E o constatare care se întoarce permanent pe tărâmul gândurilor mele, aceea prin care aflu mereu că existăm acolo, undeva, dar o facem doar pentru noi, ca într-un egoism involuntar care ne lovește pe nesimțite. Existăm bine, merci, pe harta lumii, la o latitudine și o longitudine eventual departe (sau aproape) de noi, dar atât. Ajungem să aflăm despre noi că avem destule în comun, ba unele chiar de pus în ramă, dar distanța ne reține, ne oprește, ne limitează. Aflăm că ne placem.
Ca într-o simetrie de necontestat ne avem unii pe alții aici, în jurul nostru, în imediata noastră vecinătate, enervant de aproape, dar degeaba. Ne privim în ochi, ne analizăm și studiem, ne găsim tot felul de găuri în barca ce ne plimbă pe oceanul vieții și concluzionăm că nu suntem făcuți să conviețuim împreună, că nu ne potrivim, că "ni s-a urât cu binele", că e monoton să fim și aproape și compatibili, că nu ne suportăm, că nu ne coborâm noi să facem una sau alta, că e sub demnitatea noastră, că e bine să mai căutăm eventual mai departe. Și mai departe.
Și iar căutăm... Și o luăm de la capăt. Cum de la care capăt? De la celălalt capăt, în pana mea! Și eu te găsesc pe tine, tu mă găsești pe mine, ce mai contează care pe cine găsește? Ne luăm acum din asta? Contează că ne găsim, bravo nouă, ce buni suntem noi pe găseală, mai contează că ne pomenim și cu o ditamai lista de pasiuni comune, fix ca aia în care ne punem canalele TV preferate, ne dăm la vorbă de ne dor fălcile, după care mai constatăm ceva: că mai lipsește ceva. Ceva nu merge. Ceva nu e. Sau ceva nu mai e.
Eu m-am prins care e mersul: trăim complicat. Și nu vrem să simplificăm, fix ca elevul ăla căruia nu i-a plăcut operația de simplificare a unei fracții. Așa că amplificăm. Preluăm reguli de care nu vrem să ne debarasăm ca să nu părem mai prejos în fața celuilalt, iar dacă nu preluăm, ne impunem noi propriile reguli peste care nu trecem ca să dăm bine în poză. În care poză? Într-un selfie, eventual, că în alta se vede treaba că nu încăpem.
Mno, mergem în continuare așa. O să cunoaștem atât de bine populația acestei planete încât o să avem impresia la un moment dat că am trăit pe toate continentele. O să avem atâtea deja-vu-uri în capul nostru încât o să ne avem ca frații. O să ne iubim platonic ca în cărțile lui Drumeș și o să ne prefacem că suntem satisfăcuți până la cer și înapoi. O să devenim experți în ale vieții încât o să vorbim doar în citatele pe care chiar noi înșine le vom scrie. O să zicem că noi n-avem nevoie de nimeni niciodată, o să și credem asta ca nu care cumva să creadă lumea că noi nu suntem în stare să punem un bec, să reparăm o priză, să batem un covor, să facem o mâncare, să ne scoatem în oraș, să ne... Ce ne trebuie nouă toate astea? Bărbosu' ne iubește oricum, că ne-a făcut pe toți din dragoste și că bla, că bla, că bla bla bla.
Și ca și cum toate astea n-ar fi îndeajuns, în fiecare dintre noi zace un ceva special. Nu știu exact ce, dar e. Realizăm asta când nu mai suntem atenți la tot și când credem că le știm pe toate. Acest ceva special poate fi un zâmbet îndrăzneț și repetat în colțul gurii, un gest din ochi care atrage, un sarcasm biunivoc acceptat, un quel que chose pe care nu-l avem nici dacă ne căutăm, o poveste care te trage puțin pe dreapta și te mai pune să recapitulezi conținuturile la care ai mai lipsit când erai mai mic, o vorbă sau mai multe pe care le asculți și te îmbeți cu ele și iar le asculți pentru că ajungi să auzi că nu te deranjează precum o fac altele, un gest pe care nu-l pot descrie acum, dar crede-mă că îți place... Și după ce te oprești la acest ceva special îți dai seama de ceva ce uitasei iar ca cel mai mare egoist din viața ta: nu sunt probleme cele pe care tu le ai, ci sunt probleme cele pe care ți le faci tu cu mintea ta. Mai aproape sau mai departe.
