunt tratați în mod egal și sunt răsfățați la fel.

- Cât de greu este să produci un covrig? Ne poți spune cum se face?
- Covrigul, la fel ca și alte produse de consum, pare un lucru banal, ușor de făcut, dar în spatele lui este întotdeauna un proces care necesită pasiune înainte de toate, mulți pași mărunți de urmat cu atenție și timpi care trebuie respectați cu rigurozitate.

- Cât de mult te-a afectat pandemia în derularea afacerii tale?
- Cred că pandemia a făcut deranj în toate tipurile de afaceri. În toți acești ani de activitate (începând din 2007) am învățat (întotdeauna ajutat de o matematică folosită cu cap) că în afaceri trebuie să ai întotdeauna ceva pus deoparte pentru momente dificile, pentru suișurile și coborâșurile pe care le întâlnim permanent în vânzările oricărei afaceri din întreaga lume. Poate că acest lucru, dar și optimismul de care trebuie să dai mereu dovadă atunci când conduci o afacere, m-au ajutat să trec destul de bine peste acest moment dificil.

- Cine te ajută în această afacere?
- Astăzi a devenit practic o afacere de familie. Revenind la numere, am făcut calculele și am ținut cont că gestionarea unei singure afaceri în familie îmi conferă mai multă liniște și siguranță. În afară de 3 angajați care au lucrat cu mine timp de 5-6 ani, eu și cu soția mea facem cea mai mare parte din treabă.

- Ce îți plăcea cel mai mult atunci când erai profesor de matematică? Mai știi cum se calculează măsura unui unghi exterior al unui triunghi?
- Când eram profesor de matematică, îmi plăcea foarte mult să predau ceea ce știam, îmi plăcea să știu că unele dintre cunoștințele mele merg mai departe. În ceea ce privește întrebarea de matematică, cred și sper că nu există un profesor actual sau un fost profesor care să nu știe răspunsul.

- Dacă ar fi să mai dai timpul înapoi ce ai alege să faci: să rămâi profesor de matematică, să faci același lucru ca acum sau să te ocupi de ceva diferit?
- Aș fi profesor, dar acel profesor care în timpul liber poate conduce și o cafenea mică, un mic bar.

Interviul a fost multe luni de zile doar o discuție între mine și Alin fără ca vreunul dintre noi să își poată face timp pentru a-l realiza. Apoi a venit acel moment în care realizezi cât de des se întâmplă coincidențe fericite în viețile noastre, când elevii mei au avut de realizat un interviu tematic despre o persoană care a cochetat cu matematica, iar acum a ajuns mai departe de sala de clasă. Totul se potrivește fericit atunci când matematica este implicată.

"HIBRIDUL HIBRIDULUI"

Am trăit până acum, aproape un an de zile, telenovela unui învățământ corcit care s-a vrut făcut românește după modele internaționale. O adaptare în vreme de pandemie făcută din aceleași birouri și pusă în aplicare de oamenii unui sistem depășit de mult de situații, fără lideri curajoși care să pună în mișcare idei originale. Oamenii sistemului - profesorii, bunăoară, au făcut ce au știut, cum au putut, cu ce resurse digitale, tehnice, intelectuale și motivaționale au avut. M-am descurcat, nu mă plâng, și o voi face cât va fi nevoie. Tehnologia a fost mereu un ajutor pentru mine și o piedică pentru cei care o refuză crezând strâmb că ea va dispărea. Și deși m-am descurcat, acum când mă pregăteam să intru lansat pe ultima turnantă pe care elevii de clasa a VIII-a o mai au de parcurs până la examenul final, în lumina pe care mai mult singur mi-am instalat-o, o nouă beznă se întrezărește: ziua de 8 februarie, momentul în care ministerul ne oferă din nou marea revenire în sala de clasă.

Tocmai am spus că m-am descurcat, adică sunt capabil, dar asta nu mă ajută neapărat să ies din încurcătura ultimelor decizii care se prefigurează. E de la minister, nu trebuie să fie neapărat studiată temeinic...

Ipoteza problemei este următoarea: în 8 februarie ne întoarcem la școală. Punct. Tot în baza unor scenarii, la fel de colorate, dar aplicate altfel. Adică în scenariul galben vin la școală elevii preșcolari și cei din clasele terminale împreună cu profesorii lor. Dar stai, ce fac ceilalți elevi, de V-VII, dacă hibridul de acum nu mai e hibridul din octombrie? Păi a zis ministerul că ei stau acasă și așteaptă ca profesorii să le trimită detaliile de conectare la orele online, ca și până acum. Ceva de genul la fără 10 termin cu a VIII-a, mă spăl pe mâini, mă duc în altă sală, pornesc laptopul și mă conectez la următoarea oră. Cu mine în aceeași sală se mai află și colega de la altă disciplină (să zicem educație muzicală/limba română/educație fizică) pentru că internetul românesc o fi el bun la nivel statistic, dar nu bate în orice sală de clasă sau nu bate mai departe de ușa sălii de clasă. S-a luat în calcul asta? Nuuu, nu s-a luat, că știm cu e: "așa n̶u̶ mai merge!", doar nu credeați că niște incendii ne fac mai buni atunci când luăm niște decizii?! Probabil că voi purta căști niște ore la rând și probabil că și colega va purta căști ca să nu ne deranjăm reciproc. Hai, lasă, că ne descurcăm noi, chiar dacă acasă eram mai în siguranță. Îmi aduc și tableta grafică de acasă, la sfârșitul zilei o duc înapoi acasă, o să mă simt puțin mai stresat decât până acum, dar nu contează, o fi ordin. Apoi... Dacă vin cu un diagnostic medical serios, atunci se modifică orarul astfel încât eu să fac toate orele într-o zi, maxim două, iar restul colegilor vor avea și ei alte orare, situație care va implica modificarea orarului și la școlile la care ei mai au ore, elevii vor avea și ei alt orar, cu ore ținute aiurea, ca să încapă în orar, dar nu contează atâta timp cât din biroul ministerial se poate. Bănuiesc că s-a făcut o analiză, un studiu, ceva, altfel nu-mi explic de ce m-a luat amețeala deși nu am plecat încă la școală. Mai departe, dacă un elev va avea un diagnostic medical de actualitate, atunci el va învăța de acasă în același timp cu colegii lui aflați în sala de clasă, la fel ca în hibridul din octombrie, adică vom avea un nou hibrid - "hibridul modificat în laborator", ceva gen "hibridul hibridului". Cu alte cuvinte, iar merg cu laptopul de colo, colo, iar "stați puțin să pornească netul, mai citiți ceva", iar mă chinui să îndrept camera spre tablă în speranța că elevul de acasă înțelege măcar un sfert din ce spun eu în sala de clasă și iar mă apucă deprimarea conștient fiind că din 50 de minute nu am reușit să predau decât vreo 25, dar ce contează, venim la școală, hei rup, hei rup. Am uitat să menționez noutatea momentului: aparent, ministerul a achiziționat niște zeci de mii de laptopuri și de camere video pentru niște școli. Acum nu știu dacă se referă la camerele din laptopuri sau la altele care vin pe lângă laptopuri și nu știu nici dacă ele se vor instala în sala de clasă până în 8 februarie astfel încât să capteze toată informația pentru elevul de acasă sau dacă sunt doar niște camere care se clipsează undeva de marginea unui ecran... Oricum, e timp să montezi săptămâna asta niște mii de camere video, mai ales că după japonezi românii reprezintă nația de pe glob care se mișcă cel mai repede atunci când își pune mintea.

Până pe 8 februarie, se întâlnesc cu toții pe 2 februarie să stabilească dacă ce au spus în ianuarie rămâne valabil, adică să începem pe 8 februarie. Cum adică cum să începem? Hibrid, uitași? Și nu e prea târziu 2 februarie, că cică trebuia să nu fie nici prea departe de 8 februarie, dar nici prea departe de statistici, de parcă statistica românească e aia care trebuie. Aici e clar, se întâlnesc ori să semneze hârtiile aferente, după care le primim noi pe WhatsApp, pe mail, ca să fie oficială treaba, ca să nu mai zică ăia care conspiră că "nu mai începem odată, băăă?" ori să ne zică "stați așa că nu-i așa, la loc comanda", adică parcă prea facem pipi contra vântului că până și nordicii au închis nițel școlile, iar când le aveau deschise, noi ne dădeam atenți la răspândirea virusului, eram responsabili deși acum parcă suntem pe invers. Tu cum pariezi?

Și mai e de zis... Duelul vaccinați vs nevaccinați. Cu toții știm despre existența celor care se vaccinează, dar sunt corigenți la respectarea regulilor elementare de igienă încă dinainte de a se vorbi despre vaccinare (doar că nu vrem să vedem, să admitem). Este vorba despre cei care se înscriu pe liste nerăbdători să uite complet de reguli gândind că injectarea îi va proteja definitiv pe ei și pe cei din jurul lor. Să-mi fie cu iertare, dar o persoană care "exagerează" cu respectarea regulilor de bază în ale igienei (spălatul și dezinfectarea mâinilor, purtarea măștii fără rețineri și fără rugăminți - oh, daaa, eterna purtare a măștii care trebuie!) poate fi cu mult mai grijulie și mai responsabilă față de cei din jur decât cei care fac un vaccin într-o credință goală. Tot credința goală îi face și pe mulți dintre cei care au trecut prin boală (parcă prea mulți) să lase garda jos uitând că cei de lângă ei nu sunt obligați să se îmbolnăvească. Începe să fie din ce în ce mai evident de ce persoana X nu poartă mască pentru că ea "a făcut covid", iar restul nu mai contează. Unde este corectitudinea legală și morală aici? De ce este corect să te vaccinezi și nu este corect să nu o faci sau să mai aștepți mai ales dacă ai fost mereu un bun exemplu pentru toți ceilalți? Am uitat să menționez că toate constatările anterioare îi includ și pe profesori, că și ei sunt tot oameni care pot face ce vor și când vor, asta ca să nu mai credem mereu că într-o școală este musai așa cum încearcă să ni se spună. 

Nu în ultimul rând aflăm că la nivelul celor aproximativ 17000 de unități școlare există cam 113 medici școlari. Do the maths, cum zice englezul, și îți poți da seama și singur cum poate face față un medic școlar la atâtea școli și atâția elevi, mai ales în contextul în care ministerul se laudă că vrea să ne și testeze. Tot ministerul a zis că nu știe exact cum se va întâmpla asta, că el nu e minister al sănătății, dar știe exact că vrea să ne întoarcem în școli, cum ar veni "în siguranță". Treabă românească cu colaborare eficientă. Mă înclin în fața incertitudinii și a probabilității care ne mănâncă zilele. Probabil că un diriginte sau o învățătoare va face cursuri rapide (eventual online, sâc) de testare anti-covid. 

Da, avem poate peste o sută de mii de copii care nu au învățat nimic sau mai nimic într-un an de zile, dar niciunul dintre cei care ne conduc nu a făcut nimic înainte de asta pentru a nu se ajunge aici și nici toți profesorii nu și-au dat silința! Ooops, să nu ascundem gunoaiele sub preșuri! Nu i-a interesat de locurile uitate de civilizație și nici de oamenii care nu își permit contravaloarea unei conexiuni la internet! Da, trebuie să ne întoarcem în sala de clasă, doar acolo am învățat cele mai multe lucruri din viața noastră de elev, dar chiar o facem ca și cum acum ar fi mai bine din punct de vedere al siguranței sanitare față de momentul septembrie?

Una peste alta, se vede un final și peste acest episod, acea hârtie în care vom citi ordinul care stabilește ce facem din 8 februarie. Din punctul meu ferm de vedere, toate celelalte vor rămâne la fel, doar că vor căpăta alte forme și alte denumiri. România nu va fi mai dezvoltată structural sau mai educată și asta este marea mea durere. Rămâne de văzut câți dintre noi vor conta cu adevărat în viața celor care cred în noi și câți dintre noi vom avea dorința de a conta, de a ține pasul și de a nu spune "nu" atunci când trebuie să facem treaba pentru care ne-am pregătit cu zeci de ani în urmă, dar la nivelul anului 2021. Restul e o mare vorbă goală.