Mă uit la ceas. E 11 și 10. Hai că am destul timp. Ajung la etajul căutat al spitalului, unul de provincie, întreținut binișor de primărie. Intrare UPU europeană, uși interioare pe bază de cartele electronice pentru accesul privat al personalului medical (teoretic doar) și renunțarea la gardurile care te duceau dezolant cu gândul la comunism. Încep să simt mirosul... Un amestec cu note inițiale de aer închis, irespirabil, note de mijloc cu iz de transpirație acră și proaspătă, picioare întreținute acum două săptămâni, emanație specifică concetățenilor de care fuge toată lumea, note de vârf în urma cărora îți vine să...renunți. Mă întreb: sunt în spital sau într-o sală de așteptare de la Cuca Măcăii? 2,3,5,10,15 persoane număr la o primă aruncare a privirii mele vigilente. Așteaptă în fața ușii cu cartelă. Îmi este cam teamă pentru mine, nu mai puțin de jumătate dintre ele nu prea prezintă interes, buzunarele mele îmi caută mâinile. Până se obișnuiesc simțurile mele fine cu mirosurile și senzațiile și până mă împrietenesc din priviri cu colegii de culoar apare doamna asistentă șefă, din spatele ușii blocate medical, pe bază de cartelă. Privesc din nou ceasul, ăla primit cadou din partea "celei mai minunate" persoane din viaţa mea, EU... Mă uit din nou la ceas. E 12 fără 10. Hai că e bine, ieri am așteptat PATRU ore până să mă bage și pe mine un cadru medical în seamă. Multe cereri, dom'le, multă lume bolnavă, probabil că puțin personal calificat, dar organizarea și planificarea unde o fi?! IOC! În fine, după ce potolește 6-7 colegi de culoar, mult mai tupeiști decât mine, o abordez și eu pe asistenta șefă precum un elev umil și respectuos, în fața dirigintelui mult îndrăgit: "Sărut'mâna, am venit și eu pentru analiza aceea și pentru tratament..." "Da, sigur", spune asistenta, "așteptați să externăm și vă chem, nu durează mult. " M-am speriat puțin pentru că ieri am reușit performanța memorabilă de a face DOUĂ analize și un tratament de 30 de minute în ȘASE ore! Când am ajuns acasă mă simțeam de parcă vorbisem fără oprire, stând în picioare timp de 24 de ore. Am întrebat-o atunci pe marea asistentă șefă când fac și eu analizele alea... "Când v-oi anunța eu", a fost răspunsul categoric venit după 3 ore de așteptare. Peste 20 de minute iese din cabinet și domnul doctor, unul foarte bun și apreciat, de o calmitate enervantă, în sensul bun. Pe el, zic, e șansa mea: "Bună ziua, domnule doctor... Știți, am venit pentru analiza aceea, am vorbit ieri, vă rog..." M-a privit și analizat, a dat afirmativ din cap, după care dus a fost, înghițit de liftul care se vrea și el european. În tot acest timp, număram, adunam și scădeam numărul persoanelor care intrau și ieșeau pe ușa aceea care se dorea securizată, a celor care tot veneau și plecau fără nicio programare sau logică, vedeam Turnul Babel live! Hopa, apare la ușa tehnologizată un polițist. Adică cred că e polițist... Are cascheta sub braț, moment în care îi zăresc lipsa podoabei capilare îmbătrânite, epoleți cu formă dar fără fond cu marcajele rupte și jerpelite, per total o uniformă cum nici în garderoba din culisele scenei de la teatru nu găsești. Cred că investighează vreun caz sau are vreo rudă internată pentru că a venit și ieri. Era croit să intre, dar s-a izbit de ușa din dotarea secției! Aaa, hai că a reușit până la urmă! Odată intrat a ieșit, apoi iar a intrat și a tot ieșit și iar a intrat. Caz greu se pare că avea... Iar mă uit la ceas. E aproape 1. O femeie prezentabilă vine croită înspre ușa securizată și nu prea, bate, i se deschide și e ca și înghițită de culoarul din spatele ei. Normal, din moment ce are mâinile ocupate de plase cu prăjituri și un tort frumos ambalat. Și dacă mă mai gândesc și la ziua de 27 februarie în care mă aflu, mă luminez... Vine martie, luna în care bărbatul cinstește femeia, iar femeia se laudă pe Facebook cu cadourile primite. Surpriză... Până să mă gândesc dacă am acum o femeie pe care să o cinstesc mă cheamă asistenta să fac tratamentul. Se eliberase un pat. Intru bucuros în salon, mă preia altă asistentă și bum, mă trăznește: "De-ăla ai adus, de-ailaltă ai, de-aia ai cumpărat?" Țipătul ei m-a iritat, de-a dreptul! "Hei, alooo, nu mi-a spus nimeni ieri că trebuie să mai și cumpăr câte ceva... Sunt cadru didactic, aș fi înțeles dacă mi-ați fi spus. Nu vă uitați la mine că arăt ca un puști, lăsați tonul mai jos și ne putem înțelege! Nu am mai fost niciodată în situația asta într-un spital!"..."Aaa, mă scuzați, știți...trebuie să cumpărați...nu costă mult, dar nu am cu ce să vă fac tratamentul altfel" A fost momentul în care am realizat sărăcia sistemului sanitar după ce m-am simțit puțin ciudat pentru că am fost nevoit să îi spun asistentei că sunt profesor. M-am gândit că numai așa am șansa să port o discuție civilizată cu ea... Am cumpărat necesarul de pe listă, am făcut tratamentul mult așteptat și l-am nimerit și pe doctor disponibil. Urma restul analizei de ieri. Mă alungesc pe banca din biroul său, mă unge cu gel și mă...analizează, evident. Și cum stăteam eu așa liniștit și mulțumit că nu mai stau 6 ore ca ieri, îi sună telefonul și pleacă. Trec 5 minute, trec alte 5 minute, eu tot întins pe o bancă din cabinetul unuia dintre cei mai buni doctori din spital. Mă ridic cu grijă, în poziția șezut. O fi terminat cu mine? O fi bine că m-am ridicat? De plictiseală, lecturez titlurile cărților din biblioteca lui, lucrări de specialitate medicală, conferințe internaționale la care a participat și...apare. Dar nu singur, cu alți pacienți după el. Cică are cam 50 pe zi! Mi-am luat la revedere respectuos și dus am fost. Bine că am apucat să îl întreb... "Dom' doctor, pentru CAP ce să iau și eu de-acum încolo?... Acum că am ce am, stilul meu de viață s-a schimbat, nu mai pot dormi cu PERNA, nu mă mai pot plimba cu BICICLETA?" Evident, mi-a răspuns la toate, liniștindu-mă: "Dom' profesor, nu-i nimic grav, e bine, dormiți cu PERNA, plimbați-vă cu BICICLETA, simțiți-vă bine!" Am plecat, în sfârșit! Există, totuși, și o experiență plăcută în acest spital. Aici, am băut cea mai bună cafea, un macchiato delicios, de la dozatorul aflat la parter. Recomand cu încredere!
