Poveste fără sfârşit

Mamă, tată şi copil, o familie minunată, o imagine de poveste. Cine nu îşi doreşte o familie, un cămin, o viaţă normală? Această viaţă este, însă, surprinzătoare şi te pedepseşte de fiecare dată când este înşelată. Niciodată nu sunt de ajuns şase, zece, douăzeci de ani petrecuţi alături de persoana pe care o iubeşti cel mai mult... Niciodată nu este timp pentru a satisface toate dorinţele unui copil dornic să se joace în pemanenţă... Mda, uităm deseori să ne jucăm, să ne prostim, să mai iubim. Atunci când uitarea intervine, atunci când magia iubirii dispare, viaţa te pedepseşte! Atunci când te simţi părăsit, îndepărtat, singur în sufletul şi în mintea ta, nu îţi mai rămâne altceva de făcut decât să laşi în urma ta multă tristeţe, şi să sădeşti  în inimă regretul că nu ai mai rezistat. O altă viaţă urmează să începi, o altă iubire cunoşti, dar nu la fel ca prima. Poate nu îi vei strânge mânuţa atunci când se va naşte, nu o vei îmbrăţişa niciodată, pentru că nu este a ta... Îmbrăţişarea este tot ce îţi va lipsi, iar povestea aceasta nu se va sfârşi aici! Ea va deveni o frumoasă adolescentă, poate educată şi fără complexe, dar neînţeleasă şi aflată într-o permanentă căutare a răspunsurilor la întrebările care nu-i dau pace: "Oare este adevărat?", "Oare nu mă mai iubeşte?", "Oare eu sunt vinovată?", "Cu ce am greşit?"...

-          Cât de mult şi frumos ai crescut!

-          Mda, am crescut...

-          De ce plângi?

-          Plâng? Poate chiar plâng. Ştii...în ultimul timp toată lumea mi-a spus că am crescut, dar nu vreau să cresc...când eşti copil totul este mai uşor. Nu ştii ce e supărarea, tristeţea, nu ştii ce sunt problemele...sau, mă rog, n-ar trebui să ştii. Să fii copil e un vis, un vis care doboară realitatea şi nu vreau să pierd asta, nu vreau să cresc pentru că ştiu că dacă voi creşte durerea îmi va intra în vene aşa cum fumul intră în plămânii fumătorului. DE CEEE? DE CEEE?

Şi-ar fi dorit să fie totul la fel, să fie ca înainte, să nu existe durere, tristeţe, dar nu... Viaţa nu ne iartă, însă viitorul pe care ni-l oferă este exact şansa de care trebuie să ne agăţăm, oportunitatea unui nou început în care, de ce nu, totul poate fi la fel, din nou.

Nu mai plânge, scumpa mea, eu sunt aici şi aici voi rămâne pentru totdeauna! 

Cafeaua de septembrie

A patra zi de toamnă, sumbră, tăcută şi ploioasă, puţină gelozie bacoviană... Sunt, totuşi, momente care te surprind dincolo de orice posibilă tristeţe şi îţi transformă norii plângăcioşi în zâmbete interioare care te obligă să ţipi măcar în tăcere: "Doamne, cât de bine este!"

Nimic impresionant, nimic ieşit din comun, doar lucruri simple şi mărunte, dar care te fac să înţelegi că niciodată nu este prea târziu pentru...orice. Surpriza verii la începutul unui septembrie veritabil şi mă gândesc că timpul trece atât de repede încât am îmbătrânit deja cu un an, tu la fel, ea şi noi de asemenea. Şi ce dacă! Nu-i bai! Rămânem la fel, nu-i aşa? Şi continuăm ceea ce am început, indiferent de vreme, poate şi de distanţă pentru că mâine poate fi prea târziu, mâine poate fi chiar acum...ia uite secunda blestemată cum trece la fiecare a doua mea tastare! Dă-o încolo!

VINE TOAMNA

Vine toamna, în curând

Să mă găsească plângând

N-aş vrea...să fiu iar flămând

După dragostea ce-a fost,

După vorbe fără rost.

Vine toamna, e târziu

Şi n-aş vrea tânjind să fiu

După sărutarea ta,

După îmbrăţişarea mea,

După buzele ca mierea,

Dup-aroma de cafea,

După chipul tău frumos,

După sânii ce miros

Ca şi laptele cel gros

Înfierbântat, cafeniu.

Vine toamna, e pustiu...

Doamne, al tău veşnic vreau să fiu!